Carpathia Trails. Day 1. Balega norocoasa si munca de echipa

Stiu ca va e teama de cat de mare o sa fie postarea asta asa ca m-am gandit sa sparg povestea despre Carpathia pe etape, sa fie veridic si conform concursului. Asa nu muriti nici voi de inertie si nici eu nu pierd detalii pe parcurs, nu de alta dar ar fi pacat – vorba mamei, a fost un ultramarathon de emotii.

ETAPA 1. 6km. 280 dif nivel. Timp: 38 minute

Noi am pornit de la ETAPA 0 pentru ca, ori am fost eu chioara, ori au schimbat oamenii ora de start pentru prima alergare – eu eram insa convinsa ca incepem de dimineata asa ca am luat cazare cu o zi inainte. Nu a fost mare problema. Dimpotriva, am experimentat si eu ce inseamna sa ai parte de ceva liniste si organizare inainte de unconcurs, ca prea sunt pe fuga tot timpul, ajung chiar inainte, agitata, sa ma asigur ca sunt toate bine, ca e totul pregatit. Eh, acum am avut timp berechet sa aranjez toate toalele ca la armata, pe jos pe langa zid in camera, pe zile, pe vreme, pe pana mea. Si a ramas timp si de plimbare si odihna cum trebuie. Din acelasi scenariu, mi-am luat liber luni de la munca pentru ca m-am saturat sa conduc cu orele dupa concurs si a doua zi, moarta-coapta sa ma duc la birou. Ca dupa aia sa imi ia o saptamana sa desfac bagajele, spala rufe, fa cumparaturi etc. Asa, intr-o zi, le-am rezolvat aproape pe toate si m-am dus si eu cu capul cat de cat pe umeri la munca.

Acestea fiind spuse, joi de dimineata ne-am dus linistiti dupa kituri. Am gresit exitul de la restaurant si am intrat pe o straduta inchisa de organizatori cu plasa. Nu ziceti ca l-am pus pe Virgil sa miste stalpii aia din ciment sa dea plasa la o parte sa pot intoarce masina. Dupa aia ne-am luptat amandoi sa ii punem la loc sa nu ziceti ca v-ati pierdut pe traseu din cauza noastra! (organizatorii nu „stie” nimic... doar ce au aflat...)

La kituri, Oana (Solomon) cu galustile ei pline de energie. Sunt niste ferocitati de copile, vorbarete si destepte, sa mori de dragul lor. Din vorba in vorba, ne gandim la trasee. Si cum bine zicea ea Oana, “cel mai probabil, toata lumea stie traseele, mai putin Mela!” Cam foarte adevarat. Nu am sustinut niciodata ca sunt buna la orientare sau ca am vizitat vreun munte in afara de ce m-am antrenat pe traseele de concurs. Asa ca, eram in blank total cam pentru toate zilele. A incercat saraca sa imi explice, sa imi arate. Cu cat imi arata cu atat se innoda ata mai tare in creierul meu si se cocea varza a la Cluj mai bine. Mai vine unul din baieti, incearca si el, incerc si eu – sa fac o fata mai putin tampa! – plec relativ lamurita, sau asa vreau sa cred. Efectul oamenilor faini asupra ta e similar cu efectul placebo la testarile de medicamente. Faptul ca informatia vine din surse sigure cumva te face sa te simti ca si cum sti ce faci… not! 

Ne vedem si cu baietii veseli, Marian (Vasile) si Mihai (Serban), Fane (Dan) si Petre (Dumitru) – fortele gata sa se dezlantuie la start in cateva ore. Apare si Barbossa care isi pastreaza insa mistocareala pentru mai tarziu. Intr-un final, plecam inapoi la pensiune sa ne pregatim pentru startul de la orele 16:00

Food for thought: daca tot am pus startul tarziu ca sa mai ajunga lumea in ziua concursului de ce nu l-am pus si mai tarziu, pe la 8 sau de noapte in pana mea, ca sa nu decedam de cald. Si doi, cand e startul asa de tarziu, te cam da peste cap cu toate, parca as manca dar nu pot, nu mai zic de un pui de somn. Asta e. Batranetea isi spune cuvantul.

Revenind la planul de baza, facem cunostinta in premiera cu toti colegii de cursa lunga, mixt, feminin, masculin. Pe multi ii cunosc personal, cativa ii aflu acum dupa ce eram prieteni pe FB.

Cald sa mori si ma simteam de o tona. Plecam intr-o mica incalzire sa mai adaugam macar un 10 grade la pipotica pe langa ce da Doamne Doamne in generozitatea lui, gresim traseul din prima urcand in tromba un panta pe asfalt. Fuck this shit mai Virgile, pe unde pana mea se duce traseul ca sunt o mie de marcaje aici! Il gasim pe Lucian (al Marii) care foarte binevoitor ne explica ce si cum. “N-aveti cum sa va pierdeti!” Ranjesc in sinea mea. Nu sti tu ce potential zace in mine Luciane! Atat am de zis.

Ne-am asezat frumos la start, ca aia mici cand sunt la clasa I si se cunosc prima data. Relativ ciudatei si tacuti, inca neintrati in mood de concurs. Oameni care urmau pe parcursul a 4 zile sa formeze o familie de ultra, sa se cunoasca si sa se ajute, sa faca mistouri si sa imparta huguri la finish ca si cum se cunosteau macar de ceva vreme.

START

N-a plecat nimeni in tromba, cu siguranta nu noi. Aveam cam 200m de asphalt dupa care am cotit-o direct pe tarana si in urcare, pai cum Doamne iarta-ma. Au rulat frumos traseul asa incat sa nu iti iei toata diferenta de nivel in fata deodata, si cu toate ca km 3 si 5 ne-au tras un pumnisor in falca, am avut parte si de o coborare bunicica pe care ne-am miscat cu relativ talent. Ba, de unde pui ca pe langa un gard, intr-o urcare am luat o balega centrata bine pe piciorul drept si imediat dupa alta pe stangul, dar doar asa cu juma de talpa. „Virgile, maine rupem! Am noroc pe picioare, pute a bine!”

Nu rad mult pentru ca n-am putut frate sa scad pulsul ala deloc. Am alergat cu el legat de corzile vocale, asa, intim si behaitor de silentios. Am reintrat pe asfalt pentru un scurt moment inainte de final De undeva din iarba aud vocea Oanei „Mela nu te-ai pierdut nu-i asa?” Rad in sinea mea si reusesc cumva sa si raspund convingator si pitigaiat „Nuuuu!!!”

Ridica-ma la ceeeerr ... sau macar pulsul! :)))

Am ajuns la finish pe locul 2 dupa ce pe Adriana si Adi (Plosnita) ii pierdusem din vedere de mult iar Luiza (Loloiu) si Tavi (Octavian) au venit imediat dupa noi. Din momentul ala mi s-a parut – intr-un mod pupincurist si egoist – ca podiumul era cam setat. Dar, cica nu e bine sa iti faci planuri pe termen lung la faze din astea, nu de alta dar asta era doar cireasa de pe tortul care inca nu fusese scos din cuptor.

Doua fete cucuiete cu picioarele strambe :)))

CONCLUZIE

Alergarea de joi cu siguranta m-a scos din amorteala si m-a bagat in zona competitionala si m-a activat indeajuns cat sa ma gandesc cu drag la concursul de a doua zi. Insa, partea cea mai importanta a fost alergarea in sine cu Virgil. Noi ne stim de multi ani. Inainte de Aviatori, SportGuru si adidasRunners, a fost Virgil. Ne-am regasit la Alergarea de miercuri seara din Herastrau, undeva in aprilie. Prima si ultima oara cand am participat. Si-a dat el seama ca eram nitel pierduta in spatiu si s-a gandit sa alerge cu mine in super pace-ul meu de atunci. Un 6.

Pe masura ce ne-am antrenat impreuna, mi-a povestit despre pasiunea lui pentru alergarile lungi – mie, care nu alergasem nici un semi la ora aia, dimpotriva ma zbateam ca pestele pe uscat sa scot un 50 minute pe 10k. Intre timp, amandoi am evoluat, am invatat si ne-am dorit sa facem o alergare lunga impreuna dar pana acum nu aparuse ocazia.

Va spun, una este sa alergi in antrenament si alta e concursul. Competitia este in primul rand in sanul echipei. Eu personal am fost in competitie cu mine, pentru ca anul asta mi-am dorit sa alerg trei ultra, Carpathia fiind primul (multumesc Stefana pentru sansa!) Mi-am dorit sa trag si eu mai serios. Adica, sa lasam putin deoparte treaba cu bucuria alergarii, care sa fim seriosi, e bucurie doar la finish. Juma din timp sunt spumele alergarii.

Nu stiu cum sa va explic treaba asta. Eu cand ma duc la un concurs incerc sa alerg bine, dar nu ma imping de la spate, decat daca cine stie ce se intampla pe traseu incat sa ma activez mai pe turbo asa. In rest, o alergare gen Transylvania cu Dan, e my kind of thing. Muncit, nu zic nu, dar fara sa fiu cal cu ochelari, no fun, nimic. Ei bine pe astea trei curse mi-am propus sa pun osul la bataie si sa fac mai mult, dar fara sa uit insa ca scopul oricarei alergari, este pana la urma sa ma faca sa ma simt bine, nu frustrata si dezamagita.

Ca tot v-am zis de Dan, mi-a imprumutat sepcuta asta magica fara de care ar fi fost insolatia dubla pe capul meu!
Once a TeamMate, always TeamMate

Destul ca efortul fizic te afecteaza cu siguranta, macar moralul sa raman sus. Si daca noi am avut ceva prin prisma anilor de prietenie, ala a fost moralul. Eu sarita de pe fix cu gura mare, el foarte calm, ignorandu-ma si lasandu-ma in plata Domnului sa ma umflu in pene ca un paun jerpelit.

Cu toate astea, prima alergare ne-a ajutat sa ne calibram modul de abordare al cursei. Se stia clar cine era veriga slaba dintre noi doi asa ca pace-ul si evolutia cursei tinea de mine. Initial Virgil a alergat in fata in idea ca ma motiveaza sa ma tin de el. Pentru mine era insa frustrant pentru ca incercam sa dau mai tare sa mentin ritmul lui. Lucru care se putea intampla dar cu riscul sa mai tai pe undeva, mai ales la cursele lungi. I-am propus sa alerge langa mine sa ne sustinem si daca vreodata ma vede ca o las moale atunci sa ma impinga. Pana la urma, a ramas mereu un pic in spatele meu sa lase nebuna sa se desfasoare. Dupa cursa de vineri deja imi invatase miscarile si cand vedea ca ridic betele de la sol stia ca vreau sa o iau la goana.

Desi pare insignifianta, alergarea asta scurta a fost un fel de “press the button” incat sa incalzesti bricheta ca a doua zi sa aprinzi tigarea. Sambata am fumat la greu si duminica am stins mucul. Cam asa; deci nu o ignorati, poate sa faca diferenta nu doar la setarea starii de spirit, dar si la setarea timpilor care o sa conteze in clasamentul general.

TO BE CONTINUED