Viteza gandita la rece

Hai ca am ajuns si la faza asta a vietii unde imi ia mai mult sa scriu o postare pe blog decat sa alerg aia 10km. Adica doua saptamani versus 46”16’. Cam asa s-au simtit si minutele alea. Ore, zile, saptamani, mai ales pe a treia tura.

Dar acum daca tot am intarziat atat, sa ne aruncam direct in cap zic. Istoricul concursului e scurt si cuprinzator. Acum doi ani am facut aceeasi cursa in 48 de minute daca nu ma insel si eram exaltata nu doar de timp ci si de faptul ca am alergat primul meu km in 4:10 sau 4:11 nu mai tin bine minte. Uitandu-ma si mai inapoi, cred ca cel mai bun timp al meu ever pe 10km a fost la Uniqua acum ceva vreme unde cred ca am scos 45 sau 44 min. Acestea fiind spuse, subit, dar probabil previzibil, de anul trecut am inceput sa ma misc nitel mai bine, lucru evidentiat si de faptul ca m-au bagat baieti in seama si m-au luat cu cu ei la alergat. Asta e primul semn ca esti pe calea cea buna si fara de intoarcere unde te vor ponegri si impinge in egala masura sa te duci tot inainte. Love you guys!

Acestea fiind spuse, tot nu m-as fi asteptat sa alerg ce-am alergat acum si cu siguranta nu la Gerar. Nu e chiar cel mai plat traseu si e cam devreme in antrenament ca sa zic ca am castigat nu stiu ce viteza. Ma asteptam sa bag ceva de genul prin sfarsit de martie, inceput de aprilie incolo cu toate ca Mama Omida din garmin prezicea niste treburi prin meniu.

Am foat mega linistita in ziua aia, nu stiu ce pana mea am avut. Poate pentru ca nu imi pun niciodata problema ce scot eu pe asfalt ca nu ma pasioneaza asa tare. Sunt mult mai intrigata si emotionata la cursele mele de suflet, pe munte, alea lungi si dureros de frumoase. Dar si la alea dupa start nu mai am nici pe dracu. Pai la o adica ce sa fac cu emotiile? O sa ma loveasca in valuri atatia km, nu are rost sa le car dupa mine inca de la start.

Am bagat o incalzire decenta cu Cristina (Man) si baietii. Foarte caldut pentru Gerar si cum stiam ca o sa sparg cadranul la ceas cu pulsul, m-am asigurat ca am plecat cat mai dezbracata posibil de la start. Degetelele le-am lasat in manusi ca alea si-o ia tot timpul, in rest outfit de 7500 si multa voie buna cu atatia oameni faini in jur. Toata gasca mea de Aviatori !LOVE! Adidasii! More LOVE!

Cred ca nici nu m-am asezat bine langa poarta ca s-a dat si startul. Numai ce imi zisese Cristina pe incalzire ca ma panichez degeaba ca am viteza si alea alea. Poate oi avea viteza dar asta nu inseamna ca imi si place sa alerg cu viteza aia. Creierul meu e foarte stresat cu idea constanta ca undeva ceva rau se va intampla pentru ca starea mea generala e de cam panica. Nu e frate teritoriul meu alergarea pe traseu scurt si la viteza mare. Siguranta la mine vine acolo unde ma simt comfortabil si unde stiu ca pot duce ceva ca lumea in baza muncii depuse. Iar pace-ul de 4:30 sau sub a fost un vis la mine pana acum deci e normal sa ma gandesc ca ceva se poate rupe.

Cum se vindeca teama de pace? Nu te uiti la ceas! Si uite asa ma intorc la vorba lu’ Boss care mi-a luat ceasul fix la cursa aia de la Uniqua unde am scos cel mai bun timp pana la momentul respectiv. Nu il ai, nu te panichezi, doar alergi si vezi ce iese. “Pai si daca ma tai ca dau de nebuna?!” “Te tai si asta e!” PLM. Mi s-a zbatut creierul pe aia 10km intr-o disperare fara seaman. Dar si cand am vazut ceasul ala cu literele lui mari si rosii la finish, nu imi venea sa cred. Sunt convinsa ca am alergat ca cizma, mai tare, mai incet cu puseuri de puls si complet ca pisatul boului cum mi-a zis odata intr-a 12a Claudiu Bleont la cursurile de teatru de la Timisoara. Dar ce mai conta? Nu m-am lasat si a iesit ceva.

Lectia de atunci a fost invatata. Calm fata, mintea sub control, simturile toate pe puls ca fara el nu faci nici un kkt oricat ar trage picioarele, tine un plan de backup daca lucrurile incep sa mearga prost – nu te demoraliza! Ziua de azi e ziua de azi nu e simbolul muncii tale. Taci si alearga, ochii inainte si respira. Asta a fost toata mareata strategie. Din afara o fi parut ca am fite pe cap dandu-ma asa lovita ca ce ma asteapta, dar eu stiu mai bine ce e in mintea si sufletul meu cand ma pregatesc pentru ceva.

Eram deja la km 4 cand m-am uitat prima data la ceas. Imi amintesc sigur pentru ca m-am panicat nitel la idea ca vad inca pace de 4:09. Pe vremea aia nu stiam ce km e. Atunci s-a intamplat sa imi scape ochii pe cadran. Tot ce stiam e ca ma simteam ok, pulsul nu ma gatuia si o aveam pe Cris langa mine si singurul gand era, “Doamne, daca ma tin dupa ea macar juma din cursa sunt cineva!” Pe bune. Fata rupe viteza si munceste la antrenamente ca un caine. Adica I see it first hand.  Teama – constientizata si tacit accpetata – de a ma taia a fost mereu prezenta. Nealergand niciodata asa de tare, de unde sa stiu ce ma asteapta. Am ajuns la minunata panta pe care am abordat-o cu incredere recunosc, ca doar m-a busit atatea saptamani Raducu la workout-uri pante plus viteza. Doar atat aveam in fata ochilor urcand panta aia. Ca la antrenament fata, ca la antrenament. Si totusi la antrenament nu am ditai panta! Cand am iesit de pe ea mi-au dat cvadricepsii un avertisment dar nu au avut competitie la ce mi-a zis pulsul. Ma batea in laringe. Alooo gagggiccaa!!! A trebuit sa o las usor mai moale sa negociem niste respiratii. A trecut Cristina pe langa mine. Zic, na puls de vitezoman asfaltist! Dar cum am avut platul ala de dupa si slava cerului, in timp si pulsul meu a invatat sa isi revina repede in simtiri, mi-am reluat pozitia langa ea pana la coborare. In fata noastra unul dintre baietii de la AR se juca de-a planorul la viteza cu care eu ma luptam cu Vo2Maxul. Ii zic lu’ Cris “baiatul ala din fata ma cam enerveaza!” N-am putut sa si rad ca deja exagerasem cu vorbitul. Cris s-a uitat la ceas iar eu am profitat sa ii zic – de fapt imi ziceam mie! – “Lasa ceasul si hai doar sa alergam!” De acolo am inceput sa ma duc usurel, convinsa ca raman cu Cris chiar in spatele meu. De abia la a doua tura am vazut ca ramasese ceva distanta intre noi doua dar nu aveam nici un dubiu ca vine din urma strong.

La prima trecere prin poarta – atata energie! L-am vazut pe Fane si am strigat la el cu, literalmente, toti plamanii disponibili. Iar el s-a uitat in alta parte! Bine mah Fane mah, ce kkt! Reusesc sa salut oamenii cu un dat din manuta, cresc viteza, evident, ca doar imi bagasera benzina la motor cu atatea urale, dar viteza plus urlat mi-a dat pe minus la puls asa ca prin dreptul Bunaciunii (care sta la prindere pe intrare de tura) m-am domolit nitel ca sa dau iar drumul la lumina in sat ca licareau toate lampadarele.

Ramasa fara iepure, pe tura doi m-am prins de Alex (Stoian), alt vitezoman sadea. Nu indrazneam nici sa respir mai tare de teama ca sigur incepe inceputul sfarsitului. Ca stiti cum e, suntem toti zmei la inceput dar uitam ca de pe la mijloc incep sa se basice ficatii in noi. Cat pe ce sa intorc o glezna printr-una din gropile alea din spatele facultatii. Un baiat chiar cade undeva in fata mea, noroc ca erau coechipierii alaturi de el. Pfoai!!... continui sa ma tin dupa Alex pana ajungem la nenorocirea aia de panta din nou. Acum vad si eu ca pe prima am urcat-o (ma rog, km care includea si panta) in 4:15 cu un puls de 188. Na pai a doua urcare stiam ca o s-o mierlesc, ca doar de cate ori merge ulciorul la apa fara sa se sparga macar manerul!? 4:40 cu puls de 187. Oricum pulsul a fost mai constant decat pace-ul, asta cu siguranta. Nu m-a slabit din 185-188. Undeva pe bucata asta l-am pierdut pe Alex. Scurt moment de panica. Ce a fost in pastele alea de la pranz de ma duc eu asa bine? Nici macar nu sunt fan paste!

Trec pe langa Cornel de la Fisheye si vreau sa cred ca am zambit la poza aia. In capul meu mereu zambesc. Cand ma uit acum la ea, pare un zambet de Chucky dar oricum e ditai progresul fata de anii trecuti cand ziceai ca sunt the Death Reaper pentru fiecare fotograf, saracii oameni, de parca aveau vreo vina ca eram eu cu fata constipata! Trec a doua oara prin poarta, trec de mama care cred ca a avut un moment de ezitare cand a vazut ca nu mai schitez nimic. Nici gest, nici mimica, nici macar o privire catre ea. Gandul la tura trei mi-a paralizat simturile. Mereu e grea tura asta. Super fucking grea! Te tai sau nu te tai! Aceasta este intrebarea cheie!

Pana sa facem turnanta spre gropile alea dau de un domn in albastru (mai tarziu descoperit a fi Adrian Anghelescu – stiam eu ca il stiu de undeva!) Ma uit la el cum forteaza panta in urcare si nu stiu daca sa ma folosesc de energia lui, sa ma uit la el ca la un iepure sau ca la un competitor sau sa o las dracu balta de strategie si sa ma panichez pur si simplu pe masura ce simteam ca fierb cvadricepsii in suc propriu. Pai pana la iesirea din panta, daca eram oaie ajungeam cheala si usor parlita. Ce postura, ce scoala alergarii!... Ghepard impiedicat si ametit. Nici nu apuc bine sa imi redresez macar gandurile in cap ca Adrian se intoarce catre mine si zice ceva de genul "nu las eu o fata sa ma intreaca!" BOOM! HAHAHA Mai Adriane, ai fost ca chilli flakes la  mancare fara gust. Asa de tare m-a amuzat faza asta, mai ales ca eu nu stiam cum sa scot basmaua curata pana la finish iar tu aveai grija ca eu stau dupa tine sa te intrec. Halal competitie.

Dar daca tot mi-a dat mingea la fileu am folosit-o pe post de motivatie, asa ca pe plat, coborare si pana aproape de finish m-am tinut de el scai, l-am si intrecut, ca brusc sa il vad ca baga un sprint fix la finish sa ma ia la secunde. Dar momentul fusese castigat si vorbele lui avusesera efectul care trebuie.

Recunosc, cu toate ca pulsul a fost mare pentru ce duc eu de obicei ca medie, nu l-am simtit cu adevarat decat dupa ultima urcare. In rest nu pot sa spun ca mi-am luat un damage foarte mare. Nu salvasem nici alergarea pana am ajuns inauntru cand am dat de Dinu (Turcanu) si Andreea (Calugaru) care m-au intrebat ce am facut si atunci le-am aratat ceasul si mi-am dat seama ca trebuia sa dau Save. Foarte faina ziua. Nu ma asteptam. In continuare nu stiu cum am alergat asa dar na, e alergarea mea, cumva oi fi facut-o eu. Sunt niste ziduri in capul fiecaruia care trebuie daramate caramida cu caramida, nu se bate din palme si se castiga incredere peste noapte. Inca am pitici pe creieri cand vad tempo in 4:30. Noi sa fim sanatosi si sa ne bucuram de ce facem ca increderea vine la pas usor odata cu antrenamentele.

Multumesc Oana&Gabi Solomon plus Zanutele pentru inca un concurs organizat ca la carte. Gerarul e traditie pentru mine de acum, prima cursa din fiecare an de cand l-am descoperit prima oara acum... 5 editii cred, sau 4. De cand naiba alerg?! Multumiri si voluntarilor si felicitari tuturor celor care au ales aceasta cursa sa se distreze fie cu prietenii sau cu traseul in sine. Ca doar asfaltul, viteza si pantele "este" sanatate curata!