Live. Run. Live Some More.

Stiu ca va e teama de cat de mare o sa fie postarea asta asa ca m-am gandit sa sparg povestea despre Carpathia pe etape, sa fie veridic si conform concursului. Asa nu muriti nici voi de inertie si nici eu nu pierd detalii pe parcurs, nu de alta dar ar fi pacat – vorba mamei, a fost un ultramarathon de emotii. ETAPA 1. 6km. 280 dif nivel. Timp: 38 minute Noi am pornit de la ETAPA 0 pentru ca, ori am fost eu chioara, ori au schimbat oamenii ora de start pentru prima alergare – eu eram insa convinsa ca incepem de dimineata asa ca am luat cazare cu o zi inainte. Nu a fost mare problema. Dimpotriva, am experimentat si eu ce inseamna sa ai parte de ceva liniste si organizare inainte de unconcurs, ca prea sunt pe fuga tot timpul, ajung chiar inainte, agitata, sa ma asigur ca sunt toate bine, ca e totul pregatit. Eh, acum am avut timp berechet sa aranjez toate toalele ca la armata, pe jos pe langa zid in camera, pe zile, pe vreme, pe pana mea. Si a ramas timp si de plimbare si odih...

Anul trecut era ceva de genul, “pe unde-ai mai umblat, prin Retezat, esti varza” (Buta 2017 =>  Pe unde-ai mai umblat... prin Retezat! ). Ei bine, anul asta a fost “pe unde-ai mai umblat, ca te-ai udat, esti ca un drac, Custura suck…ssss”. Sa revenim. Cu o seara inainte m-am intepenit de gat. Un fel prostie de aia de torticolis care m-a obligat sa ma joc de-a Robocop prin pat toata noaptea. Noroc cu mama ca m-a ridicat de dimineata ca altfel continuam sa ma rostogolesc intr-o fericire. Anyway, am pornit spre Retezat cu doua masini. Soimul, Bubu, eu si Andreea (O’Brien) intr-una, Dada, Virgil, Simona (Straut) si Bunaciunea in cealalta. Drumul lung, eu cu hanoracul perna dupa gat, am ajuns la destinatie un pic ingrijorate de cata ploaie vedeam. Ma cazez cu Andreea deasupra restaurantului la Cheile Butii, Rox si Bubu in cladirea cealalta, restul echipei la mama naiba la vreo 20km departare ca numai acolo mai prinsesem ceva. Dupa o haleala sanatoasa asezonata cu cidru ...

Mda. A fost o cursa in regim draconic de anduranta mintii. Acolo a fost toata cheia ne-abandonului. Dar sa incepem cu matematica, sa avem asa o imagine de ansamblu despre ce trebuia sa fie, ar fi putut fi si n-a fost haha. Cand gamba isi vedea de treaba ei, planul era 1h 35/4:30 pace. Chinuit putin, cel mai probabil, dar doable. Dupa o luna jumate de recuperare, am lasat-o mai decent la un 4:45 - ziceam eu, intr-o zi excelenta cand bate vantul din spate, iepurasii zburda si gamba canta, un 4:40 muncit ar fi fost posibil. In realitate, recuperarea + bronsita = 21.6k in pace de 5:00. Excelent! Si acum sa ne vedem de treaba cu what really matters: living, running and enjoying! Am ajuns de joi seara la Timisoara, in idea ca mama nu a fost niciodata si sa ne bucuram nitel de oras pana la concurs. Ca si anul trecut, am stat la prietena mea Ramona (Dumitru) si m-am jecmanit cu Vladut pupaciosul. Sper sa nu-i fi dat la copil raceala, dar daca e asa lipicios, si destept si frumusel...