Coordonate: 94.7800.24:47 la est de Mordor

Nu trebuia in principiu sa fac doua ultra intr-o luna. Trebuia sa fac maraton la Carpathia si ultra la 7500. Pentru ca Virgil a ramas fara partenera, m-am bagat la cursa lunga si la Carpathia. Intre timp, cum Virgil m-a parasit la 7500 si deja bagasem destul pe picioare, i-am zis lu’ Raducu ca ma duc la 3200 cu mama. Si ne-am si inscris. Cand brusc apare Adi in ecuatie. Mare zarva pana sa o „vand” pe mama unui coechipier bun, nu de alta dar am spus de la inceput ca va face intre 9h – 9:h 30. Pe ultima suta a aparut Angela (Ilie) si cumva lucrurile au intrat pe fagas normal. Cu singura mentiune ca Adi coborase de pe Olymp cu o tableta de 10 porunci si toate incepeau cu „Sa nu incetinesti, Sa nu te tai, Sa nu te delasi, Sa ai incredere in tine, Sa ai incredere in mine” pana la ultima „Sa nu scoti mai mult de 24h 30.”

Stiti cum se uita curca intre lemne? Asa, gales si sexy? Aia eram eu uitandu-ma cum zburau mesajele pozitive in conversatia cu el si imi tremura ochiul drept ca la Scrat in Ice Age. Ce ai mai baiatule, calmeaza-te cu timpii astia futuristi! In ciuda faptului ca si 28h mi se parea o afacere super buna, plus ca nici Boss nu era sigur ca 26h (cealalta varianta pusa de Adi pe masa) era ceva neaparat fezabil daca nu era dusa cursa ca la carte -  nu mai zic de cate piedici, motive, temeri, sabotare pe fata i-am bagat – nimic, DAR NIMIC nu a functionat sa il fac pe omul asta sa schimbe targetul. Sa mor daca nu eram nitel stresata ca o sa ia startul cu asa asteptari iar eu eram dracu’ pe un asteroid cu traiectorie ametita pe langa Marte, departe de planurile lui kamasutriene.

Sarim toata nebunia zilelor premergatoare ca avem treaba si dam START!

FRATIA JEPILOR

Pestera – Cota 1400 – Valea Dorului – Piatra Arsa – Jepii Mari – Jepii Mici – Babele – Pestera

Eram destul de treaza la ora aia si incredibil de ne-emotionata. Asta pentru ca undeva ma setasem sa il bat pe Adi daca mai citeaza mult din timpii aia. Aveam si bete, eram inca la inceput, deci aveam cu ce. Primul km il ducem in 4:54 fapt care nu ii scapa Domnului Cu Matematica pentru ca imi atrage atentia ca alergam cam repede. Pfff. Nu il bag in seama. Va fi singurul km alergat la viteza aia, lasa-l sa dea bine pe Strava. Luam apa la adidasi cu tot cu ceva namol de pe la km 2. Se inainteaza relativ la inghesuiala pe potecile din padure, dar cumva ne facem loc.

Stiam ca in fata sunt Familia Plosnita plus Viorica Malaia&Co. Nu stiam de Alexandra Ungureanu insa. O vazusem pe Cindy si pe Ionela Iorga, iar de echipa de polonezi am tinut aproape inca de la start. Deci, in mare stiam ca suntem a 5-a echipa. Pentru mine era mai mult decat ok avand in vedere ce oameni aveam in fata.

Imi gasesc repede echilibrul cu Adi. Ma lasa in fata sa imi fac de cap. Stiu ca odata strig dupa el si imi zice „pe mine ma strigi?” Pai da’ cu cati Adi am venit ca doar un barbat am coechipier pe cursa asta! Nu zic bine ca trece altul pe langa mine „daca nu iti raspunde zi-ne ca suntem multi la oferta.” Nu trece mult si cand o luam usurel la pas, ma pomenesc cu Adi, „auzi, ma simt asa ca un frate care a iesit cu sora mai mare la munte. Nu te las 2 minute in fata ca se gaseste unul sa intre in vorba cu tine. Sa iti faca ochi dulci, sa te ia in brate. N-am pomenit asa ceva!” Ranjesc cretinel si marturisesc ca nu cunosc o parte din „pretendenti” decat din vedere. Imi pare rau oameni buni dar memoria mea nu mai este ce era. De asta sunt sora „mai mare” nu „mai mica”.

59:05 minute si ajungem la km 8 sau unde era CPul ala cu timp limita, deodata cu echipa de polonezi. Urmeaza coborarea spre Cota 1400, o darapanatura de pietre si resturi de pe vremea partiei de ski. Ajungem si in asfalt, taiem o curba pe serpentine dar doar atat cat sa nu ne pierdem pentru ca stiam de la antrenamente ca acolo se poate gresi usor iesind mult mai jos decat trebuie. Pe forestierul ala spre ultimul CP inainte de urcarea spre Piatra Arsa, zice Adi, „Tu ai vazut ce era deasupra la Omu’ azi dimineata? Ziceai ca e Mordor!” Hmmm brusc mi se aprinde becul si tac. Cinci minute mai tarziu, ii spun ca am deja titlul la blog. „Bai eram sigur! Daca tace deja i-a fugit mintea la ce si cum o sa scrie pe blog chestii!” De acolo incepe o adevarata redenumire a lucrurilor. Toti concurentii devin Orci iar competitia sunt Nazgul. Don’t fucking ask! Cum credeti ca rezista astia care se duc de tembeli pe atatia km? Spunand povesti de copii sau nascocind kkturi fara sens? Pe bune!

Urcarea pana la Piatra Arsa este uneventful. La iesirea in camp intram in ceata. Doar la propriu. Umidtatea e atat de mare ca aproape de CP cand reintram in lumina avem genele pline de apa. Aproape ca imi venea sa fac o poza, asa fashion eram cu roua pe fata. Ne intampina Irina (Anton) de la Fisheye. Hearts! Nu o vazusem de ceva vreme. Beau o cana de apa, Adi face refill la flaskuri si ne ducem mai departe. Evitam sa taiem traseul pe Jepii Mari ca sa nu omoram cvadricepsii foarte tare. Facusem cateva eroisime din astea pe urcarea spre PA si cheltuisem ceva energie. Pe de alta parte, hairupismele astea mi-au si demonstrat ca echipa 5 cu care ne tot bateam era un adversar de drum lung si sansele erau sa ne faca undeva pe parcurs. Erau constanti si forta. Cu toata urcarea mea, astia doi erau tanculete frate.

La CPul de intersectie bag ceva haleala si plecam. Asta dupa ce ne prinsese iar din urma echipa 5. Fuck this, o sa avem de munca! Urcarea propriu-zisa pana la Jepi e un fel de proverbiala „pana la Dumnezeu Jepilor te omoara toti sfintii.” Plecam deodata cu doua echipe de baieti. Cu genunchii la gurita, mai noi pe ei, mai ei pe noi, incepe si urcarea efectiva pe Jepi. Undeva dupa vana aia de zapada, alunec pe pietre si cad pe burta. In ultimul moment realizez ca e posibil sa vin cu barba intr-un colt de piatra si ma arunc intr-o parte. Dau cu – suna ca dracu dar asta e – toracele direct in colt, ma rostogolesc si intru ca un biscuite in dunga intre piatra si peretele muntelui. Baietii se uita la mine nitel buimaci. Cum kkt s-a parcat asta acolo!? Reusesc sa ma deznoade dintre bete, ma pipai pe piept. Doare dar nu am auzit nimic crapandu-se. Fuck it. Lu’ Adi parea ca ii statuse un picut ceasu’. Nu mai avem incidente pana sus, desi e tot mai ceata, mai umed si plin de grupuri de turisti.

Cabana de la Caraiman era inchisa. Trecem de ea si incepem urcarea spre Babele cand o sun pe Dada (Iliescu) sa vad pe unde sunt. Stiam ca plecasera devreme de la Bucuresti in ideea ca ne prind cand aparem la Pestera, singura sansa sa ne mai vedem vineri. Erau deja la start in standby. Super! Coborarea mult asteptata de la Babele – Pestera, o alta mizerie. Rupta, pietroasa, vai mama ei dar ma descurc relativ onorabil ca picioarele sunt inca odihnite. Sarim cu 7 minute timpii lui Adi cand ajungem la Pestera la ora 12:18PM/ 6h 18 ore ocupand un loc 6. Echipa 5 tocmai ce pleca.

Misto rau sa ne vedem cu toata gasca. Mama, Oana (Diaconescu), Virgil (Alecu), Alice (Dobre) si pustanca lor smecheroasa si cuminte. Golim flaskuri, reintregim echipamentul din drop bag si o luam din loc. Ne dam seama ca Ionela (Iorga) si coechipierul ei erau inca la locatie desi fusesera in fata noastra toata cursa. Hmm.

CELE DOUA „TURNURI” SPRE OMU SI INTOARCEREA SPRE BUCSOIU

Pestera – Omu – Valea Cerbului – Diham – Poiana Izvoarelor – Prepeleac – Bucsoiu - Omu

Urcarea la cascada a decurs greoi si relativ demoralizator. Dupa Jepi ma simteam cam obosita si evident ma gandeam, pai fata mea, daca esti obosita de acum ce dracu mai facem toata cursa? Vorba aia, in primii 36km nici n-ai atins Omu odata si trebuie sa il vezi de trei ori! Incerc sa ma adun si sa pun toala pe mine pentru ca sus cica ninsese. Am pus-o degeaba ca frig n-a fost. Intre timp Ionela ne prinde din urma, schimbam doua vorbe si ma prind ca ceva e in neregula cu ea dar nu insist. Se duc inainte, ii prindem iar la Omu cand pleaca.

Acolo, dupa ce ni se verifica tot echipamentul obligatoriu, surprindem cateva discutii intre voluntari despre ce si cate exceptii sa faca si sa nu faca apropo de regulament si echipament. Nu ma pot abtine si ma bag in seama pentru ca sincer, m-am saturat sa imi rup cervicala carand 3kg in spate cu tot ce scrie in regulament ca altii sa le arunce de la start si sa mearga ca o floare. Nu a fost nimic confuzant in detalierea echipamentului obligatoriu si din punctul meu de vedere nu exista nici o scuza pentru care sa nu il ai la tine, nu conteaza cat de bun esti sau cat de bun te crezi. Regulile trebuie sa fie la fel pentru toata lumea. Plec maraind nitel cu gandul ca se facusera exceptii la o cursa asa mare si periculoasa pentru multi, dar imi trece repede si ma focalizez pe coborarea de pe Valea Cerbului. O ducem bine pana ii prindem pe Ionela si coechipierul ei din urma. Totul decurge fara probleme pana la Diham unde imi pica ochii in farfuria cu slanina.

Bai este imposibil sa nu aiba oamenii astia slanina la punctul asta. Arata - dar arata intr-un asa hal de bine ca imi venea sa ma pun in fundulet si sa balotez ca un porc. Dar cine digera frate slanina pe Bucsoiu? Ma abtin cu greu si bag o piersica, fac refill la flaskuri, mai rontai ceva si plecam. Tocmai bine soseste si Ionela. Adi se ia de mine ca de ce mananc asa putin. Ca de ce aia, ca de ce ailalta. „Ma omule, merg sau nu merg?” „Mergi chiar foarte bine!” Pai si atunci liniste!!! Fiecare cu burtica lui! Trecem pe langa un grup de turisti care lasa in urma lor o dara de miros de primavara, de civilizatie, aduc a gel de dus si asternuturi curate. Bag si eu nasul la subrat. Rufe nespalate de o saptamana ale unui homeless de Bucegi.

Ador forestierul pana la Poiana Izvoarelor. Nu stiu de ce, dar ma odihneste la cap. Il mergem la pas alert, gasesc un gel intreg, il iau cu mine sa il las la urmatorul CP. Oana&Gabi&Zanutele Solomon erau pe baricade. Hug, smile, nurofen si un shot de cafeina. Gabi ne da un pronostic de cam 3 ore pana sus. Dar mie imi sta creierasul la un 2h 30. Plecam in alergare si o tinem tot asa pana ne lovesc primele urcari. Le luam in brate cu talent. Va zic de acum, fara falsa modestie, nu m-am recunoscut pe urcari. Eu care m-am razboit atata cu ele, care le-am urat si nu le-am inteles de cand m-am apucat de alergat. Bai am urcat de ziceai ca e Momoa in fata mea si trebuie sa il prind din urma! Dar stam cu gura pe Adi care venea destoinic in spate. Pe la Prepeleac, incep sa ma stramb. Urcarea aia e chiar ca drumul ingust spre gura iadului. “Hai ma ca e frumoasa!” zice Adi dand din bete. “Da, clar. Frumoasa. Auzi, daca urcarea asta era barbat, fix acum ne da o m***. Frumoasa, dar tot m***.” Cred ca a fost prima data cand l-am auzit pe Adi bufnind in ras, asa, baieteste. Dupa care a simtit nevoia sa ma asigure ca si el injura mult deci sa nu imi fac probleme. Eu nu imi face niciodata probleme pe treaba asta, asa ca nota informativa. In plus, asta nici nu era o injuratura, it was a fact. Nota: care e problema barbatilor intre a face diferenta intre frumos si dificil? Doar pentru ca ai nevasta frumoasa nu o face mai putin dificila. Just sayin'. 

Am luat doua echipe de baieti prin transeul de pe Bucsa si undeva pe coamele alea unde te cateri trist si parasit, am vazut din nou echipa 5. Pai m-am intors la Dl. Cu Matematica. „Adiiii! Nazgul in fataaaa! Echipa 5!!!” L-am vazut ca i s-a aprins lampa instant. Cu toate ca am facut bucata aia de Bucsoiu, uitasem cate „varfuri” nenorocite sunt intre iesirea de pe Bucsa si pana la Omu. Bai frate, incepusem sa fac nitel spume, dar i-am dat bine inainte cu un singur gand: sa nu prindem intuneric pe Ciubotea. Un fotograf undeva in ceata si in ciuda vantului si a urcarii o sa ies entuziasmata si relativ ranjita in poza aia, pentru ca conform calculelor, ajungeam la Omu mult mai devreme decat as fi preconizat vreodata.

19:15PM. 13:14 ore de la start si ajungem a doua oara la Omu. Si, ca sa vezi, pe cine gasim acolo? Echipa de 5 – polonezii. Jur ca le-a cazut fata un pic, asa. Nu cred ca se mai asteptau sa ne vada. Motiv pentru care i-au si dat dupa aia un blanao de nu i-am mai prins pana la finish – cu toate ca daca lucrurile ar fi mers cum trebuie pana la capat aveam toate sansele sa le venim de hac, pentru ca ne tineam bine de capul lor. Am facut refill la stomacel si flaskuri, am bagat frontala pe cap, sa fie acolo, si am taiat-o spre Ciubotea.

Cel mai misto apus posibil in ciuda celei mai mizerabile coborari de pe cursa asta. Scot telefonul sa fac o poza dar parca nu e indeajuns. Nimic nu putea sa surprinda treaba aia de vis. Fac si o filmare scurta timp in care Adi o ia inainte ca oricum el era maestru de ceremonii pe coborari. Striga la mine ca sa las odata filmatu’ si sa ma misc. Apparently, baietii din liga mare, alde Radu, Marian and so on l-au avertizat parinteste „sa n-o lasi sa vorbeasca mult si sa faca live-uri!” HA HA HA!!! Ba p-a voasttraaaa!!!!! Les garcons, contrar tuturor aparentelor, cand ma pun cu burta pe traseu, daca schimb 200 de cuvinte pe toata cursa sa ziceti mersi. Virgil poate sa confirme. Toata vorba intre noi era de obicei cand ma luam de el sa plecam mai repede din check pointuri sau cand injuram. Si aia era o conversatie unilaterala intre mine si univers.

Coborarea vietii a continuat cu mine tarandu-ma literalmente pe fund, piatra cu piatra, asta dupa ce intorsesem deja glezna dreapta de trei ori si pe a stanga de patru. Ziceai ca sunt impiedicata satului si pe langa talentul asta se mai aliniasera Uranus cu Pluto ca ultima oara cand i-am dat-o, i-am dat-o asa de bine ca a inceput sa doara, undeva pe deasupra si prin talpa. Bai ce a fost la gura mea de draci! Numai ca n-am dat cu betele de pamant! Da’ cum mortii ma-sii f***-o-n gura de coborare, cat pot sa fiu de proasta, varza si dobitoaca sa o stramb de atatea ori! Bai da’ nu se poate asa ceva!” Adi saracu’ astepta rabdator sa coboare molima padurii scurgandu-se apatic la vale, cu tot cu spume. Picioarele erau deja obosite, nu mai aveam nici aceeasi siguranta in ele, asa ca toata ecuatia da cu virgula. Odata intrati in padurea aia, lucrurile se cam intunecasera dar nu indejauns sa dam drumul la frontale. Am stat si acolo decent, cu Adi cantand cantece din galeria de la Steaua... Bine ca nu erau de la Dinamo ca dupa aia cobora mai repede.

Nu am auzit jumate din ce canta pentru ca stam doar cu ochii pe picioare. Din cand in cand il apuca strigatul de urs. „Bai Adi, dar de ce pana mea tot strigi? Daca chiar dai de urs, ala face oricum ce vrea. Sa crezi tu ca se da la o parte pentru ca strigi tu de nebun prin padure. Dimpotriva il anunti ca vine chelnaru’ cu masa!” El nu, ii da intr-una cu strigatul.

Se intra pe forestier si deja sunt bucati la umbra unde aprindem frontalele. Cand undeva aproape de refugiu, vedem o silueta colorata in departare. FANE! Fannneeeeee!!!! Bai ce surpriza faina!!! Pupaturi, treburi! „Hai ba ca am urcat sa vad ce faceti! Am o surpriza pentru voi!” Deja stiam ca e vorba de Alex (Barli). Numai bine ca ajungem la CP si il vad pe Pasar-Laslungila in curte. „Hai ba ce dracu faceti? Sunteti vii?!” Cat se comenteaza despre evolutia cursei incerc sa impart un castron de supa cu taitei cu Adi dar nu reusim, ca bataia era mare la gura noastra. Pana la urma, arunc lingura si beau jumate de bol pe nerasuflate. Buuuun, caldut si delicios. Cina perfecta! Fane imi explica urcarea spre Polite care ne ducea la Poiana Gaura. Nu reuseam sa vizualizez deloc bucata aia. Mai bine, intr-un fel.

Plecam dupa alte cateva poze, luand-o la goana, cu piciorul inca dureros cand trec astia doi cu masina pe langa noi, Fane cu capul afara pe geam. „Hai mai baieti ce p*** mea, pe bune?!?” Adi rade. Rachetele vs Wolskwagenu’ lu’ Barla. Se opresc putin mai jos si ne asteapta doar ca Fane sa ne conduca fix la intrarea pe urcare, timp in care incepe o discutie despre timpi cu Adi.

Adi la fiecare CP, DAR LA FIECARE CP, intreba care e diferenta ca timp intre noi si locul 3. Bai ma scotea din minti! Eram mai mult decat multumita cum stam deja pe cursa. Intreaba dracu’ si tu, intre noi si locul 5, nu locul 3 ca nu ii mai prindem pe aia!!! Iti amintesti cine e in fata?! P*** mea! Am incercat tot drumu’ sa ii explic ca nu functionez pe timpi si presiune sa nu mai intrebe ca deja ma enervez. Fane, bineinteles, se baga in fata. „Nu ba Mela, asa e. Sunt si aia oameni. Se taie, obosesc. Nu aratau nici ei fresh, dracu’ se lateau pe jos! Daca o tineti in pace-ul vostru asa, ca sunteti bine, recuperati 20 de minute pana la final si dati cu ei de pamant. Macar cu doua echipe!” Doamne iarta-ma manca-ti-as sufletu’! „Fane nu ii mai baga balarii in cap! Nu mai prindem locul 3, terminati odata!” Cred ca ma agitasem destul de rau cat sa il supar pe Adi, dar ma stresa rau toata discutia asta de timpi cand eu eram FUCKING MAJOR fericita cum sta treaba deja. La ce pana mea sa tot setez targeturi cand din punctul meu de vedere sarisem de orice target imaginabil?

Bun si facut, incepe urcarea spre Polite si tot atunci a inceput, oficial, noaptea. Am aprins frontalele, mi-am reluat locul in fata si da la bete fata. Pe masura ce urcam am inceput sa recunosc zona si imediat m-a palit cruntul adevar despre cat de lunga si horror avea sa fie urcarea aia pe care pana atunci o facusem doar in coborare. Mi-o aminteam perfect. Vai mama si steluta ei! Cu toate astea, o ducem foarte bine, cam 1h 40, desi Adi incepuse usor, usor sa resimta stomacul.

La 10:56PM/16:55 ore am ajuns la CP Poiana Gaura. O mana de voluntari misto, o echipa de baieti si un foc ce ardea mocnit in linistea noptii. Adi se retrage in boscheti incercand sa negocieze cu stomacul, in timp ce eu ma dezbrac de extra toale si povestesc cu oamenii langa foc. Vreo 10 – 15 minute mai tarziu o luam din loc spre Valea Gaura.

And so it began the beginning of the end...