Solo Run Impreuna

Solo Run Fundata. 15km. 480 dif de nivel. 1h 41 min

Dupa maratonul dinainte, creierul a dat drumul la fraie si a zis “fuck it!” maine nu mai alearga nimeni. Dati drumu’ la caii din grajd, incalecati o matura si dati-o in fitze de Harry Potter ca picioarele astea se vor retrage la garaj.

Am dormit teapana. Oboseala, deshidratarea si nebunia ultimelor trei zile cu siguranta si-a facut efectul. Poate ca alergarea unui ultra pe etape pare mai usoara decat alergarea dintr-o bucata, dare eu zic ca sunt plusuri si minusuri.  Cand ii dai odata 28 de ore, ii dai cum poti mai bine si cand termini, termini, bagi o bere, o proteina de vitel si te duci dracu’ sa dormi.

Cand alergi mai multe zile - da, ai avantajul ca mai apuci sa rupi niste somn intre, sa bagi un masaj, oblojesti o rana. Sa faci un dus – mare lucru la casa unui ultras treaba asta cu dusul avand in vedere ca dupa fiecare etapa daca eram desen animat s-ar fi vazut iesind un fum verde toxic din mine cat stam la masa. Treaba cu"un kkt intr-o padure de brad" a fost inventata cel mai probabil de un alergator. Partea nasoala insa, este ca te opresti totusi si iesi din zona de discomfort intri in aia de comfort ca apoi sa reintrii in zona de durere si acolo se rupe filmul. Picioarele sunt din ce in ce mai tepene si repornirea e din ce in ce mai dificila, nu mai spun ca la finele unei curse creierul nici macar nu vrea sa se apropie de idea ca mai trebuie sa alerge si a doua zi.

Dar asta e toata frumusetea de fapt la genul asta de concurs. Nu poti s-o dai in barci dupa alergare, sa adormi cu berea in mana, sa nu te culci cat de cat devreme, sa nu ai grija de tine ca si cum ai avea concurs a doua zi. Pentru ca guess what – chiar ai concurs a doua zi si nu te poti lasa de izbeliste. Dusuri reci/calde, schimbat de compeed, Compex, magneziu, proteina la greu, piciorele pe pereti sa le drenezi, chinuiala sa mananci cat sa realimentezi masina. Si nu merge totul conform planului. Se mai supara stomacul, se crampeaza picioarele, te mai doare o cervicala.

Asta, pana la start a doua zi cand se trezeste creierul si pune mana pe mansa! Si BOOM, alergi! Ia uite mah, sa nu imi fie cu deochi ca inca misc!

Ei bine, duminica, desi 15km par putini pe langa cei 75 deja parcursi, va zic eu ca la prima ora se simteau ca un 25. Am hotarat cu Virgil sa facem ce putem, fara sa ne culcam pe o ureche de-a dreptul. Pronosticul nu era unul fericit avand in vedere ca eram cam tepeni. Dar faptul ca aveam toata gasca de Aviatori cu noi acum, ca mai aparusera inca vreo 70 de oameni pe cursa Solo Run Fundata, era motiv de entuziasm macar.

START

Primul km in 4:53. Wait, what?! De unde kkt?! Langa mine mama si Dada (Iliescu) ii dadeau cu spor. Cristina (Man) zburase de la start – nu ca nu ma asteptam. La fel si baietii Alex (Stoian) si Mihai (Agalopol). Se iese din spatiul verde de la finish si se porneste usor la vale pe un forestier, dupa care incepe un sir de urcari si coborari decente timp in care ne apropiem foarte tare de Adriana si Adi (Plosnita). Pfoai! Din spatele lor zic „alergam si noi cu voi cat putem!” Adriana draga de ea, se opreste usor, „pai hai, ca nu mai trage nimeni, ma cam tine ceva pe aici” si imi arata un potential inghinal. „N-am mai avut asa ceva, sper ca imi trece pana la 7500!” Continuam sa povestim. E greu sa vorbesti si sa ti si ritmul lor, dar reusim. Vin din spate in tromba Marian (Vasile) si Mihai (Serban). Mama e in continuare cu noi, Dada o luase bine inainte.

Se intra la vale pe un forestier bunut rau si brusc ne ducem sub 4:30. Noi 6 si mama. Hmm. Undeva o sa se rupa filmul asta ma gandesc si ma bufneste rasul. Ii zic lu’ Ursache „auzi, eu zic sa stam usor in spatele lor, sa ii lasam sa oboseasca si dupa aia ii luam!” Virgil rade. „Bun plan! Ne mai trebuiae numa’ un 100km si cred ca o sa cedeze! Dupa aia ne bagam forta peste ei!” Rad cu lacrimi. Doi km mai incolo se termina coborarea si incepe un fals plat plus o urcare mai lunguta dar usurica, pe care evident o merg, because fuck it! „Ursache noteaza: km 8.31 i-am pierdut!” Da, acolo baieti si TeamRun no. 1 Adriana si Adi s-au dus. Dragut din partea lor ca s-au uitat dupa noi, dar atat au putut performerii din noi.

Am sarit primul punct de hidratare ca ma simteam ok, insa pe la km 10 eram cu setea in glanda. Ne oprim vreo 3 minute de povesti cu Lucian. Asa am prins drag de toti oamenii astia care au venit 4 zile dupa noi peste tot! Bag niste portocale – parca cele mai dulci de pana atunci, ceva apa si izo si pana la urma ne motivam sa plecam. Pana acolo, o batusem pe mama la cap sa se duca in fata sa nu mai stea dupa noi. In sfarsit acolo ne lasa in urma si pleaca cu, evident, o echipa de baieti.

O urmam si noi indeaproape, cand in sus, cand in jos. Recunoastem finishul: e cel unde ne pierduseram vineri, numai ca acum era o voluntara acolo, nu aveam cum sa il mai ratam. Ii dam cu spor prin balarii, ca doar aveam experienta, iesim iar in drum. In spatele nostru un tanar subtirel cu un pas foarte greu. „Mai caprior asa ca esti usurel” ii spun - sper eu - zambind. Eu simteam ca zambesc, dar din poze de multe ori mi-am dat seam ca ce cred eu ca arat n-are nimic de-a face cu realitatea. Imi spune ca ii aluneca adidasii – la care i se si desfac sireturile. Adidasii aia care nici nu pareau a fi adidasi trebuie urgent schimbati! O ia la fuga dupa luand panta de la final in brate.

Nu si noi. Suntem prea buni pentru panta aia! Ajungem la aproape 2 minute de mama, ca de obicei ma fatai si sar si vociferez. S-a terminat. Hesus all mighty! Ramai asa, un pic in asteptare. Asta a fost tot? Cata marlanie! Dupa ce iti jurai ca nu mai poti nimic cu doua zile in urma, acum te gandesti sa ii zici Barboseniei sa lungeasca concursul la 7 zile. Si sa il faca de 100km. Cand te vezi cu sacii in caruta te doare la basca. Uiti de basicile cu sange gata sa plezneasca in adidas, de cervicala mutilata, de cvadricepsii care au dat cu fibra de pamant si si-au bagat p*** in relatia cu tine! Mintea e castigatoare si e a one woman show! Ea si doar ea a muncit zilele astea, restul, sa se duca dracu. Cum vine vorba, corpul joaca in Expandables, mintea in Pretty Woman!

A urmat o premiere faina si inedita, pe judete, pe echipe, la open pe Solo Run. Raducu a impartit cu manuta lui cosulete cu fructe si suc de fructe – o sa il lasam la notiunea de suc deocamdata. Poze gramada, felicitari la greu, o familie mare.

CONCLUZIE

Cu ce am plecat eu de la Carpathia? Un sentiment foarte fain de multumire. Am alergat neasteptat de bine, m-am simtit bine overall si am bifat cateva puncte pe care trebuie sa le imbunatatesc si unde trebuie sa mai lucrez. Singurul ultra de pana acum, Ciucasul de anul trecut, a fost un appetizer unde m-am dat cu sania pe prima parte si am experimentat pe a doua. Nu mi-am supus corpul la un efort constant, nu l-am jecmanit nici pe departe ca acum. A fost o lectie buna despre abordarea unei curse lungi si dificile cu ceva necunoscute. Mi-am confirmat inca odata ca partenerul este esential, dincolo de antrenamente si pregatire. Fara omul care trebuie langa tine cursa este nimic. Virgil a dat ceasul de la 0 la 90km, noi ca echipa am fost in echilibru fara macar sa discutam ce si cum si ii sunt extrem de recunoscatoare ca a fost atat de calm si intelegator. Frustrarile se pot aduna cand te astepti mai putin si dintr-o groaza de motive. Contrat multor asteptari, am vorbit extrem de putin pe curse, pentru ca am incercat sa fiu cat de constiincioasa pot pe traseu, sa ma concentrez pe ce fac, sa pot tine un ritm alert, pentru ca pana la urma pacing-ul a fost la mine, veriga slaba.

Multumesc inca odata echipei de organizare, voluntarilor, echipei de fotografi, tuturor celor care au facut Carpathia posibila. Participantilor – felicitari! Am spart gheata la un concurs fain, inselator de dificil, care te expune propriilor slabiciuni dar si muncii in echipa, care nu e chiar floare la ureche. Ca forta in alergare, pace si experienta, ar fi relativ usor sa gasim partener. Dar detaliile stau in fine tunning-ul cunoasterii partenerului, antrenamentelor impreuna, compatibilitatii in gandire si autocontrolului.

Daca va tenteaza sa va puneti la incercare toata lista asta de „skills” Carpathia Trails e concursul care trebuie. Sper ca la anul sa onoram munca oamenilor astora cu un numar cat mai mare de participanti, mai ales la TeamRun. Sa stam toti la o ciorba de vacuta la Cheile Gradistei, sa imputim tot restaurantul, share-uind compeed, sosete, magneziu si geci, pe fundal de amintiri de cursa, dureri de gamba si injuraturi ca inca doare glezna aia strambata la coborarea spre Table.

Acestea fiind spuse, Mela & Ursache are out for now. O ultima nota: am primit trofeul verde.

V-am zis ca verdele e culoarea mea preferata nu? 😊

THE END