Table cu Un Om prin Piatra Craiului

ETAPA 2. 27km. 1.750 dif de nivel. 4h 40. Start de la Pestera Dambovicioarei.

N-am stiut nimic din traseul asta. Nimica nimicuta. Am auzit doar ceva de Piatra Craiului si la subconstient am bagat-o pe maneca nitel. De o vreme, tot urcand pe munti - unii in premiera - mi-am dat seama ca experimentez usoare atacuri de panica pe crestele deschise unde mintea vede ca n-am unde sa cad. Gen, n-ai in ce sa te opresti daca totusi cazi, si atuncie imi baga niste frane din alea strong. Motiv pentru care nu fac MPC sau 2x2, Retezat fiind singurul concurs mai hardcore din zona skyrunning pe care il fac si acolo cu mare atentie si incetineala pe anumite portiuni (desi sunt la al treilea an de participare!)

Pe de alta parte m-am bucurat ca nu stiam ce ma asteapta. Macar sa fiu pusa in fata unei situatii unde trebuie sa fac pe dracu in patru sa ma descurc, ca asta e, cale de intoarcere nu aveam. M-am simtit foarte ok in dimineata cursei. Fara emotii, mult entuziasm. Ma activase bine alergarea de joi. Spre deosebire de caldura vietii de cu o zi inainte, acum se anuntau averse cu descarcari electrice si echipamentul de vreme rea a devenit obligatoriu. Avea fata la ea tot sertarul de Craciun: manusi, buf, magica a lui Dan care a tinut teasta la racoare.

INCEPUTUL ZILEI

Ora 5:30 trezirea, o cutie de orez cu lapte si ciocolata de la Muller, o banana si doua rondele de ciocolata si eram gata sa ma dau smechera. Inainte sa ne urcam in autocar, Lucian ma insarcineaza cu startul prematur al cursei in caz ca autocarul nu ajunge la destinatia finala datorita zonelor stancoase de pe traseu. Bag la cap si imi asum responsabilitatea de a-mi da startul singura pentru ca-s mafioata that way! Plecam.

Asteptand autobuzul cu un repertoriu de mistocareala :))

Macar in poze sa dau a "performer" serios :)))

Pe drum, se isca niste discutii interesante despre menstruatie si ciclul luteal si cum Garmin in sfarsit a inclus si treaba asta in aplicatie. Baietii ranjesc a WTF si se retrag usor sub cozorocul  sepcii, tusind a „femeile astea, ce au si ele de povestit la prima ora!” Mie mi-a picat discutia la fix pentru ca numai ce eram in ultimele zile de dat „musafirii” afara si efectele pe picioare si lombara inca se simteau. In orice caz, a fost ca la ora de educatie din liceu (singura si unica), unde baietii citeau the writing on the wall in timp ce fetele le scriau cuvintele cu voce tare.

Ajungem in cam o ora la start. Gabi ne asteptase cu masina sa ne deschida drumul, ca doar "estem" vedete. Soferul – un racer din Death Game (respect!) - a reusit sa bage monstrul prin toate crevasele alea, pe un drumeag bun sa intre doar un Tico pe el, insa cu vreo 500m inainte de start nu s-a mai putut. Frumos rau canionul ala. Nu imi mai trebuia alergare nimic, m-as fi plimbat la liber.

Dupa o sesiune de susu cu Luiza prin boscheti (propozitia nu e construita chiar corect, eram la o distanta decenta una de alta!), bagam o serie de poze, primim ultimele instructiuni din care prind doar o parte pentru ca eram ocupata sa impart niste hug-uri cu Oana (Solomon). Prind insa informatia cum ca trebuie sa inchidem o poarta undeva sa nu iasa vitele ca se supara oamenii pe noi. Notat.

Doi draci impielitati cu aura de sfinti.
N-am zis asta, e mesaj automat de la Google Mariane!

START

N-am mai fost la nici un concurs pe etape cu o asa distanta mare de acoperit, asa ca strategia de conservare a energiei era cam prost gandita. De fapt, era cam inexistenta. Am zis, ma duc, alerg in fiecare zi cum pot mai bine si vedem unde si daca ma tai sau ce pana mea se intampla. Zis si facut.

Alergam nici 2 minute, stanga din scurt si incepe urcarea. Traiasca Mountain Kings si betele astea de carbon ca mi-au salvat fundul in toata competitia! Se urca prin padure, ceva usor asemanator cu prima parte de urcare de la Ciucas, radacinos, destul de inclinat dar macar era la umbra. Behai si acum, dar pulsul parca e mai calm. Am in vizor familia Plosnita undeva la vreo 200m in fata. Se iese in camp, incepe un roller coaster prin iarba si soare. La km 4 imi dau seama ca treaba e groasa si ca daca ploua si fulgera undeva, aia era pe fata mea si in capul meu, ca biciuiau dracii ca la nebuni. In rest gradele se duceau frumos dincolo de 28. Asa ca ii pasez lui Virgilache rucsacul si scot tricoul de pe mine. Hello bustiera, you sexy beast! Eram in „strampii” de la Compressport, aia lungi, caldut dar nu insuportabil si macar isi fac treaba bine ca aveam nevoie de toata sustinerea la ce a urmat.

Ajungem la Table. Masa plina cu de toate. Una bucata Alex (Barli), un jandarm, Dan (Ursan), Vlad (Buda) ascuns in rau undeva sub pietre ca m-am si speriat de el si... my God, Barbossa care se intoarce, si cumva suprins imi arunca peste umar „uite-o mah!” Ptiu sa nu ma deochi! „Fit-ar ploaia a dracu sa iti fie!” ii zic intre doua pahare de izotonic. „Femeie taci din gura ca azi dimineata cand am ajuns era ditai noru’ sus!” Marai infundat si mai bag un pahar de Cola. „Ia zi-mi repede, cat fac pana sus?” Nu ca as fi stiut exact ce inseamna sau cum arata „sus.” Se gandeste el scurt si zice, o ora. Ii ramane intiparita in minte lui Virgil afirmatia care se si uita la ceas inainte sa plecam. 11:08.

Imi aratase Dan niste poze de pe urcarea asta spre la Un Om. Parea nasol, dar nu e chiar asa. E SI MAI DE KKT!!! Se incepe cu o usoara alergare prin boscheti si soare, dupa care se intra in padure. O urcare decenta, la umbra, ceva pietre, radacini, nimic neasteptat. Dupa care brusc, peste o valcea, pui mana caus la frunte si te uiti la panta ca la Luna prin telescop. Si iti cade falca usor pe masura ce te incrunti incercand sa iti dai seama daca kktul ala de poteca chiar merge tocmai pe varf. Ala, cel mai indepartat varf, ca parca ar mai fi avut o coama, o cocasa ceva. Respira fata, respira.

Incepe urcarea. Poteca de tarana curata, un pic rupta pe alocuri. Pe masura ce inaintam ma rog la Dumnezeu sa nu ma ia lombara. Bag un nurofen sa ajut divinitatea si fac si o poza care nu prezinta deloc realitatea la adevarata ei valoare. Imi impun sa nu ma mai uit in sus. Picioare, picioare, picioare. Aproape ca mormai, „sus, sus, sus!” Urasc urcarile! Oricat de bine le-as duce acum versus ce omor imi luam in anii trecuti, eu si pantele nu vom avea niciodata o relatie de iubire, doar de toleranta. Hai fata, hai!

Prindem din urma un concurent barbos al carui partener mereu se ducea foarte mult inainte. Si eu si Virgil ne intrebam de ce pana mea nu stau impreuna. Pe mine m-ar fi demoralizat. Omu’ ne zice ca asa s-au invatat. Bullcaca zic eu, ma scuzati. Fiecare cu modul lui de abordare al echipei, insa toata frumusetea de a fi in echipa pana la urma este... sa fi in echipa. In zilele ce au urmat, ca sa nu mai deschid subiectul, i-am tot observat si atitudinea, din punctul nostru de vedere nu a fost deloc ce trebuie pentru munca in doi si tot ce presupune sustinerea coechipierului pe parcursul cursei. Atitudinea face totul. Dar, asa cum a zis omul, poate el e ok cu un asa comportament.

Moving on. Se ajunge pe o zona de grohotis, acolo unde se vedea ca ar fi un fel de coama si gandeai ca poate te loveste norocul si termini. Teapa. A inceput o urcare relativ tehnica, cu pietre alunecoase si stanci inalte, unde stau baietii la filmat si pozat. Imi place maxim cand ne surprind fix cand suntem mai rupti in gura. Love it! Ma uit in spate si ii vad pe Luiza si Tavi. Strig la ea, am impresia ca nu ma aud.

II prindem din urma pe Marian si Mihai – WTF! Astia doi erau la plimbare ca altfel nu exista nici o sansa ca eu sa ii prind vreodata din urma. Marian ma imbarbateaza cum poate el mai bine „Mela, mai urcam si noi azi! Ce dracu faci fata, hai odata!” Ador sa alerg cu barbati. Orice speech motivational paleste in fata indrumarilor lor. Atat. Arunc un ochi catre varf – atat de aproape, si totusi atat de departe. Si soare. Si mai mult soare. Ii vad pe Adriana si Adi incepand coborarea – ma gandesc ca am tras cam tare de suntem asa aproape de ei si undeva ceva o sa se strice nasol.

Varf! Fir-ar mama lui a dracu ca nu credeam ca mai ajung! O fata draguta cu un caine la fel de frumusel, ne zic ca trebuie sa dam doua ture in cerc sa sarbatorim. HA! Virgil, partenerul meu Duracel o ia la goana zburand in cercuri, razand. Eu stau ca toanta si ma holbez la el cu mintea blocata. Mai baiete, stai potolit! De unde atata energie frate ca eu negociam pulsul si el o ardea in hamstereala! Facem poate unele dintre cele mai misto poze din tot concursul, in care par si vie! Virgil imi da un cot si zice: „52 minute! Atat am facut! Sa ii zici lu’ Radu! Am fost smecheri!” Ranjesc a neincredere. Nimic nu il debusoleaza pe Barbos.

Incepe coborarea. Trei pasi pe creasta si arunc un ochi in golul de desubt. Imi tremura lonjeroanele instant. -413m pe primul km facut in 17 minute. Ajungem la Silviu (Balan), ma dezechilibrez, bag genunchiul intr-un colt de stanca ascutita. Scheaun. Frate durea ca atunci cand dai cu cotul in ceva. Insa cu toata durerea, primul lucru la care ma uit e sa vad daca mi-am rupt pantalonii, mama lor de transparenti!

Ce imi place mie la vale, dar treaba asta a fost rostogolire, n-a avut nimic de-a face cu o coborare. Am ajuns la Table cu genunchii sfintiti. „Bai, sa imi bag p*** in el de traseu!!!” - primul lucru cand scot capul din boscheti si dau de Milea. Dan izbucneste in ras. S-a intors nebuna! „Ce vrei mah, ce nu-ti place!” „Auzi mah, tu ai avut un cosmar, te-ai trezit din somn si ai facut traseul. Ai zis ca daca l-ai avut tu, sa il aiba toata lumea!!!” „Nu inteleg care e problema! E foarte misto si privelistea e super tare. Te-ai uitat si tu?” „Nu cred ca vorbim aceeasi limba omule! Odata ca n-a stat nici dracu' sa admire ca nu de asta am venit. M-am uitat si io odata, i-am zis lu’ Virgil, uite ce misto e si aia a fost tot! Si doi, ce are frumusetea cu dificultatea? Frumos frumos, dar greu ca dracu'!”

„Si am facut 52 de minute!” zice repede Virgil, calmul si echilibratul echipei. Pufai pe nas. Like it fucking matters!!! Dan imi umple flascurile la refuz. Iar am silicoane de Pamela Anderson. Imi toarna si apa in sepcuta magica – bine e Doamne! Cand ne pregatim de plecare apar Luiza si Tavi. Si asta dezbracata la bustiera. „Uite asta traseu cu potential” strig, „ca sa dezbraci femeile!!!” II lasam la hidratare si noi ne punem pe drum.

Tehnic vorbind, pentru mine cursa s-a incheiat dupa bucata asta. Restul, sa fie ce-o fi, eu eram neasteptat de multumita de cum am dus urcarea. Oricum nu stiam ce va urma, asa ca am decis sa o tinem intr-o zona de relanti. Alergam ce mai putem si incercam sa nu adormim pe urcari. Traseul, mult mai uman. Suisuri si coborasuri pe forestier si prin padure. Dam de o alta echipa de mixt si ma uit un pic ca o curca intre lemne. Cum au ajuns oamenii astia aici? Cred ca s-a vazut pe fata mea, ca imediat ne spun ca au abandonat fara sa mai urce varful si acum duc cursa mai departe. Bravo lor! Never give up!

Ne prind Marian si Mihai din urma dupa un check point. Eu cred ca e Luiza si o strig, la care Mihai zice, „nu, sunt tot eu!” Unde pana mea sunt astia doi ca parca erau mai langa noi. Ca asa singuratici pe drum, parca mergea sa bagam toti patru la taifas restul kilometrilor. Continuam cu vitezomanii astia relaxati, trecem de poarta cu pricina unde erau vitele si ne asiguram ca o inchidem. Nu trece un km de acolo si ma loveste o durere acuta in dreapta abdomenului. II pasez betele lui Virgil si apas cu toata puterea pe ea injurand si icnind ca din gura de sarpe. M-am enervat ca m-a prins fix pe forestier unde am fi putut sa alergam, cand colo eu faceam pe Cocosatul de la Notre Dame ca doar aplecata pe o parte puteam sa alerg decent. Au crapat pietrele de cate p*** mi-am bagat pe acolo. I-am pierdut pe M&M ca asta e, norocul de genul asta nu tine prea mult. Imi revin usor, usor, se termina si forestierul, ajungem pe la niste case.

Un nene trece drumul. „Da unde trebuie sa ajungeti?” „La Cheile Gradistei” zic eu, aproape mandra. „Ohhoohooo! D’apai mai aveti mult de mers!” la care Virgil „asta e unul din oamenii aia, esti la Titan ii zici ca vrei sa ajungi la Muncii – ohhhooo doua statii de metrou! Mult, mult dom’le!” Ma bufneste rasul. Nu toata lumea a dusa ca noi Ursache sa creada ca 10km sunt de incalzire. Ce magarita sunt! 

Reusisem sa pastrez Mutantii curatei pana dam de o mlastina in care inevitabil ma porcesc. Apoi o urcare pe care o injur nitel, dar nici pe departe la fel de tare cum i-am injurat pe nesimtitii care au aruncat o gramada de gunoaie – literalmente ne taram picioarele prin sticlele de plastic! – chiar la iesirea din padure! Bai fratilor, eram inapoi in civilizatie, exista cosuri de gunoi, folositi-le animalelor! Si ce jignire pe bietele animale ca la ele totul e biodegradabil!

Trecem si de episodul asta. Doua voluntare energice ne incurajeaza sa iesim la asfalt si de acolo, vine spre noi Gabi cu una din zanute! Hop si punctul de hidratare unde ne asteapta Oana cu celalalt monstrulet. Torn un pahar de apa pe cap ca ma incinsesem si simt cum imi intra sarea de pe fata in gura. Gust de om muncit, atat pot sa zic. Oana da din cap a nemultumire, eu ranjesc a copil neasculator si ne tiram.

Urmeaza un moment unic in viata in care eu si Virgil ne pierdem... la deal. Never fucking happens! Dar cumva ratam marcajul la stanga prin fan si tinem destul de mult asfaltul pana imi dau seama ca nu mai sunt benzi. Virgil vede undeva hat, jos pe un gard, o bucata de banda. Panica! Cum ajungem acolo? Coboram in tromba pana la prima casa, poarta deschisa, ne mananca un gand sa o taiem prin curtea oamenilor. Dara daca au caine! Dar daca au gard! Decidem sa continuam coborarea. Vedem deja niste alergatori ca vin dar nu apucam sa le luam seama bine. Ne avantam pe diagonala pe deal prin fanul proaspat cosit. Un nene se culcase langa motocoasa iar altul facea si el linistit un pisu. Doamne iarta-ma, acum rad, dar atunci mi-a fost rusine! Asa de tare ne-am dus catre saracu’ omu’ ala ca n-a stiut cum sa si-o bage in pantaloni mai repede! Cine dracu’ calareste prin fan, vineri dupa amiaza, semi dezbracati cu bete in mana prin livada omului! Cotim pe langa fanul inca necosit si reintram in traseu spre final. Cataaaa balariile! Innot sincron in fanul pana la cot, se simte mai mult a saritura la garduri decat a alergat.

In sfarsit un forestier si ne loveste (inca) o panta. Zic fuck it Virgil! Hai sa o urcam mai usurel ca bagasem bomba aia de energie si imi trebuia sa respir putin. Finishul era dupa colt.

Nu incepem bine sa urcam, ca apar Luiza si Tavi de dupa colt. „Hai ca am incercat sa va prindem tot drumul!” zice Tavi. Pai hai zic, si ma opresc in drum sa ii asteptam. Dar Tavi e animat, vrea sa traga! „Hai Mela, hai sa tragem acum! Pai ne lasam pe ultima suta!” Aproape ca pun mana pe el. „Nu mai Tavi, stai locului, unde pana mea ma grabesc!” In gandul meu, suntem doar noi, vine finishul imediat si oricum tot m-am uitat dupa voi sa mergem impreuna. Dar n-ai cu cine, astia sunt teleghidati. Ii dau inainte, Virgil se activeaza si el, incerc sa alerg dar mintea nu mai avea chef sa percuteze.  Il trag de mana, „stai calm, ca n-am chef sa imi dau duhul pe aici. Alergam cand ajungem sus.” Zis si facut, odata ce am sarit parleazul spre finish, reluam alergarea, venim la 6 secunde in spatele Gigantilor de la Ciucas.

Loc 3 pe etapa asta, loc 2 in continuare la general echipe.

CONCLUZIE

Am fost foarte multumita de alergarea asta. Si sincer, mi s-a parut cea mai grea dintre toate. Poate pentru ca a fost prima tura grea, pentru ca am muncit urcarea aia cu sarguinta si cu toata tevatura de dupa si necunoasterea traseului, a iesit foarte bine, apropo de situatiile alea care te pun in fata unor alegeri si trebuie sa te descurci.

Intru pe mana lui Mihai (Cirstea) de la RunRelaxed sa scot nitel bicepsii femurali la lumina dupa urcarea vietii. Un live si o premiere mai tarziu, ne-am dus la masa. Edi (Hirjoi) a adus o farfurie generoasa de slanina si carnaciori picanti, cu paine si mustar, asa cum trebuie si in afara de aia, n-am reusit sa mai mananc nimic. Acum, uitandu-ma inapoi, sunt convinsa ca am facut un pui de insolatie care m-a deshidratat cam mult, indiferent de cata apa si saruri am bagat in mine.

Maini de Aur, Durere de Platina! 

Baietii veseli!

Fata de ziua ce tocmai trecuse, maratonul ce urma ma cam pusese pe ganduri. Nu mancasem pe cat trebuia, picioarele se resimteau, eram foarte agitata, cu ceva stari de ameteala si rani pe burta de la rucsac. Noroc cu Andreea (Negru) ca s-a hotarat pana la urma sa vina si ea si cum am facut-o vecina de camera la pensiune, m-a doftoricit saraca cu Bepanten, galbenele si creme hidratante, mai sa o bat cat de rau ustura. Noroc ca mi-e draga!

Iepurasul cu ceas :)))

M-am culcat tarziu, cu fata, urechile si mainile in flacari parca. Am dormit agitata, m-am trezit de cateva ori sa beau apa. Ultima oara la 4:20AM. Deasupra patului era o fereastra – avantajul de a sta la mansarda. Imi amintesc ca ma uitam in gol la lumina, n-aveam somn dar aveam o gramada de intrebari in cap.

Ce pana mea facem maine?!

TO BE CONTINUED