Poaspata ca o floare trecuta. Dar mereu se face primavara! :)

 

Hai că nu mi-a luat decât o lună și jumate să scriu blogul ăsta. Dar cum ne-am întors din concediu mai obosiți decât am plecat și apoi am petrecut aproape trei săptămâni să ne revenim cu capul și treburile la muncă... sunt scuzată.

Acestea fiind spuse, nu știu cum e la alții, dar venitul acasă când ești plecat în altă țară, e nașpa pe cât e de frumos. Groaznic de obositor mai ales dacă mai ai și acte de făcut și de ajuns în Nșpe mii de locuri și văzut Nșpe mii de oameni. Dacă fizic aș fi putut scoate geamăna din mine, cred că reușeam, cu noi două și Darius trei, să facem tot ce ne-am propus. Când am planificat toata treaba asta n-am știut să îi confirm pe bune lu' Ruxache dacă ajungem sau nu. Și oricum îmi propusesem să vin la susținere. Darius n-a alergat în viața lui un semi, de munte nu mai zic, iar eu nu mai eram nici în zona de piesă de muzeu. Mai degrabă un fel de relicvă. Asta până când s-au înscris Aviatorii mei dragi și, vorba lui Jim, in a weak moment, m-a apucat strechea, am intrat pe net și am făcut înscrierea pentru mine, Darius și Bunăciune. Just like that! Dup-aia am regretat nițel, dar ce își face omu cu mâna lui e sfânt.

Și am ajuns. Atâta drag și încărcare de baterii ca la ridicarea kiturilor, n-am cuvinte să descriu! Voi oameni faini, pe toți pe care v-am întâlnit acolo, mi-ați umplut sufletul cu bucurie, emoție, amintiri. Am simțit, din nou, la o săptămână de când am pus piciorul în România, că am revenit acasă. E totul despre oameni. Literalmente casa este unde îți e sufletul și cum am parte de oameni cu suflet ca un sac fără fund, am simțit că n-am plecat niciodată din gândurile și inimile multora. De asta mi-a reamintit ridicarea kiturilor. Parcă nu trecuse o zi de la ultima alergare.

Încă eram îngrijorată de ce pana mea urma să alerg eu a doua zi, dar ce mai conta. Cumva aveam eu să mă târăsc cu succes. Partea bună – pentru că nu, așa se întâmplă mereu ca să fie viața frumoasă – trebuiau să îmi vină musafirii lunari în weekendul ăla. Ar fi putut întârzia, așa cum o fac de atâta ori, dar aveam să aflu la vreo două ore de la start că au ținut morțiș să fie punctuali de data asta. Ia fată, să nu te mai plângi atât că nu suntem de treabă!

Sincer, pentru că am mai îmbătrânit un an de la concurs și na, senilitatea ține pasul, am uitat dacă în seara dinainte de concurs sau după concurs am petrecut timp cu fetele mele aviatoare. Sau poate în ambele seri? Ce mai contează. M-au sărbătorit de vineri până duminică. Am apucat să mai povestim nițel, să bem un ceai de cimbru cules proaspăt de Alexandra – Doamne, așa ceva de bun mai rar! O să spun doar că printre cadourile primite a fost o brățară cu mesajul "Așteaptă-te la lucruri minunate." Aceeași brățară am primit-o înainte să plec din țară de la Ruxache. Pentru mine nu vine decât ca o confirmare în plus, că un an mai târziu de la o așa mutare și un traseu cu mult dor, fericire și durere, lucrurile sunt pe făgașul care trebuie, însă nu vin ușor – nu c-ar fi venit vreodată. Mulțumesc încă odată gașcă faină pentru weekendul ăsta și pentru tot, în general. Dăduța & Răreșucu o inimioară specială cu tot dragul!

Să dăm și startul la cursa asta nu? Na, păi, START! Ne pregătiserăm ca profesioniștii toate cele de cu seară, de la chiloți până la flascuri, măcar atât, că restul de pregătire era în pom. Am plecat pe vreme frumoasă, am stat decent, sub premisa să nu se killărească înainte de vreme Darius. La subliminal, am știut mereu că el o s-o ducă mai bine decât mine, cel puțin pe prima parte a cursei, că e fit și scos din cutie la fazele astea și cu dor de ducă, ca oricare începător. Conform așteptărilor, mi-a urcat pulsul direct proporțional cu pantele,și pentru cei care ați participat, știți exact la ce pante mă refer. Mi-a zis mie Ruxache că se aseamănă un pic așa cu Ciucaș. Așa l-am mințit și pe Darius, care oricum nu știa nici ce e aia Ciucaș, dar i-am arătat niște poze cu dealuri și i-a mai revenit sângele în instalație. Mânca-v-aș ce urcări! Pe vremuri le-aș fi luat din plin, mai ales că pe final de "carieră" urcam mult mai bine decât coboram, dar acum, la fiecare colț de drum unde se mai zărea o urcare, îmi sta sufletul.

A trebuit să mă opresc de câteva ori să las plămânii să bage ceva aer la inimă că săraca mai avea un pic și ieșea prin carotidă. Pe la km 6 și ceva, pe o urcare din aia, în guriță – îmi amintește de Gropșoare – am simțit niște fulgere în abdomen și am zis, asta e. Au bătut la ușă musafirii. Plecasem pregătită cu nurofen express, absorbante și toate cele. Da domnilor și doamnelor, incredibil dar adevărat, unele concurente sunt la ciclu când aleargă sau le vine chiar atunci și dacă viața era deja complicată, atunci devine cu adevărat o provocare. Foate tristă treabă, tabuu și de nedescris! Nurofenul ăla a fost degeaba, pentru că, literalmente, în ziua aia n-au venit vecinii de peste stradă, cum vin de obicei. Nu. A venit toată armata de teracotă a dinastiei Qin. Când am ajuns să văd ultima urcare – morții și răniții, ce pi@%&^ mamii ei e și aia frățică!!! – m-am gândit serios să renunț și să îl las pe Darius să meargă înainte că oricum el stătuse după mine. Între dureri și greața de la pulsul ridicat nu știam între ce să mă împart.

Ultima poză înainte de Operațiunea Bradul și Dinastia Qin

Am pierdut acolo un 20 de minute minim, încercând să vomit după un brad. Schimbatul absorbantelor când plouă și pantalonii sunt lipiți de tine este ceva ce n-am mai experimentat înainte. Cu toate că pișu' de la 7500 la 5:30am, sprijinită de ditai bolovanul la Padina, după 5 minute de dat jos ștrampii de compresie de la Compressport, fustița și kailoții sunt o experiență aproape similară. Doar așa realizezi câte lucruri poți de fapt să ascunzi între fese și nu te mai miri cum trec ăia drogurile pe la vamă. Zic și io.

Nu am vomitat nimic doar m-am orăcăit ca să aibă de ce să mă doară și stomacul. Într-un final glorios am ieșit din boscheți victorioasă, cu pampersul schimbat, palidă și neîncrezătoare că ajung la finish întreagă. Panta aia... am urât-o cu sughițuri. Când am ajuns sus, mi se părea că tehnic cursa e încheiată pentru mine. Adică, și ce dacă era doar la vale de acum încolo, că la cum îmi tremurau țoloabele, cu ce frâne să te duci pe nămolul ăla?

Aproape în viață :)))

La punctul de hidratare am băgat pâine și o gură de cola că îmi era teamă să nu se ducă dracu' și stomacul pe copcă. Darius n-avea probleme d-astea. Nu îl mai puteam lua de la jumări. Sărea din farfurie în farfurie. Deja ploua cu găleata. Și când zic cu găleata, mă refer la unul din momentele alea romantice când stai ca un prost ud până la piele și te gândești ce frumos ți-ar fi stat cu un Netflix în brațe crăcănat în pat huzurind a lene cu ploaia batând în geam... și nu în tine.

Am plecat într-un final cu Darius setat să afle de unde au adus oamenii jumările. Jumările alea au făcut toată cursa pentru el. Băi și turna frățică. Undeva, înainte să înceapă coborârea propriu-zisă, încep ușor ușor să îmi revin. Incă mă durea burta în draci, dar măcar nu mai aveam greață.

"Deci" -  mă întorc eu către Darius, cu un rânjet regăsit printre crampe - "acum înțelegi de ce îmi place așa de tare?!" Tace câteva momente cu apa curgând de pe cozorocul șepcii ca de pe streașină.

"Nu."

"Hai să alergăm nițel." mă bag eu în seamă rânjind și mai tare ca un cunoscător în ale nebuniei. 

Și chiar am început să alergăm, alături de un grup mititel din care am rămas doar cu una din fete. La intrarea în pădure, Darius ia o curbă scurtă și cade pe-o parte. Se înnămolește și mai mult dar parcă începe să îi placă. Se mai oprește din când în când și citește mesajele puse de organizatori pe copaci. Unu parcă era ceva de genul, "gândește-te cum ar fi fost să fi la muncă acum", la care mormăie în barbă, "cred  că era mai bine." Mă bufnește râsul alergând în față. Mormăia degeaba că se vedea pe el că începe să îi placă să fie porcos și netras la răspundere de nici un adult că se comportă ca un copil turbat.

Se intră pe drumul vieții unde nămolul sărea de gleznă. O plăcere! Realmente, pentru mine. Din creangă în creangă, mai pe o parte, mai ținut de o rădăcină, cu manichiură perfectă înmuiată bine în țărână, începem să întrecem alergători, dar din păcate o pierdem pe fata cu care alergasem o perioadă. Darius prinde aripi, se ducea ca la nebuni. Deja îl vedeam cu o gleznă sucită pe undeva. Cobor bine, chiar prea bine comparativ cu prima parte a cursei. Îl ajungem din urmă pe Cosmin Răileanu cu ăla mic (super meseriaș copilul tău măi omule!)

"Hai că ai înviat! Ți-am zis eu că nu moare stofa de alergător!"

"Nu a trebuit decât să vomit, să îmi vină ciclul și să iau un nurofen!" strig la el încercând să stau dreaptă pe nămol.

Mai avem doi km până la finish. Dăm de Rox cu o gască mică. Evident că strigă la noi să ne mișcăm fizicul mai repede. Oi fi părut ca nouă. Intrăm în zona în care creierul începe să își strângă catrafusele cu foaia de demisie în mână semnată. Darius îmi zice după ce trecem de ultimul fotograf, "cred că mai are puțin și crapă splina în mine." "Nu crapă nimic stai calm. A dat mintea drumu' la frâie și acum începe sindicatul să realizeze în ce kkt i-a băgat. Dacă vroia să pleznească fierea, o făcea de mult. Doar cere mărire de salariu și spitalizare plătită!"

4h 15 parcă a fost timpul oficial. Eu, în necunoștință de cauză cu privire la traseu și starea mea de sănătate absolut senzațională, preconizam un 3h 30 ceea ce arăta și ceasul la moving time. Poate că nu e totul chiar pierdut, zic și io. Nu mă plâng. A fost un exit de succes din categoria 30 – 39 de ani după trei ani de semi-alergare după ureche. Nu am avut cine știe ce febră. Cvadricepșii s-au simțit mai ofensați. Cu Darius însă a fost altă poveste, cu toate astea a zis ca se mai bagă. Doamne ajută! Oricum în Anglia avem dealuri, nu te chinuie talentul așa de tare. Să mai menționez că Bunăciunea, as usual, a ajuns pe locul 2 categorie de vârstă pentru că s-a pierdut luându-se la trântă cu o crampă. Nimic nou la faza asta. Știam că o buturugă din aia o să-i revină sigur.

Una bucată Bunăciune în cazul în care vă era dor :))

A doua zi, am făcut 40 de ani. Nu am simțit sincer, că m-au sărbătorit oamenii ăștia într-una. Și oricum de la 26 de ani am cam pierdut șirul. La ce bun să mai ți contabilitatea când vârsta stă în atitudine? Cea mai tare a fost Ruxache în dimineața cu pricina. Și cum îmi place mereu să dau din casă și să o bag în ceață, vă zic acum. M-am dus să îi returnez un prosop înainte să o luăm din loc. Am reușit într-un final să aflu în ce cameră stă. Era beată de oboseală. Imaginea perfectă a organizatorului de concurs. Toate aruncate peste tot, ea cu ochii umflați de somn, confuză de ce sunt acolo și care e treaba. Și de ce dracu' îi tot spun că plec. Se învârte nițel în cerc să își dea seama în ce zi, an și secol este când brusc, se întoarce către mine grăind cu claritate " Tu unde dracu' zici că te duci, că io ți-am făcut tort de ziua ta!"

BAHAHA. Ce tort femeie!? Unde l-ai pus, când l-ai mai făcut?!

Începe să se plimbe prin cameră căutând chestii să se îmbrace. Îmi place că se dă cu strugurel înainte să își pună pantalonii pe ea și îmi notez în gând să nu o las să iasă pe ușă așa. Până la urmă coborâm, găsește tortul de morcovi pe care îl făcuse de acasă și îl cărase până la mama naiba. Se nimerește că Fane și gașca extinsă vin la micul dejun așa că facem poștă tortul. Măi fată, adică tu, Ruxache a.k.a Șoimulică, mi-ai făcut ziua mai bună în atâtea feluri. Și nu doar ziua asta, tu ști mai bine. Hearts cât curpinde, spuse și nespuse.

Ruxache - aproape că arată a om :))

Ce să vă mai zic? Nu mă așteptam la nivelul ăsta de dificultate. Munții Siriului nu par să fie cine știe ce la prima vedere, dar, surpriză! Te bagă în priză liniștit! Nu ezitați să vă testați anduranța și bicepșii femurali pe urcările de pe semi, sau gleznele la coborârea ce urmează! Aș vrea să mai fac cursa asta odată, sper eu cu un puls mai bun, pe cât se poate, și fără dinastia Qin prezentă. Evident, voluntarii sunt bineveniți, ca de fiecare dată oamenii ăștia fac diferența când îți e lumea mai dragă, lucru pentru care le și mulțumesc încă odată pentru statul în ploaie și voia bună pe care ți-o bagă în oasele înfrigurate.

Organizatorilor n-am ce să le zic din ce nu le-am zis deja pe FB. O mână de zurlii care au îndurat destule provocări să pună cap la cap concursul. Tot meritul și laudele, și la cât mai multe ediții măi zăpăciților!

Îmbrățisări din alea cu pârâit de oase celor de la Fisheye, nu doar pentru poze ci pentru ei, și atât. Familiei de la cronometrare, de la mic la mare, lu' Răducu și Monalisei cu surplus de Vlad Adam bucălat, Cosmin Răileanu, Dan Spătaru, Ionuț Petcu, Jeni & gașca, Angela Ilie, Andreea Cohuț și lista continuă mult și bine. Aștept cu drag să vă revăd. Alergarea este despre prieteni, trăiri, descărcare și provocări. Să rămână așa.

Vă pup!

Mela