Omu. Dragoste cu nabadai.

Etapa 3. 42km. 2700 dif de nivel. 6h 47 min. Start Simon.

Ziua fatala. Ziua in care cand Virgil s-a dus la baie de dimineata l-am auzit scartaind. Nu la fel de tare cat am scartait eu incercand sa ma ridic din pat.

Dupa o noapte nedormita, deshidratata, nemancata si arsa in 5 culori pe spate, am reinnoit compeedul pe bataturi si m-am pregatit, mai mult mental, pentru ce avea sa urmeze.

Micul dejun a fost cvasi inexistent. Cateva linguri de orez cu lapte si mai tarziu o banana smanglita de la Cosmin (Raileanu) colegul meu de suferinta din autobuz. Noi doi si Petre, elitele raului de masina, ne-am asezat in fata ca sa vomitam in gol si nu in capul cuiva. Cum nu bagasem nimic la ghiozdanel, am avut noroc ca mi-a adus Dan niste saruri sa bag in flask si de la Petre am luat doua pastile de magneziu sa fie acolo ca de la atata deshidratare si efort parca vedeam ca o sa crape vreo gamba.

Drumul a fost mai scurt de data asta, cu toate ca as fi vrut sa dureze mai mult. Nu ma simteam pregatita de inca un start. Cu siguranta, la asta am avut emotii. Mai era si frigut bine. Mi-a trecut prin cap sa iau fusta dar cu pronosticul de seara de vant rece si -5 grade la Omu, am zis sa nu risc, ca nu stiu cat e de naspa si o jumate de ora cu muschii in frig imi poate strica echilibrul si asa precar. Am bagat un colant trei sferturi de compresie si tricoul oficial de la Carpathia. Imi place maxim! Mai ales ca are verde in el. Am si io o problema cu verdele. Asta e. Am schimbat rucsacul si am luat unul mai usor cu flaskuri mai mici pentru ca presimteam un deces prematur al cervicalei. Asa patesc mereu – pentru ca (nu!) ma duc la sala sa intaresc spinarea aia!

Bag cam un km incalzire cu Ursache. La vale a mai fost cum a mai fost. La intoarcere insa cvadricepsii au zis, „stai asa! Ce kkt faci! Doar nu alergi si azi! Iti amintesti ieri in ce p*** mea ne-ai bagat fit-ar coborarile ale dracu!” Scuzati deranjul vagabonzilor, dar pentru asta ne-am antrenat, pull your shit together ca avem treaba! Sindicatul nu are voie sa intre in greva azi!!!

Luiza, se uita a WTF la noi cand trecem pe langa ea. „Bai mai alergati inainte la cat avem de alergat azi?!” Stai femeie ca trebuie sa verific scurgerile de combustibil sa stiu cu ce dracu plec la drum, ca in somn ma simt bine. Cand alerg, nu prea.

START

S-a plecat pe un forestier lungut si nu neaparat plat. Stiam mare parte din traseu dar n-am abordat niciodata Gaura din Simon. Hmm. Suna intr-un fel. Moving on. Incredibil dar adevarat, alerg cam 85% din toata nebunia aia tinand aprape de o echipa de baieti. Basca, asta era si ziua cand alaturi de TeamRun intrau si toti concurentii de la Solo Run Bucegi (vreo 120 de bucati) lucru care m-a entuziasmat nitel ca era traseul mult mai animat cu atatia oameni in jur. Am vazut-o pe Diana Surubaru tasnind de la start si deja am stiut cine o sa fie pe podium.

Incepe o urcare trista. Prin padure, pe la umbra dar cu umiditate relativ ridicata. Langa mine un baiat care imi spune ca facuse un fel de semi montan cu un weekend inainte, primul lui semi si s-a simtit in forta indeajuns sa vina direct la maraton acum. Am incercat trei fraze de intro cu „asa NU” dar deja incep sa ma obisnuiesc cu gandul ca n-are rost sa mai intru in discutii cu oamenii. Fiecare cum decide sa se accidenteze si uzeze. Eu mi-am luat bici (a se citi bici nu bitch) barbos la casa mea ca sa ma apere de kkturi din astea futuriste care imi treceau si mie prin cap si slava cerului m-am mai linistit.

Pe la km 4 incep sa lesin usor usor. Niciodata n-am experimentat asa o stare. Literalmente de neputinta si slabiciune, cu stari de voma si greata, parca ma sfarsam. Mama, ce p*** mea fac! Dupa cum va dati seama inca de la inceputul acestui capitol, asta a fost ziua in care p*** au fost impartite cu generozitate. Nu i-am zis nimic lui Virgil. Asta e un fel de Iron Man. Urca fara bete, alearga repede, mananca putin, nush din ce pana mea e facut!

Ce sa fac, ce sa fac! Niciodata nu mi-a trebuit sa mananc asa devreme intr-o cursa. De obicei ce alimentez de acasa ma tine minim o ora jumate. Bag un gel cu cafeina, cu scarba – le urasc! – bag si un nurofen si o pastila de magneziu. Am zis, ori mori ori traiesti! Stomacule ai face bine sa rezisti ca suntem mancati daca nu!

Pana am intrat in albia de rau inainte de Gaura am inceput sa imi revin. Bai da bine, nu asa. Parca inviasem! Doamne ajuta! Trecem de toata zona de bolovanis, urcat si coborat premergatoare urcarii pe Valea Gaura si ajungem chiar la baza cand incepe catararea. Nu ma abtin si o salut. „Ce faci fata ca mi-a fost dor de tine!”

Nu incepe bine urcarea ca se face dop la primul lant. Incep, ca o nesimtita, sa ma gandesc ca poate sa ai mai multi oameni pe cursa nu e totusi un lucru bun. Nu se catara bine, stau cu lantul intre picioare, ba ca n-au manusi din alea, se urca doi deodata, nu strang betele, o varza totala acolo, dar asteptam rabdatori. In sfarsit urcam. Se ajunge la bucata aia cu zapada si o luam de la cap. De-abia pasind, aplecati, cu mainile in zapada, alunecand, panica, asteptandu-se unii pe altii. Nu mai am rabdare o iau pe deasupra lor. Insa chiar sub mine un domn cu Hoka in picioare, aluneca in continuu, cu o postura foarte nesigura. Il atentionez sa vina pe urmele mele, cobor spre el si sap. Nimic. E prea panicat sa ma urmeze sau sa faca ce ii spun. Vad urmele pe zapada cum aluneca si aproape cade. Ii dau un bat. Sa traiasca Mountain Kings cu carbonul lor cu tot ca am crezut ca plezneste batul cand s-a pus pe el de s-a curbat ca un arc. Intr-un final a trecut, am luat batul si am tulit-o. M-am chinuit sa depasesc in urcare pe acolo ca sa nu mai pierdem timp. Cand sa iesim cu totul, iar stam la rand. Ii zic lui Virgil sa anunte depasirea. O fata din fata se ofuscheaza putin, dar nu cat ma ofusc eu. O depasesc pe deasupra si imediat incearca sa ma ia iar. Are you fucking kidding me?! Ii dau si ma duc.

In spatele meu Virgil ranjeste. „Mela e suparata azi!” Nu intram bine in golul ala ca incepe sa bata vantul. Da’ sa bata. Hmm. Mai rezist o vreme fara sa pun haina de ploaie pe mine. Incepe urcarea pe rahatul ala imputit de caldare spre Omu. O urasc cu patos! Pun haina pe mine pentru ca stiu cat o sa fiu de inceata si dau inainte ca o rama, pas cu pas cu pas. Trec pe langa Cosmin. „Bine Melaaa! Bah nici nu raspunde, uita-te la ea ce concentrata e!” Respir. „Urasc urcarea asta cu spume!” Doamne nu se mai termina. Si cand te gandesti ca peste doua saptamani o fac noaptea la 7500. Alunga satanismele astea din minte ca nu mai termini cursa!

Intre timp, la insistentele mele, se imbraca si Ursache ca nici blana lui nu era asa groasa. Intram in linie dreapta catre Omu si in ceata. Da’ ceata. Aproape ca imi era dor sa nu vad nimic. Ma mai muta vantul de pe carare la cat de puternic batea dar intr-un final razbim si ajungem la cabana. Te salut mah, magarule! Iar vreme proasta! Bai da’ tu sti mai sa mai zambesti! Ma ratoiesc in gand la Om! Dupa colt dau de Radu. Intolit in zece straturi ca arata aproape patrat. „De ce nu ti-ai luat mah fustita!” Ranjesc la el ii raspund ceva ce nu imi amintesc si intreb pe unde coboram. Ca un adevarat gentleman si organizator numai ca nu ne ia de mana si ne coboara pana unde se vad marcajele. Fix ca la aeroport! Il salutam din mers si ne punem pe treaba.

Ce inseamna muntele dom’le. La nici 100m se ridica brusc ceata, apare soarele si incepe sa ii dea iar cu cald. Bai frate, dar nu se poate. Dau de Dani care era si el la voluntariat, dragu’ de el cat a alergat sa faca filmulete, si-a facut antrenamentele pe ziua aia. Coboram bine, cu haina de ploaie atarnand de coate. Undeva calc stramb pe dreptul de chitai – cu o zi inainte calcasem pe stangul de aproape ca l-am dat peste cap. Asta e. Reusesc sa leg haina la brau si continuam pana dupa cascada cand dam de Dinu (Turcanu) care imparte apa si izo la greu. Il intreb daca pot sa beau doua pahare, la care se uita asa suspect la mine si zice, hmm, bine. Multuuuu Dinnuuulllee! De acolo bag haina in rucsac ca ma incinsesem cu ea la mijloc si ii dam printre zecile de drumeti pana la Pestera.

Il anunt pe Virgil din timp ca nu vreau sa pierdem mult timp la CPuri ca sa nu imi ies din ritm. D’apai Virgil al meu nu prea mananca pe cursa. El face festin in CPuri. Eh, pai stai atunci sa regandim strategia de alimentare. Dupa ce aflu ca sunt pe locul 3 la fete la maraton ma apuc de baut repede apa si de realimentat flaskurile. Virgil uitase un flask in camera si imi era ca o sa ramanem fara apa pe aia 13km sau cati erau fara hidratare. Oricum, ii zic, Ursache, eu podiumul il am asigurat. Nu stiu despre tine. Ii zic, „ eu ma duc usor inainte pana mananci tu ca ma prinzi din urma” Bun si facut. El continua sa molfaie tacticos la prajituri iar eu continui cu doi baieti mai departe. Ma prinde repede din urma si continuam spre manastire pe asfalt.

Bai ce era acolo de oameni! Masini parcate peste tot, oameni pe strada, langa strada, printre masini slujba la biserica. Zarim voluntarul care ne instruieste pe scari la vale, ridic betele ca imi e ca scot ochiul cuiva in ingramadeala aia. Ne cerem scuze, ne strecuram pe trepte, imi iese ceva cu „dracu” pe gura, imi cer scuze la Doamne Doamne. N-a fost cu intentie, era pe post de virgula. Se uitau oamenii la noi ca la circ. Iesirea in forestier nu a fost mai usoara. Palcuri de enoriasi, plimbareti, grataragii, caini si toate cele. Un fel de Zarnesti challenge cu obstacole umane in miscare. Ajungem si la Padina, cu acceasi echipa de baieti, facem dreapta scurt si incepe urcarea. In liniste, finally.

Doamne ce bine ca a mai batut vantul ca altfel era trist. Merg cam toata bucata aia, activ, dar mers. Ajungem la refugiu Strunga in 4h 16 cut off time-ul fiind de 6 ore. Ma gandesc, nu e bine.

Vedeti voi, ca sa ma tin pe linia de plutire trebuie sa imi dau un tel pe cursa. Si atunci am zis eu un 6 ore. Dar acum nu mai era asa realist. Oricum era ambitios de la inceput avand in vedere ca aveam picioarele deja afectate. In conditii de solo run, ar fi trebuit sa venim mai bine de 6 ore, zic si io. Imediat incepe o urcare pe curba de nivel, cam km 22 -23. Si, crapa cervicala. Undeva sus intre omoplati o durere acuta, ca o vanataie profunda pe care apasa cineva constant. Ma gandesc daca sa mai bag un nurofen dar zic hai sa vad ce urmeaza.

De acolo traseul imi era necunoscut, aveam doar profilul de pe ceas. Nu stiu care ati facut traseul ala, dar a fost interesant, to say the least. Atatea dealuri! Bai, dar atatea dealuri! Cred ca au fost macar 4 mai mari si o galma asa spre final inainte de coborarea in sat. Pe cat ma bucuram de alergare pe plat si la vale – cu toate ca majoritatea erau niste paradituri de coborari pline de radicini, jnepeni uscati, ghemotoace de iarba si pietre, fix ce trebuie sa iti rupi picioarele – pe atat imi luau maul urcarile alea. Mai te uitai la cate un deal din ala si iti umbrea soarele. Si cand mai vedeai si pietrele de pe carare te apucau toti dracii. Sa tot fi scos din ritm, da’ mai lasa-ma frate in durerea mea sa alerg si io!

Si deal si vale si deal si vale. Zie Virgil, „auzi, dar cate mai sunt!” „Nu stiu, ca n-am mai fost pe-aici.” Ma uit pe profil. „Doua cocoase si o galma”. Incercam sa ne dam seama care e cocoasa si care e galma in functie de cum ne lovesc in fata. Pe o coborare gasim un ochi limpede de apa. Pfoai! Ne adapam ca vitele incercand sa nu tulburam apa. A venit ca o mana cereasca! In sfarsit dam de un voluntar, apoi de un fotograf si punctul de hidratare de pe la km 33 parca, ne intampina acolo Lucian cu inca un baiat, pregatesc de zor haleala si de toate. „9 maxim 10km pana la finish! Si e numai coborare!” Hmm, suna bine. Dar eu nu mai musc momeala asta data de voluntari cu „e numai coborare”. Intotdeauna, bai dar intotdeauna mai sunt urcari de obicei chiar la finish si mereu e mai mult decat zic ei. Nu stiu daca e o treaba de psihologie fina sau pur si simplu asa te incurajeaza ei.

Nu mai conteaza. Aflu ca sunt de fapt pe locul 2 la fete la maraton, deci treaba e groasa pentru Virgil daca nu tinem podiumul la TeamRun. Rad cu pofta si plecam mai departe. Eh, pai ce a urmat a fost fix ce trebuie. O coborare pe un forestier relativ curatel. Tot incercam sa nu ma arunc in cap ca stiam ca sigur, dar sigur ne pleznesc niste urcari spre final, dar tot ne-a luat valul nitel si km 37 l-am rupt in 4:40.

Cand sa se termine coborarea o zaresc din scurt pe Oana cu una din zanute, ascunse prin boscheti. Strig la ea. Cica aduna fragute. Cat de rau poate sa fie! Cand sa trecem apa ii vad pe Marian si Mihai. Ohhhhhh, nu se poate asa ceva! I-am prins din urma – again! Astia sigur sunt la plimbare. Undeva il zaresc si pe Marian (Presuceanu) care cred ca m-a vazut si o rupe la fuga. Stai usor ca nu am planuri sa te intrec! Bag juma de pahar de apa cand dau cu ochii de farfuria plina cu fragute proaspat culese. Awwwwww!!! Ce dragguuuttt! Iau cu toata mana si le indes in gura. Bune bunute yum yum!

Plecam dupa activatii astia de baieti si ne tinem bine in spatele lor, sus, jos, pe drum, asfalt, printre case, printr-o faneata, cum am putut si noi mai bine. Finishul a fost exact cel de joi de la cursa mica. As vrea sa zbor pe urcarea aia dar nu mai am cu ce. Finishul e chiar acolo si mai stiu ca Aviatoarele plus Andreea (Negru) si Alex (Stoian) o sa fie acolo de data asta!

Pe ultima bucatica nu mai am rabdare sa merg si trag de mine sa alerg. In afara de fataiala si dat din maini, nu prea ma agit la finish. Nu topai, nu urlu, doar ma stramb. De data asta, am facu un pachet special. Am urlat, m-am batait, am sarit, eram o capra de 1.70 in extaz.

6h 47 minute si inca pe locul 2. Dar in afara de Andreea nimeni altcineva la finish. Pentru ca oamenii au stat mai mult in trafic decat am facut noi pe munte. Apuc sa mananc ceva si sa salut baietii de la RunRelaxed care imi raspund cu un masaj pe cervicala si unul pe gamba de mi-au troznit maselele...de bine. Primesc un mega-super hug de la Fane (hearts!) si, the best of all, o fetita imi da un buchetel de flori. S-a inmuiat capra toata. Rau de tot. De abia astept sa i le dau mamei ca margaretele sunt florile ei preferate.

Zece minute mai tarziu, apare si gasca vesela cu surle si trambite si... Cola Zero rece. TREI STICLE!  Multu Aleeexxx!!! A fost o revedere ca in filme si o zi neasteptat de buna in care am supravietuit cu doua geluri, un magneziu, un nurofen si un pic de rontaiala de la CPuri pentru ca nimic altceva nu a intrat.

Multumesc Virgil, ai fost senzational! M-am simtit asa energica numai pentru ca tu ai fost atat de calm. E bine cand sti ca cineva iti are spatele. O ciorba mai tarziu, o sesiune de premiere si cincizeci de mii de felicitari pentru Dan (Ursan) care a venit pe locul 1 la categorie (wooohooo!!!) ne ducem si noi la pensiune.

NOBUNNY CARED ce avea sa se mai intample a doua zi. Azi, fusese perfect!

TO BE CONTINUED!