In pas de Hobbit

Poiana Gaura. 11:00PM. De 17 ore in concurs...

Negocierile lui Adi cu stomacul esuasera, iar eu am luat prima tura de inghet, ca si Adi de altfel, dupa plecarea de langa foc, cu toate ca pusesem toalele inapoi pe mine. Ne incalzim relativ repede desi statul pe loc atata timp omoara picioarele. Adi e din ce in ce mai rau, cu stari de greata si voma. Ma duc singura inainte, verificand mereu in spate sa vad daca vine cu toate ca incerc si eu ceva ameteala si greata. In plus incep sa casc la greu. Asta inseamna sa nu faci antrenamente noaptea! La iesirea de pe Gaura il astept, insa stomacul il omoara. O iau usurel in fata si il aud cum se chinuie sa vomite. Na, pai sa va zic una funny. Vazusem vreo doua perechi de frontale venind din spate. Eh, de la sunetele animalice ale lui Adi, nu a mai urcat nimeni. Daca n-as fi inghetat stand pe loc ca iarba in vant, m-as fi kkt pe mine de ras. Stralucea o luna mare si luminoasa deaspra haului si in linistea noptii auzeai un „uuuwwweuuuaahh” care se revarsa cu ecou peste Vale Gaura. Am zis, astia cred ca e ursul in calduri in caldare si nu mai urca nimeni. Ranjeam ca proasta.

Valea Gaura pe la 1AM cand chiuia ursu' a rau de stomac :))

Incepe „plimbarea” nesfarsita in neantul intunericului spre urcarea catre coama. Oricum nu prea exista o poteca definita prin caldarea aia dar macar ziua ai o imagine de ansamblu unde te afli. Noaptea ai un kkt. O turma stransa undeva in stanga, caini. Ma gandeam, donde estan los caini?! Plec cu vreunu’ de picior, fuge vreunu’ cu Adi in gura? Ciobanii sunt treji? Ajuta? Inaintez relativ orbeste, cand la stanga, cand la dreapta, tot regasind si pierzand cararea. Adi in spatele meu, venea cu stoicism. Nu imi doream decat sa ajung la nenorocita aia de urcare spre muchie, pe care o uresc all the fucking time. Sa ajung, sa o urc si sa scap dracu de ea. Finally! Ma apuc de urcare, sovaielnic, mi se pare ca ma misc incet si aiurea. Mai strig dupa Adi. Nu mai deosebesc frontalele, mai ales ca ne prinsesera niste baieti din urma. Drumul spre Omu era impanzit de luminite intr-un du-te vino de licurici.

Odata ajunsa pe culme, il astept pe Adi. Bate vantul, inghet inca odata. Incep sa behai constant si ma gandesc ca nu scap de vreo bronsita dupa treaba asta nici in ruptul capului. Mergem la pas pana sus, incep sa vorbesc din ce in ce mai mult, nici nu imi amintesc ce, in incercarea de a-l tine pe Adi cat mai focalizat si cu gandul departe de starea de rau.

Ora 1:34AM/19:33 ore. La Omu, dezastru. Toate povestile pe care le-am auzit despre ce se intampla in cabana aia noaptea erau perfect adevarate. Incaperea arhiplina, inundata intr-o lumina galbuie si palida, razbatand usor dintr-un colt. Fiecare loc la masa si scaun erau ocupate. Oameni pe jos, pe sus, culcati cu capul pe masa, inveliti in folii de supravietuire, cu voluntarii robotind printre ei, aducand diverse de la medicamente la mancare si apa. Un fel de spital de ultrasi. Aprind frontala ca sa vad ce naiba scot de prin rucsac. Ma asigur ca Adi mananca o felie de paine cu toate ca nu reusesc sa ii smulg o Cola din mana, luata de la cineva. O fi fost zahar in ea dar acidul ala pe stomacul lui deja zob nu era chiar ce trebuia. Unul din voluntari ii umple flascurile cu ceai cald si-i spune razand sa asculte de sefa ca stie ce face! Sunt prea ingrijorata ca sa bag in seama orice. Vreau doar sa il scot de acolo cat mai repede. Da-o-n ma-sa de cursa! Nu de asta era vorba. Statul acolo era buldozer la temelie! Te facea cu capul si riscul de abandon cu regrete era maxim, mai ales pentru el care ma f***** atata la creier cu timpii lui. Incepuse sa isi ceara scuze ca din cauza lui mi s-a stricat mie cursa. BAHAHA. Adica cursa aia pe care eu credeam ca de abia o scot in 28 de ore?!?! De cursa aia vorbea?! Cred ca i-am repetat de vreo doua ori pe traseu ca n-are nici cea mai fucking vaga idee cat de multumita sunt de cum am dus cursa, dar el cu piticii lui pe creier tinea la targetul lui si atat.

E la Pestera, nu la Omu, dar feelingul de echipa e acelasi :)

Ora 1:55AM. Iesim afara, imbracati cu absolut toate hainele din dotare, si vorba lui Adi, puteai sa numeri pana la trei si am inceput sa tremuram ca frunza in vant. Dar din aia cu clantanit de dinti. Am incercat sa ne miscam cat de repede putem dar tot ne-a luat macar 1.5km sa ne incalzim putin. Insa imediat, eu m-am lovit de alta problema. Mi s-a facut somn. In viata mea n-am experimentat asa ceva. Mai oameni buni, ma uitam la picioarele lui si imaginea mi se blura in fata ochilor. In mod repetat. I-am zis de cateva ori lui Adi ca adorm. Cum e posibil sa adormi alergand? Nu cred ca am crapat ochii mai mari si mai larg ca pe bucata Omu – Batrana cum am facut-o in noaptea aia.

Pe coborarea spre jnepeni am atipit o fractiune de secunda de cateva ori si m-am trezit instant cand am cazut de pe poteca, dupa care, evident, am mai calcat stramb odata. Vai ce Dumnezei i-am dat! Ce morti si raniti! Eram speriata ca nu o sa reusesc sa ma trezesc. Mi-ar fi fost imposibil sa ajung la finish in starea aia. Jnepenii i-am facut in episoade de trezire cand brusc mai luam cate un boschete in brate. Doamne iarta-ma, dar ce sa fac sa ma trezesc!!! Nu stiam ce as putea lua sa imi revin si sa vad clar in fata ochilor. Ca proasta uitasem la Omu ultimul shot de cafeina cand cautam prin rucsac. Intr-un final am inceput coborarea pe Batrana si cred ca gandul ca acolo sigur imi rup picioarele m-a trezit. In plus mi-am impus sa cobor cat de alert pot sa ma tin treaza.

Ca orice om normal insa, ne-am gandit noi sa ne oprim fix in mijlocul grohotisului sa ne mai dam din toale jos. Dupa ce ne-am rulat pe pietre pana la baza, am prins niste baieti din urma care insa n-au vrut sa vina cu noi pentru ca unul avea damage la un genunchi, asa ca am continuat cu injuraturi in barba. Am mers alert si semi-alergat cateva bucatele pe ici pe colo pana la Gutanu.

4:06AM/22:04 ore. La Gutanu Adi a vrut sa stea putin la foc. Am fost o scorpie si nu l-am lasat. Imi era teama ca imi va fi din ce in ce mai greu sa il repornesc. In plus inghetasem atat de rau, ca cvadricepsii se facusera piatra si ii simteam la orice coborare.

Pe bucatica de padure inainte de intrare pe Strunga era cam 4:15AM. Avantajul de a face ultra? Poti sa dai trezirea la lumea de pe cursele mai mici. O sun pe mama care stiu sigur ca in jur de 4:30 urma sa fie in picioare. Am tinut-o la curent pe cat posibil pe toata durata concursului pe unde suntem si cum stam. E foarte bucuroasa sa ma auda si spera sa ajungem inainte sa plece ea pe 3200. Din pacate, la cum stau lucrurile aveam dubii ca ajungem inainte de 6. Adi resimtea fiecare urcare si n-aveam de gand sa trag de el. Pentru ce? Eu eram inca consternata ca mai e in picioare la cat de rau ii era. Atata ambitie n-am vazut, eu m-as fi pus in cur pe o piatra si acolo intepeneam.

Mama da sa planga dar nu o las. De emotiile mele, de emotiile ei. Ii dau ultimele sfaturi de ce si cum sa mearga pe cursa. Am si eu sechelele mele pentru ca oricat e de curajoasa si de puternica, traseul nu era usor si nici genunchii ei nu mai au 20 de ani. Cum ea ma are doar pe mine, si eu o am doar pe ea si nu imi permit sa i se miste nici un fir de par de la locul lui.

Bunaciunea mea, mereu de ajutor!

Vorbesc mult pe Strunga, recuperez tot ce n-am vorbit pe toata cursa, numai sa il vad pe Adi ca nu se opreste. Nu imi e decat ca nu il mai pot lua de acolo si ca ingheata. Si nici nu pot face mare lucru pentru el. Urcarea pare ca nu se mai termina. Simte nevoia sa se opreasca de vreo trei ori, sa stea jos, numai ca era din ce in ce mai frig. Nu intelegeam de ce fiind mult mai jos, era mult mai frig ca sus. Sau poate paralizasem eu cu totul. Continuam la pas, eu indrugand verzi si uscate. Singurul lucru pe care mi-l amintesc concret - si asta numai pentru ca am stat de doua ori sa ma gandesc daca e un subiect de conversatie bun – i-am zis, „mai Adi, un singur vis am si eu de juma de cursa-ncoace.” „Care?” zice el, asa pierdut si ametit. „Sa imi scot chilotii din fund.” Nu cred ca am zis „fund” dar ce mai conteaza. A urmat un moment de tacere. „Da. Ai mei m-au facut praf!” Bonding-ul in momentele cele mai grele face miracole, chiar daca motivul ti-a intrat in fund.

Trecem si de refugiu si de inca o tentativa de a se apropia de focul voluntarilor. Insa, dupa asteptat indelung si indurat o groaza de frig, sunt disperata dupa un susu. Unde sa faci susu in groapa aia?! Vad o stanca undeva mai pe coama dar intai ma gandesc repede unde pana mea sunt servetelele. Fuck it. „Adi, da-mi-le pe ale tale!” „Vezi ca sunt in spate in buzunar, cauta-le pe acolo.” Am scos jumate din rucsac si nimic. Disperarea crestea pe masura ce pleznea vezica. „Ah scuza-ma, erau in buzunar!” Il las cu jumate din echipament varsat in poteca si bag o coroana pe segment pana in varful dealului sa ma ascund dupa stanca.

Repede la start, la finish si la susu :))))

Cati dintre voi stiu cat de greu e sa faci pipi dupa 93km si circa 24h pe drum? E naspa oameni buni, naspa. Nu te mai tin picioarele sa stai ciuci. Noroc cu stanca aia ca m-am sprijnit in ea. Daaaa, cum era aia cu „bucuria alergarii?!” Te bucuri pana crapi! Media de apa si alcool pe o saptamana am dat-o afara, Doamne iarta-ma, imi tremurau genunchii ca la hotii de cai! And did I mention ca nu putusem sa deznod siretul de la suprapantaloni ca era prea strans si mainile mele prea bocna?! Senzatie! Nu mai zic ca ridicarea pantalonilor de compresie cand overall te misti ca melcul este o provocare demna de luat in seama!

Dar nu s-a comparat cu urmatoarea provocare. Adi era cazat la pensiunea dupa Padina, fix pe drumul pe care coboram spre forestier. Dupa ce imi fusese teama ca imi lesina pe Strunga, ma gandeam ca va face brusc stanga, intra in pensiune si isi baga p*** in tot concursul fix cu 3km inainte de finish. La cat ii era de rau nu l-as fi condamnat, dar dupa ce se trezea se impusca singur in picior. Alice (Sefa) iese afara si parca imi licare un dram de speranta.

Voluntarii de la Padina la ora 6:20AM (hearts)

„Incalzeste masina si hai dupa mine la start.” Trece mai departe cu gluga pusa pe cap ca The Archer. Bad ass si palid mort. Aia 2km pana la manastire au parut 4. In sfarsit treptele vietii. De vreo doua sau trei ori se opreste si se intinde pe balustrada si ma gandesc, vomita iar. Ma opresc, il las in pace sa faca ce vrea. Nu ma grabesc nici unde. Le sun pe Oana si Dada care se pregateau si ele pentru cursa de 1600 cu startul la 8:00AM. Mama deja plecase.

Iesim la asfalt si ma pomenesc cu el ca incepe brusc sa alerge. Ce faci mai unde te duci, te-ai tacanit! Stai usor! O luam la pas, insa il roade, incepe iar cu matematica, ca daca aia, ailalta, pana mea. Se urca ultima bucata. Si inca un pic. Acum chiar ultima panta. Finishul e relativ parasit, e cam devreme pentru multa lume.

6:47AM / 24h 47 min, 94.4km, 7.818 dif nivel si 6.800 calorii consumate mai tarziu, 

trecem prin linia de finish.

Adi mai are puterea sa zambeasca la o poza dupa care pica lat in masina si pleaca la pensiune. Ma asez pe o banca ca o naluca si privesc in gol, multumita. A urmat o noapte in care Adi s-a linistit cat de cat, insa eu, asa cum prevazusem, am picat cu febra mare, frisoane si ceva vomitat. Noroc cu mama care pana la 4:00AM a stat cu frectii cu otet si comprese reci pe mine incat dimineata m-am trezit si eu om si am putut sa conduc pana acasa.

Niciodata nu plec in concurs ne-mumificata :))))

Beauty :))))

Prima tentativa de mancat ca lumea. Cooking a la Bunaciunea :)

7500 anul asta a fost de vis. Nu conteaza ce o sa mormaie Adi. Adi e un erou, atat, si restul nu ma intereseaza ce are el de comentat. Fara el n-as fi facut cursa atat de bine. Punct, hai pa! Esti cel mai tare!

Nu ma asteptam sa am picioare sa ma misc asa. Nu stiu ce pana mea s-a intamplat. Singura problema cu care raman acum e cifra de 22 in cap. Sa fi fost ceasul stricat si el la piulite de ne tot arata ETA in asa un timp bun? Tind sa cred ca nu. Dar sa nu ne hazardam. Fiecare lucru la vremea lui. Deocamdata scuip in san la ce urcari am facut. Trebuie sa il trag de barba pe Dumnezeul alergarilor mele sa iasa cu mine la cateva ture sa ma invete sa stau in picioare pe coborarile tehnice – nu de alta dar apparently, l-am impresionat. Asa un pic, nu boss? Trebuie sa mai ies si eu noaptea la alergat sa nu mai am episoade de colaps. In rest, sa imi traiasca stomacul care pe cursa s-a comportat impecabil chiar daca dupa aia si-a dat nitel in petec.

A doua zi dimineata, sau trezirea la viata dupa 7500 :))

Oameni buni, 3 ultra targetate pe anul asta. Doua din ele bifate si n-as putea fi mai multumita si mandra de ele. Nu stiu cum le-am alergat asa, dar woah mai fata, anul asta parca misti si tu. Pauza acum si distractie pana la Ciucas!

Va saluta Rachetele & Familia