Live. Run. Live Some More.

Postarea asta e greu de scris. Nici la titlu nu mi-e usor sa ma decid. As avea macar 10 variante si toate castigatoare. La motto ar intra „Run Transylvania today, walk funny tomorrow... sau toata saptamana.” Un lucru l-am ales insa bine de la inceput. Fata de la ceas: The Punisher. No more, no less decat un Punisher; asta fost cursa asta pentru mine. O palmuta peste fata, daca vreodata am crezut ca am alergat vreun montan cu adevarat pana acum. Pentru avansati si muntomani – asta e momentul sa mustaciti ca niste cunoscatori si sa va dati ochii peste cap. Da, mai, a fost greu. Greu fratica, dar frumos al dracu’. Daca as mai fi avut cu ce, m-as fi trezit duminica dimineata si as mai fi facut-o odata doar pentru ca acum stiam cu ce se mananca. O sa il citez pe Radu cu unul din (multele) lui adevaruri in ce priveste alergatorul din mine (nu te mai laud in postarea asta, iti ajunge!): „Invatatura de minte: nu mergi la munte fara sa fii mers la munte.” M-am bagat la Transilvania

Pe 19 mai 2015 am alergat prima oara, oficial (nu ca as fi alergat prea mult sau prea des inainte haha) la Cursa Populara in cadrul OMV Petrom Bucharest Half Marathon. La vremea aceea am inceput cu un loc 7 din 10 pe podium, asa din prima, sa ma unga pe suflet la cat de rupta am fost la cursa aia (detalii gasiti aici Run it. Just runt it!  Sa stiti ca inca mai citesc postarea asta, ca sa imi amintesc de unde am plecat si sa o las mai usor cu fitzele cand ma apuca deprimarea ca nu stiu ce timp bullcaca etc nu scot acum). Deci cu 10k-ul din acest weekend sarbatoresc doi ani de cand m-am infectat de alergare, si, sincera sa fiu, mai mult din acest motiv scriu randurile astea. Ca altfel, aleargarea in sine, cumva, nu am simtit-o ca fiind foarte spectaculoasa. Nu stiu de ce. In ultima perioada, din cauza aglomeratiei la lucru, sunt un pic paralela cu viata din afara orelor de program. Nu imi ajunge somnul. Nu mai ajung la recuperare. Dar alergarea in sine, antrenamentele, si mai ales