Live. Run. Live Some More.

Stiu ca va e teama de cat de mare o sa fie postarea asta asa ca m-am gandit sa sparg povestea despre Carpathia pe etape, sa fie veridic si conform concursului. Asa nu muriti nici voi de inertie si nici eu nu pierd detalii pe parcurs, nu de alta dar ar fi pacat – vorba mamei, a fost un ultramarathon de emotii. ETAPA 1. 6km. 280 dif nivel. Timp: 38 minute Noi am pornit de la ETAPA 0 pentru ca, ori am fost eu chioara, ori au schimbat oamenii ora de start pentru prima alergare – eu eram insa convinsa ca incepem de dimineata asa ca am luat cazare cu o zi inainte. Nu a fost mare problema. Dimpotriva, am experimentat si eu ce inseamna sa ai parte de ceva liniste si organizare inainte de unconcurs, ca prea sunt pe fuga tot timpul, ajung chiar inainte, agitata, sa ma asigur ca sunt toate bine, ca e totul pregatit. Eh, acum am avut timp berechet sa aranjez toate toalele ca la armata, pe jos pe langa zid in camera, pe zile, pe vreme, pe pana mea. Si a ramas timp si de plimbare si odih...

Mda. A fost o cursa in regim draconic de anduranta mintii. Acolo a fost toata cheia ne-abandonului. Dar sa incepem cu matematica, sa avem asa o imagine de ansamblu despre ce trebuia sa fie, ar fi putut fi si n-a fost haha. Cand gamba isi vedea de treaba ei, planul era 1h 35/4:30 pace. Chinuit putin, cel mai probabil, dar doable. Dupa o luna jumate de recuperare, am lasat-o mai decent la un 4:45 - ziceam eu, intr-o zi excelenta cand bate vantul din spate, iepurasii zburda si gamba canta, un 4:40 muncit ar fi fost posibil. In realitate, recuperarea + bronsita = 21.6k in pace de 5:00. Excelent! Si acum sa ne vedem de treaba cu what really matters: living, running and enjoying! Am ajuns de joi seara la Timisoara, in idea ca mama nu a fost niciodata si sa ne bucuram nitel de oras pana la concurs. Ca si anul trecut, am stat la prietena mea Ramona (Dumitru) si m-am jecmanit cu Vladut pupaciosul. Sper sa nu-i fi dat la copil raceala, dar daca e asa lipicios, si destept si frumusel...

Nu radeti mah! Asa mi-a zis Ursache (a.k.a Virgil Alecu)! Haha. Chiar numa’ ca regina noptii nu m-am simtit. Acum de ce sa mint, cand alergam cu sufletu’ la gura nu prea ma simteam royalty, dar partea cu toti cei dragi alaturi, chiar m-a facut sa ma simt ca o diva. Cap coada. Deci, sunteti gata?! :)) Am stat pe bara cam o saptamana jumate. Incredibil, Barbossa (ii mai schimb numele ca ma satur si eu de aceeasi versiune haha) m-a lasat sa alerg de marti (adica fix o saptamana de la ultima alergare), dar alergatorul “matur” din mine, mancat de frica, a zis ca vrea sa mai stea pana vineri. M-a durut mai. Chiar m-a durut gamba stanga. Da, as fi putut sa alerg pe durere, dar nu se merita. Pestii cei mari in materie de concursuri vin la primavara si n-are rost sa stric totul de acum. In plus, placerea nu vine numai din alergarea in sine ci si din starea de bine. Si eu aveam o stare de bine, asa electrocutata, crampata si tensionata vai steaua mea. Am avut un super noroc cu D...