Povestiri de atlet

Mela, improved edition 2019

De ceva vreme, tot fac postari sub denumirea asta pe Facebook, de la alergari, probleme amuzante sau dureroase, amintiri legate de sportul asta cu care ma indeletnicesc de ceva vreme. Cum necum, se potriveste perfect cu postarea asta. Pentru ca ce urmeaza sa va spun tine chiar despre viata de atlet si nu numai.

Incepand cu 1 ianuarie anul asta mi-am impus sa am grija ce, cat si cand mananc. Contrar asteptarilor, scopul primordial nu a fost de a slabi, ci de a-mi ajuta corpul sa faca fata mai bine la antrenamentele si concursurile pe care mi le propusesem pentru acest an.

Dar hai sa vi le enumar pe scurt si apoi detaliez separat.

1. O alimentatie sanatoasa care sa nu ma scoata cu carente la sfarsit de an, ca in ultimii ani.

2. Pusesem pe mine mai mult decat am pus de cand m-am apucat de alergat, pe motiv de stres si accidentari.

3. Urma sa ma las de anticonceptionale dupa foarte mult timp si imi era teama de reactia organismului.

Desi par categorii separate, toate se relationeaza intre ele si se sustin.

1. si 2. Alimentatia in alergare: slabit sanatos

Ajunsesem la 59kg in iarna lui 2018. La inaltimea mea de 1.70 nu era grava situatia. Insa nu cantarul dicteaza tonul ci felul in care ma simt. Cum anul trecut am tras vreme indelungata cu gamba, am avut antrenamente mai grele si mai multe intrucat mi-am dorit sa accesez cursele de ultramaraton, am tot avut suisuri si coborasuri atat cu starea de sanatate dar si cu stresul – schimband jobul dupa 11 ani, sarind dintr-o industrie in alta – cand am tras linie spre sfarsitul anului, bilantul nu a fost neaparat unul dintre cele mai bune.

Anul trecut am avut multe probleme cu cariile. Mergeam la stomatolog, rezolvam tot, peste cateva luni era ca si cum nu facusem nimic cu toate ca analizele ieseau bine. Am descoperit ca aveam carente de vitamina K2, aveam mult prea mult fier in sistem dar macar rezolvasem problema colesterolului foarte ridicat cu care m-am luptat vreo doi ani. Cand am iesit la alergare in ultima zi din an, asa cum fac in fiecare an, simteam ca duc o banita in spate – ala fiind fundul meu.

M-am enervat. De aproape 5 ani de cand alerg nu am sarit niciodata de 58 de kg, media fiind 56 – 57. Si chiar si asa eram „pufoasa” in sensul ca desi mai slaba decat atunci cand mergeam la sala si aveam 62 – 63kg si eram un pachetel de muschi (sala de forta, nu aerobic, aproape trei ani de 4 ori pe saptamana cate o ora jumatate) – nu eram prea tonifiata. Asa ca decizia a fost luata rapid si la nervi. De maine trebuie sa inveti sa mananci daca mai vrei ultra anul asta. Trebuie sa slabesti la loc la 56kg si sa te asiguri ca nu mai intri pe minus ca anul trecut, dupa fiecare concurs, incat sa strici picioarele astea in plus pe langa ce le strici cu alergatul.

Disciplina in alimentatie mi s-a parut mai grea decat cea de la antrenamente. Mi-a dat Ruxache cadou un cantar de bucatarie, am instalat My Fitness Pal pe telefon, am dat follow la N oameni si profile pe Instagram, m-am apucat de citit cat imi permitea rabdarea si apoi cu incapatanare inainte.

Si cand am zis 1 ianuarie, pai 1 ianuarie a fost. M-am dus in vizita la prieteni si mi-au pus cozonacul si prajiturile in fata ca doar eram dupa Sarbatori si am zis pas. Din ziua 1. Planul era simplu.

1. Ma las de zahar procesat ACUM. Cu totul.

2. Iti iei zahar „bun” doar din doua fructe pe zi si atat (deocamdata). Din experienta anilor trecuti cand am mai incercat sa stau fara zahar – de oricare, mi-am dat seama ca desi ma simteam super nu aveam energie absolut deloc sa alerg. Deci keto nu va fi niciodata regimul pentru mine.

3. Trebuie sa fac o lista cu ce imi place sa mananc, sa aflu cat sunt de calorice acele alimente, cum le pot combina cat de cat corect si ce nutrienti au (gen mai mult carbs, proteina sau grasime, vitamine, minerale).

4. Sa cantaresc tot ce mananc pana ma obisnuiesc sa le „vad la ochi” incat sa ma pot desprinde de cantar.

5. Sa ma ajut cu Fitness Pal incat sa am o idee in mare cat trebuie sa mananc ca sa ajung la greutatea propusa si cat consumam de fapt la liber, crezand ca mananc putin. Mi-am setat sa slabesc 0.5kg pe saptamana timp in care aplicatia imi spuena la sfarsitul fiecarei zile ca daca continui in acelasi fel in 5 saptamani o sa am greutatea dorita. Si asa a si fost.

M-am lasat de zahar procesat cu totul si la cam 3 – 4 zile am avut o stare de ameteala de nu vedeam pe unde merg prin Auchan. A durat o zi dupa care mi-am revenit. In prima luna nu mancam mai mult de un mar si o banana medie pe zi, at best. Cantaream tot, imi verificam macro-nutrientii – cei care m-ati urmarit pe Imperfect Choices ati observat numaratorile, explicatiile – the struggle.

Nu mi-a fost usor, dar a fost incredibil de fascinant. Am invatat extraordinar de multe lucruri despre ce mancam. Cat de usor este sa te inseli, cat de usor e sa crezi ca alergatul te salveaza de la mancatul mult sau cheat days. Sunt mare fan cereale – am ramas socata sa aflu ca au peste 360 calorii la suta toate indiferent ca e orz, ovaz, grau sau secara. Nu vorbim muesli si fulgi de porumb si nebunii. Mi se parea ca alimentatia asta cere prea multe sacrificii de la mine. Cum sa mananc doar 50gr de cereale cand eu mancam o cana de ceai plina de cereale cu cat lapte incapea, plus banana, nuci si fulgi de nuca de cocos. Teoretic mancam sanatos. Practic mancam 1.000 de calorii doar la micul dejun si la fel de practic un 10km alergati decent nu imi ard mai mult de 800 calorii. Deci daca mai bagam doua mese ca asta antrenamentul facea fix pixul sa ma ajute sa mentin greutatea, nu mai zic de slabit.

Primul pas a fost o micsorare in cm rapida datorita scoaterii zaharului din alimentatie. Intr-o luna si jumatate am inceput sa slabesc. In aprilie eram deja la 57kg iar la sfarsit de mai am atins targetul de 56kg. Partea cea mai frumoasa, este ca slabitul in sine nu a fost succesul cel mai mare – cumva, nu mai eram „pufoasa” avand aceleasi kg ca inainte dar parca prinsesem aripi la antrenamente. Aveam mai multa rezistenta, ma miscam mult mai usor, fara crampe, fara dureri, fara accidentari. Fara carii mai ales dupa ce am rezolvat problema cu Vitamina D3 luand doua luni de Vendigatoler.

Concluzia

*** Multe din alimentele perfect sanatoase sunt de fapt destul de calorice si trebuie consumate cu grija.

*** Alergarea cel putin la metabolismul meu nici prea prea, nici foarte foarte, nu justifica mancatul mult sau „ruperile de ritm” cu cheat days in zilele de antrenament pe motiv ca alerg. Observatia mea ca principiu este ca mancam mult peste ceea ce consumam si ne mintim cand credem opusul.

*** Gatitul acasa nu doar economiseste bani dar te ajuta sa controlezi intake-ul de calorii si nutrenti mult mai bine decat atunci cand mancam in oras.

Atata timp cat nu facem din aceasta disciplina un stil de viata si o vom privi ca pe un regim „pana ne punem pe picioare” sansele sa lovim din nou un zid este foarte mare. Creierul nu trebuie sa aiba un deadline. Rezista doua luni ca apoi poti sa mananci si din aia, si din aia. Nu. Poti sa mananci de toate acum, dar putin.

3. Femeia, alimentatia si alergarea.

M-am bucurat mult cand am vazut ca Garmin, in sfarsit a adaugat in aplicatie un segment dedicat femeilor astfel incat sa isi poata monitoriza antrenamentele si in functie de menstruatie.

Nu stiu cat de taboo sau ne-taboo este subiectul, dar stiu cu siguranta ca menstruatia ne afecteaza realmente nu doar antrenamentele ci si starea fizica si mentala. Inca de la inceputuri, am suferit de dureri groaznice in prima zi. Si cand spun groaznice ma refer la scutit de la scoala/serviciu, mers in patru labe prin casa cu mers la urgente pe la 30 de ani cu migrene ingrozitoare, in asa fhal ca am ajuns sa imi fac RMN la cap sa ma asigur ca totul este in ordine – mai ales ca am in familie antecedente de accidente vasculare, tensiune mica, cardiopatie ischemica dureroasa (mama), nedureroasa (bunicul) si nu cred ca suntem vreodata prea tineri sa o patim.

La RMN atat circulatia vasculara cat si „nervii” aratau perfect normale. Concluzia: migrenele sunt consecinta dezechilibrului hormonal acut in perioada menstruatiei. Dupa ani de zile de N analize in ziua a4-a, a 10-a de la prima a treia a cinspea menstruatie – medicii au dat sentinta: creierul meu nu comanda cum trebuie cantitatile de estrogen vs testosteron. Prea putin dim prima. Prea mult din a doua. Asa ca m-au pus pe anticonceptionale cu ceva vreme inainte sa imi foloseasca pentru scopul lor principal – contraceptia. Am inceput cu Novinete si in fiecare an, alte analize si alte analize ca sa vad daca mai fac fata durerilor in functie de cum mi se modifica dezechilibrul hormonal. Daca acum 17 ani luam pastile 6 luni si doi ani jumate stam relativ linistita, acum iau doi ani jumate sa pot sta aproape un an linistita, adica fara dureri si ovare polichistice.

La momentul de fata, fara anticonceptionale testosteronul meu se duce la aproape de 2.5 ori mai sus decat normalul pentru femei. In functie de persoana, o cantitate atat de mare de testosteron are consecinte diferite. La mine, cresterea masei musculare si indirect, afectarea intr-o anumita masura a personalitatii. Nici nu stiu cum sa explic exact. Baietoi am fost toata viata, insa cu atata testosteron in sistem, sa zicem ca adopt mai indeaproape atitudinea masculina. Cu tot cu picanterii.

Ca sa imi citez ginecologa - apropo de faptul ca in primele doua luni de pauza de la anticonceptionale, intotdeauna, fara exceptie imi creste apetitul sexual incontrolabil (ceva de nesuportat!) - „Hai ma Mela, uite asa iti dai si tu seama cum se simt barbatii!” Mda. Nu, multumesc.

Cand eram in facultate, in perioadele respective – pentru ca trebuia sa iau pauze de minim 6 luni sau 1 an – nu ieseam din casa la discoteca si orice chestii de socializare. Stiu, ma amuza si pe mine acum cand povestesc, dar cu o mare strangere de inima. Practic, nu era amuzant absolut deloc. La baieti se vede, la noi doare. Stiti cum e sa mergi pe strada si sa ai doar filme porno in cap derulandu-se in fata ochilor? Ingrozitor. Ma inchideam in camera cand plecau fetele la discoteca, ma puneam lumanare cu picioarele pe perete si imi repetam intr-una „sunt o curva, sunt o curva” pentru ca ma simteam murdara gandind asa. Si nu e ok sa ai gandirea asta cand esti prea tanar si de abia ai inceput sa pui viata cap la cap. Cu anii au mai venit si un dram de maturitate, intelegere si acceptare si nu m-am mai dat de ceasul mortii ca sunt o paria a societatii cu problema mea.  

Acum la 37 de ani nu mai am voie sa iau pastile pe risc de infertilitate. Tot dupa atatia ani, despartirea de singurul tratament care m-a ferit de niste dureri groaznice, ovare polichistice, acnee cum nu vreti sa experimentati vreodata a fost una dintre cele feroce temeri ale mele pentru ca alt tratament nu exista. Nu cred ca a fost moment in ultimii ani sa nu plang cu gandul ca trebuie sa ma las de ele. Sa merg la ginecolog si sa nu plang.

Dar nu am cale de intoarcere. Asa ca am luat decizia sa slabesc nu doar pentru alergare si starea mea de bine ci si ca precautie la cum imi va reactiona organismul cand o sa ma las de tratament. Ma umplu de apa, ma ingras, ma dereglez cu totul, ce se va intampla? Sunt aproape 8 luni de atunci si de abia acum incep sa intru pe fagas cat de cat normal cu lucrurile. Timp in care am alergat Baneasa si Carpathia pe analgezice, cu picioarele umflate simtind ca si cum am trei kg in plus pe fiecare picior. Timp in care dupa 2 luni si ceva mi-a „explodat fata” si am reinceput drumurile la dermatologie ca sa aflu acelasi lucru pe care il stiam deja: nu se poate face nimic, este de la hormoni.

Mi-am propus ca daca reusesc sa imi creez un stil de alimentatie sanatos, din iarna o sa ma motivez in acelasi fel sa imi lucrez musculatura pentru ca am nevoie, cu siguranta. Si cum in sfarsit lucrurile par sa se fi reglat putin, pot sa ma apuc de analize sa aflu unde stau cu testosteronul, sa stiu cate kg pun pe bara incat sa nu ajung sa fac pe careva de rusine la sala cand o sa bag iar presa cu 80kg ca pe vremuri :))))) Glumesc (cu facutul de rusine, ca presa chiar asa faceam)

Concluzia

Stiu ca la inceput, multi au fost luati prin surprindere de noua mea abordare, din scurt, a alimentatiei. Ca am slabit prea repede, ca nu mananc indeajuns din aia sau din cealalta. Ca m-am tras la fata, ca arat bolnavicios. O sa incep prin a va spune ca toti avem motivele noastre sa facem ceea ce facem si ceilalti nu o sa le cunoasca in intregime. Cateodata slabitul nu este un moft si nu toti putem sa iesim in fata sa ne expunem sau ne justificam. Nu ca ar trebui, dar cred ca in situatia mea sunt multe alte fete si cum impart multe din chinurile si placerile alergarii cu ele, e bine sa stie ca suntem in aceeasi oala pe mult mai multe aspecte decat alergarea.

Am fost slaba toata viata. Pana la 21 de ani am avut oriunde intre 47 si 52kg avand inaltimea de 1.70 de la varsta de 14 ani. Cel mai sus m-am dus la 68kg pe fond de stres cand mi-am dat stomacul peste cap. A fost singura data cand am ajuns la nutritionist si mergand la sala am scapat de kg in plus in cam 3 luni. Anul acesta dupa ce am atins targetul dorit de 56kg am aflat vestile proaste despre Grasu si intr-o saptamana pe fond de nesomn, plans si nemancat am slabit un kg vazand cu ochii. Tot atunci a inceput sezonul alergarilor lungi.

Am Intrat pe cursa de la Transylvania 50k cu 55kg si mi-am mentinut greutatea, inclusiv dupa Carpathia. Insa cum la nici doua saptamani a urmat 7500, am reusit doar sa pun rezervele inapoi, nu sa bag surplus asa ca dupa 24h 47min alergate prin Bucegi m-am intors cu 54kg. Am muncit sa pun kiligramul ala inapoi si aproape am reusit sa intru la Ciucas cu 55kg intorcandu-ma iar cu 54 dupa un concurs foarte muncit pentru mine si cu starea de rau aferenta + vomitat si toate cele.

Anul asta a fost decisiv in ce priveste alimentatia. Pot sa ma uit pe rafturi si stiu deja cam fiecare ce contine si cat trebuie sa mananc. Nu mai cantaresc de mult alimentele decat cele foarte calorice si nici alea tot timpul. Mananc zahar inclusiv din cel procesat dar putin si nu tot timpul. Nu imi interzic nimic pentru ca fericirea mintii, e fericirea stomacului. Fac diferenta intre pofta si necesitate. Stiu ca in zilele premergatoare menstruatiei omor pe careva daca nu mananc dulce. Si mananc dulce. Stiu ca dupa ultra as manca oricand orice. Si mananc oricand orice doar mai putin pentru ca oricum intake-ul trebuie refacut usor, nu se bate din palme si totul revine la normal in trei zile. Mai mult, faptul ca nu mai pierd in greutate pe concursuri la fel de mult ca in anii anteriori, faptul ca m-am recuperat mai repede si am reusit sa imi reiau antrenamentele aproape la fel de in forta ca inainte de concurs, imi spune ca eforturile mele au dat totusi rezultate, asa amatoricesti cum au fost ele. Acum, de aproape 2 luni, m-am lasat de carne – dar asta e o alta poveste, pentru o alta postare.

Pana atunci insa, nu stiu daca aceasta mica calatorie prin experienta mea culinara si de viata va ajuta. Eu vreau sa cred ca da. Daca nu sa va motiveze sa depuneti un efort in plus sa ajungeti unde vreti, macar sa fie un reminder sa privim lucrurile obiectiv cand poate ne surprindem judecand unele situatii din afara fara informatii complete despre viata de culise.

Spor in toate!

Mela