Live. Run. Live Some More.

Hai ca am ajuns si la faza asta a vietii unde imi ia mai mult sa scriu o postare pe blog decat sa alerg aia 10km. Adica doua saptamani versus 46”16’. Cam asa s-au simtit si minutele alea. Ore, zile, saptamani, mai ales pe a treia tura. Dar acum daca tot am intarziat atat, sa ne aruncam direct in cap zic. Istoricul concursului e scurt si cuprinzator. Acum doi ani am facut aceeasi cursa in 48 de minute daca nu ma insel si eram exaltata nu doar de timp ci si de faptul ca am alergat primul meu km in 4:10 sau 4:11 nu mai tin bine minte. Uitandu-ma si mai inapoi, cred ca cel mai bun timp al meu ever pe 10km a fost la Uniqua acum ceva vreme unde cred ca am scos 45 sau 44 min. Acestea fiind spuse, subit, dar probabil previzibil, de anul trecut am inceput sa ma misc nitel mai bine, lucru evidentiat si de faptul ca m-au bagat baieti in seama si m-au luat cu cu ei la alergat. Asta e primul semn ca esti pe calea cea buna si fara de intoarcere unde te vor ponegri si impinge in egala masur...

Numai lucruri bune si de speriat am auzit despre concursul asta. De la Hajnal care nush ce accidentare nasoala si-a luat cu tibia pe din-afara pana la oameni cu genunchii paraditi bine di tat cum se zice, mai ales dupa 2x2. Mi-am zis no fucking way nu ma duc la asa ceva! Nu se merita. Trag de fiecare ligament si bucatica din rotula doar, doar rezista pana la sfarsitul sezonului incat sa nu ma lase cu ochii in soare, dar ma duc sa le macin pe ceva care pare mai mult a catarare decat alergare. Da’, daca vroiam alpinism nu ma apucam de alergat. Si gata. Sa mai zic ca nu am pus piciorul niciodata prin Fagaras. Nici macar la poale, sa dau la peste pe Lacul Balea. Momentul ridicarii kiturilor a fost memorabil. De fapt stati sa ma duc chiar cu cateva ore in urma. Io, pe Transfagarasan – ca aia mici cu gura deschisa si falca cazuta. Woahhhh… cam abrupti muntii astia. La un moment dat, aproape de Capra vad niste furnici de oameni pe un varf, la care Virgil (Alecu) zice, “acolo ajung...

Etapa 3. 42km. 2700 dif de nivel. 6h 47 min. Start Simon. Ziua fatala. Ziua in care cand Virgil s-a dus la baie de dimineata l-am auzit scartaind. Nu la fel de tare cat am scartait eu incercand sa ma ridic din pat. Dupa o noapte nedormita, deshidratata,  nemancata si arsa in 5 culori pe spate, am reinnoit compeedul pe bataturi si m-am pregatit, mai mult mental, pentru ce avea sa urmeze. Micul dejun a fost cvasi inexistent. Cateva linguri de orez cu lapte si mai tarziu o banana smanglita de la Cosmin (Raileanu) colegul meu de suferinta din autobuz. Noi doi si Petre, elitele raului de masina, ne-am asezat in fata ca sa vomitam in gol si nu in capul cuiva. Cum nu bagasem nimic la ghiozdanel, am avut noroc ca mi-a adus Dan niste saruri sa bag in flask si de la Petre am luat doua pastile de magneziu sa fie acolo ca de la atata deshidratare si efort parca vedeam ca o sa crape vreo gamba. Drumul a fost mai scurt de data asta, cu toate ca as fi vrut sa dureze mai mult...