Iepure in deriva

A venit si ziua de iepureala, runda doi. De anul trecut mi-am propus sa ma duc la 1h 50 ca sa fiu alaturi de Aviatoarele mele Oana si Simona in incercarea lor de a trece si de acest prag dupa ce am reusit impreuna sa sarim de 2 ore anul trecut.

Toate bune si frumoase, dar o stiti pe aia cu planul de acasa si ala de la targ. Intre timp a mai trecut un an si octombrie e final de sezon, anul asta am bagat mai mult antrenament si munte decat am bagat o viata, sansele ca organismul sa zica vaffanculo erau relativ sporite. M-am gandit la asta cand m-am apucat de completat formularul de pacer. The thought in the back of my mind, asa, acolo, palpaia.

Dar sunt fan rau de tot, adica I really really love this job, in plus promisesem ca fac treaba asta si imi place sa ma tin de promisiuni. Mai mult, cum de nici unde am decis sa ma duc in Bulgaria la 50k, m-a umplut Boss de antrenamente de viteza in ultimele trei saptamani. Vedeti, el nu pricepe ca poate vroiam sa ma duc sa frec si eu menta la un selfie, la o bauta dincolo de granita. Ai zis concurs (si “ilegal” pe deasupra – adica in afara programei stabilite), deci clar = munca tatii! E si plat. Adica 600m diferenta clar nu cere bete!

Zis si facut. Am bagat fartlek si lansate si intervale etc si surprinzator am rupt matza in doua dom’le. Adica WTF, inca mai duce fata. Deci, ma bazam ca ducand antrenamente de astea n-aveam cum sa nu bag un 5:13 pe semi. Da, inviase inghinalul pe stanga pentru ca stim deja, nu ii place viteza, dar suntem prieteni vechi si ne suportam unul pe altu (eu pe el mai mult decat el pe mine), deci na!

Ca sa fie treaba, treaba, am avut un weekend super full, dar foarte happy si plin de energie. Sambata a fost cu valuri si valuri de emotie. Mi-am asumat o munca de echipa si am scos colegii de birou la alergare. Zic ca mi-am asumat pentru ca multi dintre ei nu alergasera niciodata si au venit de gura mea, fix asa se traduce ce am facut eu acolo. Si speram sa se distreze si sa aiba parte de o experienta foarte faina, sa traiasca sportul asta asa cum il traiesc eu. Si de ce nu, sa continue pe mai departe, daca nu cu alergare, cu orice alta activitate de gen care le face placere. Spre super mega marea mea multumire si implinire sufleteasca, a iesit extraordinar! Nu doar ca toti au alergat peste asteptari (ale lor ca eu am cam prevazut ce le poate pielea!) dar mi-am facut si eu antrenamentul pe langa ei alergand cursa populara in sus si in jos la sustinere si poze. Felicitari inca odata Bravehearts!

Ziua a continuat cu o vizita la Adidas si o pereche nou-nouta de Adidas Ultra Boost pentru Bunaciunea mea si un La multi ani plus carboloading la ziua lui Ursache. Am picat lata seara.

Duminica am inceput la fel pentru ca mai aveam o curajoasa care a participat la cursa de 10km asa ca la 7:15AM am fost prezenta la start ca mai apoi sa ma intalnesc cu Aviatorii si sa preiau vela si bratara cu timpii de la Oana (Solomon). Ca de obicei, super pregatita cu de toate, incercand sa previna orice situatie. Ma salut si incurajez cu toti pacerii, inclusiv Diana (Gal) care s-a “angajat” pentru prima oara pe post direct la maraton 4:15. Hearts Di! Virgil era in aceeasi situatie dar nu aveam nici un dubiu ca o sa ii placa la maxim. Cat despre Dragos, stiam ca el mai fusese tot la 1:50 si in 2017 si stiam cat de fan e omu’ asa eram intr-o companie perfecta!

Impreuna cu Andreea, Braveheart-ul de la cursa de 10k! :)

La start, gasca maricica bine. Oana si Simo, Alex (Stoian) cu GoPro-ul care s-a dovedit o mina de aur, Mircea de la AR impuscat in cap cu adrenalina – Iepurasul Duracel had nothing on him!! Muzica buna, se danseaza, se da startul.

Marian infiltrat in poza :))

Spre deosebire de anul trecut s-a scos poarta aia nenorocita care ne-a trimis direct intr-un bottle neck si pace de 7 asa ca acum ne-am dus frumos direct in 5:11 din primul km sa iesim bine din inghesuiala. Ii da cu mult soare si m-am intrebat daca totusi ochelarii aia care stau la mine acasa nu stateau mai bine pe fata mea, dar am zis sa nu par prea cool cand oamenii aia se chinuie langa mine. Eye contact is muy importante. Ma incearca o durere ciudata pe tibie (n-am idee de unde) pe primii km, dar dispare treptat in timp ce orbecaim contra soarelui spre Alba Iulia dar raman cu un feeling ca ceva nu merge cum trebuie. Parca n-aveam zvac. De mancat, bagasem bine de dimineata, mai bagasem si un baton inainte de start, dormita eram, poate putin deshidratata ca nu prea am avut timp de lichide zilele astea, dar nu era motiv de ingrijorare prea mare.

Vela. Da ,vela, pe care mi-am varsat toti nervii si toata frustrarea, mai mult sau mai putin indreptatit. E o senzatie foarte ciudata cu ea in spate. E usoara, nimic de zis si clar vizibila. Arata chiar bine da-o naiba, acum ca m-am vazut si eu in filmarea lui Alex. Dar exista niste indeajunsuri ca sa zic asa. Bag un bullet points:

1. Nu e atat despre destabilizare la vant cat, daca bate din fata, e o lupta sa o duci mai ales cand salta vesta aia pe tine. Baietii sunt mai lati in umeri si poate de asta sta mai fixa pe ei, eu a trebuit sa o innod sa imi vina bine si chingile erau toate stranse la maxim si tot juca de numa. De unde si frecusul pe gat (acus curat coaja de la buba) cu toate ca Oana s-a gandit ea bine si ne-a pus benzi kinesio pe gat. S-au dezlipit si tot aia a fost. Deci vesta la mine a fost problema mai mult decat vela.

2. La vela mea, panza nu era prinsa de teava cu sfoara ci cu un din ala de plastic cu care se prind cipurile de sireturi. Desi am taiat excesul, ramasese un ciot care ma batea in cap intr-una. L-a “pansat” mama cu kinesio ca altfel, cand te bate vantul din spate,dai cu capul in teava (eu am dat) si tepusa aia mi-ar fi venit intr-una in ceafa, de as fi fost toata o rana fara bandaj.

3. Portile alea de pe traseu nu erau indeajuns de inalte sa treaca velele prin ele. Le-am agatat pe primele dupa care ne-am invatat si ne aplecam cand le vedeam. Si noi nu cred ca ne numaram printre cei mai inalti concurenti :))

Anyway. Daca rezolvam cumva problema cu vesta sa stea naiba mai fixa si poate sa fi velele mai scurte, eu zic ca avem un viitor impreuna.

Trecem de AR care se mutau de pe o strada pe alta sa ne sustina in functie de traseu. Vii rau oamenii! Dragos vine cu ideea exceptionala de a juca un joc asa ca de la km 5 incepeam sa strigam cifra de pe bornele de kilometraj. Oamenii se misca bine, striga in cor, mergeeee!!! Undeva pe Splai, langa un pod gasim o adunatura mare de oameni, bucuresteni asteptand sa treaca strada (loving us probabil!), altii aciuiati sa vada ce se intampla. Pe langa, ceva sustinatori, aplaudau anemic din palme. Simt ca e nevoie de un push. Si daca eu tot tineam average-ul si baietii live-ul, ei apa, eu mancarea, ei cu incurajarile si eu cu plamanii, m-am gandit ca e nevoie de un imbold sa trezim orasul. Na pai cand am urlat odata “hai cu ennnneeerrggiiiaaa!” s-au sculat multimile cam in acelasi moment cand mi-au cedat jumate din alveolele pulmonare :))!

Salutand Adidasii aproape de km 18, de unde si treaba cum ca nimeni nu crede ca m-am taiat. Numa sulfetelul meu stie :)

Sa ne fie de bine, in spate s-au auzit rasete iar noi am trecut printr-un ropot de aplauze. Virgilache prinsese aripi luat de val iar pace-ul sta constant intre 5:07 si 5:08.

Pe urcarea spre Buzesti dam de un baiat, rosu fiert la fata, gafaia ca un cal de curse, mi-a baut juma din sticla de apa. Si tinea mortis sa stea intre noi. Nu aia era problema, insa parea ca o sa crape in orice minut. Dragos ii zice cred ca ar trebui sa o ia mai incet. La care el raspunde ca nu poate ca ii vine sa vomite. Mai bea niste apa si pe restul i-o torn eu pe spate. I-am sugerat sa o lase mai moale ca nu se duce niciunde decat la spital cu pulsul ala urcat la cer de la km 7.

Pana la iesirea in Victoriei a ramas in urma. Drumul pana acolo a fost presarat cu urale si incurajari din masinile oprite la semafor. Nice people, nice! In sfarsit capitala incepe sa dea semne de lecuiala vis-avis de alergatori ca nu am mai auzit intrebarea "dar primiti ceva ma?!" :)) Iar la Victoriei o surpriza frumoasa, o fanfara, ca la carte. Dragut rau! Le multumim cu drag iar Alex surprinde “cosarul” norocos facand o plecaciune in fata dirijorului. Ce sa zic, momente unice din alergare, care merita efortul de a fi pe traseu, de a trai o astfel de experienta.

Se urca la ingramadeala pana la Arcul de Triumf, se striga 10 kmmmmm!!! Hai cu jumatatea!!! Pana atunci insa reusim sa avertizam voluntarii de pe sensul opus sa ne astepte cu sticle desfacute. Spre surprinderea noastra la primul punct nu aveau decat sticle de doi litrii pe care evident, nu facea nimeni workout sa le care. Smulgem cate doua fiecare (baietii), eu una plus o banana (care mi-a adus o gramada de “aprecieri” din partea baietilor :)) si o luam usor la vale.

Soarele este nimicitor. Inghinalul intra pe fir de pe la km 11 si pana la 13 imi amorteste toata fesa stanga. Dar nu asta era problema. Ma simteam obosita. E greu de descris senzatia, ca de asta nici acum, nu stiu ce pana mea a fost. O singura data m-am taiat, in 2016 la OMV Petrom cand am alergat cu Ursache si la km 18, mort! Bai da nu ma mai puteam misca. Imi amintesc foarte bine senzatia and this was not it. Pur si simplu era un fel de oboseala, ca si cum imi era greu sa tin pace-ul. Am inceput sa fiu din ce in ce mai frustrata. Cum poate sa imi fie greu, de ce sa imi fie greu!?!

Doar in concurs (pe cele una sau doua curse de semi pe care la fac eu pe asfalt in primavara) bag ceva mancare pe traseu, dar altfel nu, ca pur si simplu pot fara. Am zis, te-oi taia. Dar de la ce. Nu ii dadeam de cap si nu stiam cum sa rezolv situatia. Am tot asteptat sa treaca. Am zis poate de acum iti intrii in mana si sari gardul. Mai stai un km. Eram deja la km 14 si intarziam sa mananc. Tot ce putea sa ma supere, ma supara din ce in ce mai tare. Inghinalul, vela. Erau ca cireasa pe un tort deja in dezmembrare. Inainte sa facem dreapta la Cercul Militar, imi dadea serios tarcoale gandul sa renunt. Sa scot vela si sa ma retrag. Desi average-ul pe ceas imi da un 5:06 sau 5:07 Dragos era inainte si spunea ca suntem prea aproape de timpul limita si mai trebuie sa castigam macar 20 secunde. Simteam ca raman in spate si nu mai aveam creieri sa monitorizez pe bratara timpii la km. Deveneam inutila. M-a frustrat enorm. Eram groaznic de nervoasa pe mine si confuza ca nu intelegeam de ce pana mea mi se intampla chestia asta! Nu aveam motiv sa ma tai, pur si simplu nu aveam motiv. Si nu parea sa fie nici “taiere” ca altfel muream cu totul. Futu-i mama ei de treaba bai fata nu poti renunta! Ce kkt de exemplu esti?! Am bagat jumate din banana aia in ideea ca poate de acolo mi se trage, desi nu cred. Eram deja surda in ambele urechi de la pulsul dus la cer. Bai, de unde ma, de unde!!!!

Dragos si-a dat seama ca am tras matza de coada ca boscorodeam cam mult si incercam mereu sa ii spun ca stam prea repede la 5:07. Trebuai sa ma hotarasc ce fac. Incurc oamenii sau ma adun si scot untul din mine pe cat posibil. Singura solutie sa scad pulsul era sa iau o pauza si sa imi dau o palma. Cum dracu’ sa iei pauza!? Ii zic lu’ Dragos ca nu mai intru cu ei pe bucla de Cismigiu ca nu mai am chef sa ma leg cu vela prin copaci. Dadeam vina pe vela, dar intr-un fel era adevarat. Mi-era asa de greu la momentul ala ca daca ma mai prindeam cu vela prin copaci ma apucau toate spumele si chiar ca renuntam. Ala a fost semnalul ca treaba e de cacao. “Esti bine?” ma intreaba Dragos. “Iti dau un gel?” Am mormait initial, ca eu nu folosesc diabetizante din astea. “Am de la SIS.” Pai daca e de la SIS vreau. E singurul care imi place. Imi da unul cu lime, varianta cea mai dulce pentru mine, eu care folosesc doar de ciocolata, dar nu era momentul sa fiu nesimtita si mofturoasa. La intrare in Cismigiu pun pauza la ceas (!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! – nu ma intrebati, ca nu mai judecam bine!) bag gelul cu sfintenie pana curat tot plicul, apoi dau doua pahare de apa pe gat si continui sa incurajez lumea pe masura ce ieseau din bucla, inclusiv Bunaciunea mea! Mi se pare ca trece o eternitate pana se intorc baietii, toata situatia mi se parea dezastruoasa. Insa ii preiau cand apar si reusesc sa ma regrupez indeajuns incat sa par vie tot restul traseului desi trageam cu toate puterile de mine. Traiam un sentiment extrem de anost ca am dezamagit echipa. Mai frustrant intr-un fel, a fost ca nimeni nu parea sa ma creada ca m-am taiat ca “aratam in super forma”. Dar eu stiu. Si baietii mei stiau. Am ajuns la finish cu aproape un km mai putin si o medie de 5:06 pe ceas dar oficial am trecut la 1h 49 si 58. Mult mult prea aproape de limita, cand anul trecut i-am adus cu aproape un minut mai repede.

Oamenii veneau sa ne multumeasca, sa faca poze, toata lumea era fericita. Ma bucuram cu jumatate de masura. M-am bucurat pentru Dragos ca au venit pustii lui la finish cu noi si erau toti numai un zambet. M-am bucurat pentru Virgil ca a gustat si el din treaba asta. Dar ma simteam o taratoare lovita in mecla.

Mai multe felicitari si poze. Revederi cu fosti colegi si prieteni de la Raiffeisen. Loredana (Stoian) iese pe 3 la semi si toata gasca de la AR prezenta face galerie cu duiumul! Merg sa las vela si sa ii multumesc Oanei, sa ii spun ce kkt am facut. Nu o gasesc asa ca le las acolo si plec sa ma schimb. Imi era frig intr-una si ma simteam calcata de tren.

Acasa, am adormit imbracata, asa cum am picat. Spre seara Barbosenia ma ia la trei pazeste. “Auzi dai vina pe vela pentru ca te-ai taiat? Stii ca nush ce baiat (elita evident) a alergat maratonul nu stiu care in pace sub 3 cu vela?!” L-as fi calcat nitel pe glanda, recunosc :)) Nu numai ca nu sunt baiatul care alearga cu sau fara vela sub 3 un maraton, dar un cutit in plus in prasile sigur nu ma ajuta. Ii zic ca nu aveam motiv sa ma tai si tot nu pricep ce am patit. Imi zice, oboseala si supra antrenare. Na, aia cu supra antrenarea m-a facut sa rad cum nu rasesem aproape toata ziua. Sigur Boss. Io si supra antrenata! Dar poate are dreptate, na ce sa zic.

E final de sezon, vorba Dianei, trebuie sa te astepti la imprevizibil.

Asa ca, incerc sa ma uit la aceasta experienta cat de optimist pot. Sa nu ma las dezamagita si la anul sa revin. Oana si Gabi (Solomon), imi pare rau, oi fi dat-o in bara anul asta, dar la anul tot vin. Si ma bag la maraton la 4:30 unde sper sa vina Radu si Florin incat sa am placerea sa fac echipa cu fostii mei paceri. Promit sa lupt la fel, orice ar fi desi sper sa nu mai fie nevoie. Pana mea, ca tot sunt confuza, nici macar nu stiu pentru ce sa imi cer scuze :))

Dar, felicitari tot trebuie sa existe pentru ca multi oameni faini au scos niste timpi de exceptie la cursa asta:

Oana si Simo au facut PB pe semi, chiar daca nu a fost 1h 50. Dar cu siguranta un pas mare inainte.

Mircea, Dorin (Moise), Alex (Ionita) si Lore, echipa de Adidasi au rupt asfaltul in doua cu PBuri extraordinare atat la semi cat si la maraton! BRAVO MMMAAAA!!!!

Radu (Neagu) – felicitari pentru o alergare atat de frumoasa, entuziasm, optimism si o atitudine jos palaria in si in afara concursului!

Alex (Stoian) felicitari pentru un PB alaturi de noi si multumim inca odata ca ai imortalizat momentul incat sa ne bucuram de cursa asta inca mult timp de acum incolo.

Diana (Gal) bravo bai! Stiu sigur ca ti-a placut si ma bucur tare ca ai participat si ai intrat in gasca asta, altfel. Se merita cu varf si indesat si orice taiere nu imi schimba parerea :)

Bunaciunea, evident, o luptatoare pana la capat, dar asta stim deja. Locul 4 categorie cu 1h 49 si crampe cat sa o tina jumate de cursa!

Barbossa. Ma mai gandesc :)) M-a bagat pe easy toata saptamana. Asta merita taiatii m-am gandit. Dar am tinut sa ii comunic concluzia mea de profesionist: am fost deochiata. Asa. Rosul nu te apara intotdeauna, asta e. #altaintrebare :))

Si nu in ultimul rand, inca odata felicitari si la mai mare colegilor mei de la Centrade Cheil pentru curaj, dedicare si entuziasm!

Va multumesc tuturor pentru cuvintele frumoase, sustinere si zambete.

Si mai ales, multumesc Dragos si Virgil pentru rabdare si ajutor! #best

Va pupa Iepurelul