Cappadocia. The House of Pain and Gain

Na de deschide usa, intra, vezi ce te asteapta :))

La 1:45am a sunat ceasul. Puteam foarte bine sa nu mai pun alarma ca de abia am inchis un ochi. La 2:30 Roxana (a.k.a Soimul) era jos sa preia Iepurele. Petre saracu’ (sotul), sofer de serviciu, ne duce la aeroport unde ne regasim la check in cu ceilalti. Barbosul intarzie. Ii dau SMS, imi zice n-ai citit emailul, unde va grabiti. Ii spun ca noi suntem antrenate sa fim rapide. Haha!

Suntem asezati de-a valma in avion, dar reusesc sa facem schimb si sunt reunited cu Soimul. N-apucam sa facem mare lucru, bagam un sandwhich cu branza si rosii si e gata drumul. In Istanbul coada mare, wifi nu se conecteaza. Mai un ceai, mai doua mere, ne imbarcam pe al doilea zbor, de data asta n-am noroc si stau singura. Inca un sandwhich cu branza si rosii si ajungem la destinatia finala, Kayseri.

Mugur si Lavinia (Ciju) nu isi primesc bagajele, ca tot vorbeam de genul asta de pericol. De asta mi-am luat cu mine in avion tot echipamentul de alergare just to make sure. Adidasi sa fie ca in chiloti se poate alerga haha. Toata lumea face repede un calcul. Aveam cu ce sa ii imbracam cu conditia sa faca rost de adidasi.

Plimbarea cu autocarul, relativ silentioasa, eram cam toti adormiti. Imi clatesc ochii cu peisajul, ca aia mici cand descopera ceva nou. In Egipt am mai vazut asa locuri aride, dar una e sa ma duc la plaja si alta sa alerg, if you know what I mean. Hotel Perissia, cute, whatever, nu prea mi-a pasat sincer. Boss Barbos, sef de gasca s-a ocupat de cazarea “copiilor”. Inteleg printre picaturi ca la 2PM ne vedem in lobby cine vrea sa bage 30 min easy, daca nu, direct la 3PM sa mergem sa ridicam kiturile.

La 2:00PM, eu, Roxana, Radu si Bogdan (Cretu). Ceilalti dezertasera. La cat de cald era afara asa as fi facut si eu dar nu alergasem toata saptamana din cauza gambei cu pricina si vroiam sa ii fac o testare inainte de cursa. Nu ca mai puteam sa dreg ceva. Plecam in panta, evident, facem cam 1km impreuna. O cert pe Roxana ca n-a luat telefonul. O data pe an alearga cu Barbosul si rateaza sansa unui seflie haha. Nici n-am apucat sa ne gandim de doua ori ca am ramas in urma. La finish, dupa 4.4km treaba era clara. Praf, cald, praf, cald. Adidasii era albi desi la plecare fusesera negrii. N-am inspirat niciodata ceva asa aspru. Simteam aerul asta in gat, pe nari, in plamani. In nici 30 minute curgea nara dreapta in draci si stranutam intr-una, deci clar. Claritin scrie pe mine. Cat de misto! Doar ce venisem de acasa cu gamba bulita, o durere de masea pentru care inca luam nurofen. Si… da, lumea femeilor este perfecta, asteptam “musafirii”, deci calatoria mea cu balonul incepuse deja. Fetele stiu despre ce vorbesc haha. P.u.r.f.e.c.t. start la cursa cea mai asteptata a anului.

Am reusit sa luam si kiturile si Claritinul. Tricoul foarte fain, prost aleasa culoarea. Adica nu m-as grabi sa alerg in negru pe “frigul” de acolo. Luam cu asalt un restaurant unde mancarea desi buna, cred ca au angajat bucatarul cand am dat noi comanda ca a durat ceva. Odata intorsi la hotel, am mai bagat o tura de haleala spre seara, dulciuri frate, sa fie la zahar in sistem de sa dea pe afara. La 9 si ceva eram deja zob in pat. La 5:15AM iar in picioare. Bag doar un Danette si o banana, nu intra altceva la ora aia. Ne echipam, la 6 suntem in lobby.

Eu, Roxi, Radu si Alin (Cirdei). Se cerea minim 1l de apa la purtator. Cum flaskurile mele impreuna duc 660 ml am mai luat unul de 500 de la Radu. N-aveam unde naiba sa il bag. L-am luat gol in caz ca musai imi trebuie il umplu si vad eu ce fac. Radu zice, unde l-ai bagat. Pai e gol, in spate, unde naiba sa il bag. Pai cum, zice el, asa convingator, eu il bag in buzunarul de la spate. Unde puii mei il pui mai tu in buzunarul de la spate ca mie de abia imi intra un pachetel de servetele acolo, tu n-ai vazut cat e gaura de mica? Cum sa fie mah mica, ca mie imi intra pumnu’! Dom’le, ma contrazice, dau foaia de vant jos. La mine numa’ doua degete! Tu ti-ai largit-o! Da, mah, uite, la ea gaura e altfel! No shit Sherlock! Alin si Roxana se stergeau la gura de ras.

Avem noroc cu un turc rezident in Istanbul care ne comunica prin semne ca ne ia el cu masina. Ne inghesuim la gramada, ajungem la start. Frigut, frigut bine. Acolo se strange toata gasca, inclusiv Marmota si Dragonul. Ne pregatim de start, se vorbeste mult in turca (duh!), cum nu inteleg nimic, nu ma agit. Dam toala jos, toata lumea e gata. Incredibilul se produce, Barbosul ma bate pe spate si mormaie un hai, bafta sau ceva prin zona, numai hai ala era deja prea mult oricum haha, si dispare in prima linie. Planuiesc cu Roxana sa alergam impreuna. Oricum ea stie ca ma prinde din urma imediat ce ma lovesc de indeajuns de multe pante, deci nu imi faceam probleme.

Ora 7:00AM si START! Se pleaca in tromba, in panta, bineinteles, si o panta bunicica, inaltuta, lata, cu piatra cubica. Ii dau inainte cu perseverenta. Roxu langa mine. Intram pe un drum laturalnic, prima la stanga. Eh, de aici au inceput inhalatiile cu praf. Se alearga pe o carare stramta, pe margini numai scaieti si plante inalte, moarte, care zgarie. Nu am rabdare sa astept, ma bag pe margine, o iau pe aratura. Poteca se transforma in santuri ascutite, unde nu incapea nici macar talpa la un picior, trebuia alergat ca paianjenul pe peretii santului. Intram in coborare. Uhhh, feels good. O tipa in negru, sosete inalte, 60k, Germania, nu ma lasa sa o depasesc. Ma gandesc, fatuca mea, don’t make it personal acum. Suntem de abia la inceput. Nu se lasa mai. Ma enervez si o depasesc dar simt ca m-a costat figura cand am intrat pe un canion lung si plat, mai ales ca gamba imi zicea de bine inca de la start. Mai intrec vreo doua fete (in concurs sunt interested in women only haha) si apoi alerg constant in spatele unei italience cu pantaloni verzi si manecute negre. Fata se tinea bine. Brusc intram intr-un tunnel sub o stanca, intuneric bezna. Mai, da’ bezna! Ne-am dat toti unul in altul ca popicele pana unul a aprins telefonul ca sa vedem ca suntem toti cu picioarele in apa. Fuck! Se urca printr-un orasel/satuc (Ibrahimpasa), nu prea imi dau seama. Sus, jos, trepte, panta, stanga, dreapta, un traseu mosaic. La km 11 si ceva ajung la CP1 intr-o ora si 12 minute. Not bad. Timpul limita era de 2 ore (adica ora 9AM). Beau trei guri de apa, iau jumate de mandarina si plec. La cativa metrii mai sus dau de Rodica (Miron) care isi bea linistita Cola. Alergam o bucatica impreuna. Stiam ca ea mai facuse traseul cu un an inainte. Ii zic, macar una din noi stie ce face. Imi zice, ia-o usurel, o sa fii bine si se duce usor inainte.

Baieti si fete se cam rupe filmul de aici, pentru ca amintirea pregnanta au fost cazaturile. Au urmat vreo 16km de alergat prin praf, catune, podgorii semi uscate in care via e numai in tufe, case izolate, urcusuri si coborasuri, ca un fel de roller coaster. Fix pe la km 15 coboram in viteza pe unul din faimoasele santuri. Va zic de acum, muntii lor nu-s ca muntii nostrii. Sunt facuti din piatra ponce in puii mei, ca un beton turnat proaspat si nefinisat, acoperit cu praf si pietris maruntit. Eh, cum veneam eu cu incredere, stang drept, stang drept, aluneca stangul pe pietris. Din instinct ca sa nu si-o ia genunchiul, arunc fesa la inaintare, cad sanatos pe ea, genunchiul o urmeaza indeaproape si cum eram pe un mal, aterizez si cu umarul stang. Macar daca ramaneam doar cazuta, dar nu, fiind in panta, am luat-o si la vale asa ca am bagat si mana dreapta (ca cealalta era prinsa sub) sa pun o frana. Un tip din fata, are you ok? Oh yeah, raspund instant dar cred ca durerea din sold mi-a rezonat in creier. Ma ridic instant si o iau la goana. Astea 5 randuri scrise au durat fix 3 secunde in realitate, insa pentru mine s-au derulat cu incetinitorul. Am reusit sa arunc o privire. Intreg piciorul era alb de la praf, se vedeau cateva fire de sange pe sold, genunchiul ustura cel mai tare. Am vazut ca maneca pe umar e intacta, am zis ca e de bine. Daca nu e rupta, posibil ca si pielea mea sa fie intreaga pe dedesubt (de unde! Haha). Dar eram convinsa ca am rupt jambiera.

Trec de o autostrada, cativa voluntari imi indica drumul. Nu apuc sa intru ca se casca un gol cu acelasi gen de panta. N-apuca voluntarul sa zica, watch out, it’s slippery ca Mela e cu roatele in sus a doua oara, de data asta ca o papusa mecanica. Direct pe fund. Ca sa salvez fundu, arunc mana stanga in linia intai, ca dreapta era deja bulita. Acum sunt amandoua vinete si umflate. Palma dreapta sangereaza. Brusc prind o teama groaznica de coborarea aia. Daca mai cadeam odata, cursa se incheia acolo. Deja ma durea la limita suportabilului. Ma prind din urma alti alergatori in timp ce cobor ca o rama lesinata. Cand simt tarana sub picior incep sa ii dau. Cu cat ma ustura mai tare, cu atat alergam mai repede. Strabat un fel de jungla turceasca, uscata si tomnatica, pe carari prafuite, copaci rasturnati si plante uscate intr-un constant 5:20. Nu stiam cat avea sa ma tina, dar asa simteam ca trebuie sa alerg. Ajungem la o coborare pe sfori, pe acelasi gen de pereti. Sunt ingrozita. Aproape ca imi vine sa cer ajutor cuiva. Mi-era prea frica. Ma descurc singurica si o iau iar la sanatoasa. Trecem iar prin cateva tuneluri unde bagam niste speciale in mersul piticului. Genunchiul ajunge sa fie insuportabil. Trebuie sa ma opresc sa verific. Jambiera este gaurita si plina de sange. O indoi. Sub ea un hematom frumos, albastru, moale si dureros. Futui */(*%$%@%)_!!!!!!! Imi dau lacrimile. Las jambiera asa si plec.

Inca o urcare de data asta spre CPul meu preferat, in Uchisar. Se urca serpuit, prin terase inflorite, hoteluri si restaurante mici, pitoresti, cu amfore atarnate in gard sau rasturnate aparent neglijent pe langa garduri. Parea rupt din alta poveste locul asta. Stradutele micute, pavate cu piatra cubica, intrarile in case micute, un pic rigide si necioplite ca arhitectura dar parca acolo era tot farmecul. Nu prea sunt oameni pe strazi, decat voluntarii care te mai dirijeaza printre stradute. Exact pe varful muntelui, CPul sta ascuns intr-o pestera. Ajung in jur de 10 si ceva (timp limita ora 12PM). Eu intru, italianca care ma luase pe ultima urcare, iese. Reusesc sa dau pe gat o sticla de apa minerala si doua pahare de Cola, fac refill la flaskuri. Mai iau un pahar de cola insa de durere nu mai pot inghiti. Vad un baiat la kitul medical. Se schimba la fata cand ma apropii si incepe OMG OMG, sit down. Ma uit si eu intr-un final la coapsa. Sangele se coagulase cu praful si se innegrise pe picior. La fel si genunchiul iar mana dreapta era plina de sange uscat. Il rog sa tamponeze doar. Pune betadina. Am crezut ca mor. Pun paharul jos si dau cu pumnul in banca pe care sta. Do it, do it! Haha Ma lasase aerul din plamani. Cand le-a curatat cat de cat pe toate nu imi mai trebuia nimic. Nici apa, nici mancare, nimic. Am stat un moment in gura pesterii sa ma reculeg si am plecat.

 

Plus umar stang... detalii :))

Deja incepuse caldura bine. Pe acesti primi 26km m-am simtit foarte bine, in ciuda durerii. Eram in avantaj dar cu frica de cazaturi, am cascat bine ochii pe unde am mers si eram mai reticenta. Urmau inca vreo 7k pana la urmatorul punct, in Goreme. Alerg tot ce pot, beau din ce in ce mai multa apa. Verific mereu ceasul sa ma asigur ca nu o termin prea devreme sa raman fara. Cu totul am baut mai bine de 6l de lichide pe cursa asta. Mananc un chew din ala de fructe, sa compensez nemancarea de la CP2. Ma iau cu o fata de la 110k si alergam impreuna o perioada. O las in urma, ma agat de doi belgieni tot de la 110k. Ajung la CP3. Aveam deja 33km si era ora 11:20 (timp limita ora 2:00PM). Refill, Cola, mancare. Apare Soimul. Respir mai usurata cand o vad. Se uita la mine, ce dracu’ mah Mela. Baiatul de la kitul medical vine sa ma intrebe daca am nevoie de ceva. Plecam.

Urmeaza inca 11km pana la urmatorul punct pe care ii alerg cu Roxana. Desi usturimea din genunchi ma mai lasase, coapsa era asa de umflata, ma durea la fiecare pas. As fi vrut sa plang dar imi era teama ca ma demoralizez singura. Incerc sa ii spun Roxanei cum ma simt. Stau in spatele ei, sa nu vada ca sunt cu ochii in lacrimi. Ma gatui singura si dupa cateva cuvinte ma opresc. Caldura era ceva groaznic. Alergam printr-un fel de canion stramt si nisipos. Simt cum iau macar cate 100gr de nisip la cativa pasi. Coboram pe niste scari, sarim niste pietre. Intre raurile stancoase sunt livezi mici de meri si gutui, si vie agatata printre, aproape ca arata salbatic si neingrijit totul si totusi parea cumva aranjat in natura aia atat de neobisnuita. Urmeaza o nebunie de traseu, prin Valea Rosie, cu aceleasi oaze micute si pitoresti de vie, casute ascunse la umbra celor cativa copaci semi uscati. Urcari scurte si abrupte sau drumuri largi si prafuite. Spre final, alergam pe o poteca, gen curba de nivel, se depaseste greu pe ea, e stramta si nu prea ai unde sa cazi. In afara de pietre, vegetatie moarta si praf, nu ai o radacina de care sa te tii in caz ca aluneci. Coboram in tromba pana la CP 4 in Cavusin. Nu mai stiu la ce ora am ajuns dar timpul limita era ora 4:00PM, noi clar eram in avantaj. Refill, doua pahare mari de apa, doua de cola si un nurofen forte. Pentru masea, pentru durere, pentru inghinal (sa nu il uitam, ca el sigur nu m-a uitat pe mine haha). Langa mine un baiat isi toarna apa in flaskuri si o varsa pe mine. PAIN! Roxana zice, mergem? Respira, respira! Reusesc sa ii spun sa o ia inainte ca nu apucasem sa mananc. Imi zice, ma duc usor. Am avut un moment de teama. Urma partea cea mai nasoala de care mi-a fost teama de la inceput. Platoul si limita mea de 45k. Mananc ceva, plec. Imi ia un pic pana ma usuc si trece durerea. O prind din urma pe Germania 60k care ma frustrase la inceputul cursei.

Tufele de vie

Genul asta de tunele dar mult mai joase

Mereu in fata mea, pana la urcarea pe platou. Trag pentru ca vreau sa o ajung pe Roxi din urma. Panta aia e un fel de Vf. Ciucas dar fara bolovani. Soare, la nesfarsit. Si praf. Odata ajunsi in varf, mai urmeaza cateva mai micute dar le iau si pe alea in brate, mereu cu ochii pe Germania in spatele meu. Incerc sa imi pun mainile in sold sa pot sa stau dreapta dar nu pot din cauza umflaturilor din palme. Si nici in genunchi nu ma pot impinge decat ca maimuta cu pumnul. Un rahat!

Platoul ala m-a plictisit. Peisajul can only do this much cand esti la km 47 si nu esti decat tu, o carare, niste pietre si in scurt timp, doar un concurent in fata ta. Un domn cu tricou verde si soseste de la Kalenji. Am intrat in ritmul lui si am continuat usurel. De la departare am zarit-o pe Roxi. Era ok, stiam ca o ajung, eventually. Imi trebuia o coborare haha. Pana una alta, Kalenji, Kalenji, Kalenji. Vine si coborarea. Usor in cap, atat de prafuita ca nu vedeai omul din fata la ce nor se ridica in spatele lui. Prind Soimul, in fata ei un tip si o tipa. Hai Roxi, depaseste! Ii dam binisor. La baza, CP5, Akdag, km 50. Era 2 si ceva ceasul (timp limita ora 5:30PM). Si acolo ma intreaba daca sunt bine. Refill, apa, Cola, inca un chew, ceva mancare, plecam.

Asa ca idee, cum arata platoul.Alergai pe un varf, tu si cararea. Si soarele. Si praful. 

Alergam toata valea pana se intra pe un plat, care din plat se duce intr-o urcare usoara dar interminabila. Dreapta in sus, dreapta in sus. Da' ce puii mei, valea aia ce are?! Alergam ce prindem, urcam in forta cand nu mai putem. Soimul e bine dar o doare gatul ingrozitor de la praf. Fur un strugure din vie si mananc 3 boabe pe care le sterg pe fusta ca sunt pline de praf. De fiecare data cand alerg scot sunete orgasmice, dar de durere haha. Imi dau lacrimile inca odata, ii spun Soimului ca de abia astept sa ajung la finish sa plang. Merg mai departe si ma gandesc ca Dada ma urmareste live si nu se asteapta la mine sa fac vreun DNF. Nu azi cel putin si nu la final. Mai intrecem niste baieti, brusc traseul este invadat de oameni. Se unisera cursele cu cei de la 30k. Trecem pe langa Bogdan, care o tinea la pas ca se taiase. Imi spune ca si Rodica numai ce trecuse; cazuse si ea. La naiba. Iesim “la suprafata” si in oras. Roxana se gandea ori sa renunte, ori sa schimbe cursa, o supara gatul foarte tare si ii era ca ramane fara voce pana la finish. Ea intra la CPul ei, ii urez bafta si o las acolo. Sosea, vale, 1km pana la finish. Ma enervez pe trotuarele lor cu copaci plantati fix in mijloc si incep sa alerg pe carosabil pe langa masini. Hai Bogdaneeee!!! Haiiii Melaaa… mai incet in p*** mea! Ce e la gura lui nu va explic. Le-a umplut frigiderul numai cu carne de porc.

Simt o crampa in formare deasupra genunchiului stang. Nu exista, nu exista intelegi, las-o dracu de treaba! Trag mai tare. Hai Bogdaneeeee!!! Intram pe piatra cubica, ultima coborare inainte de finish. Nu imi mai trebuiau pietre cubice ca sa am de ce sa mai cad acum. Bagami-as p*** in ea de piatra cubica! Asa zic si eu. Ce faci Mela? Intorc capul. Cine dracu intelege ce zic eu aici?! Florin (Totalca). Soc! Ma gandesc ca alearga la sustinere ca el n-are ce cauta inca in cursa la ora asta. M-am taiat. WTF!!! N-am timp, trebuie sa termin. Hai, hai, hai baieti!!! Il aud pe Bogdan ca rade in spate. Hai ca m-a activat si pe mine Mela, zice Florin. Bogdan ma ajunge la finish, trecem amandoi. Florin la 30 secunde dupa. Imi tot da cu virgula propozitia asta haha.

61.7k in 8h 29 min 34 sec. Sunt fericita, multumita si schioapa. Nu mai conteaza. Tot vreau sa plang dar n-am loc. Fac o tura de poze cu fetele, merg la ambulanta pentru inca o tura de betadinia. Intr-un final ajung la hotel si pot in sfarsit sa ud obrajii. Pana la urma n-a fost de durere ci de fericire, ca nu stiu cum am ajuns la rezulatul ala in ciuda la tot ce se intamplase. Vorba lui Roxi, cursa asta a fost speciala pentru tine, s-au adunat toate. Cu pansamentele de la Ionut (Vranceanu) si un dus cu injuraturi reusesc sa ma pun cat de cat pe picioare si plecam inapoi dupa Tornada Barboasa care se lupta pentru podium.

Toata gasca e prezenta, facem galagie, Radu ajunge pe locul 3. Se pare ca s-au agatat si de el unele si altele pe parcurs, dar tot nu s-a lasat. Dupa cateva interviuri, rasete si un deget pansat, am onoarea sa returnez Barbosul la hotel dupa care ma retrag sa monitorizez Soimul. N-aveam somn oricum. Dupa vreo 2 ore de uitat pe pereti, cand tot Bucurestiul se culcase si era trecut de miezul noptii, ma reunesc cu Boss si facem front comun in asteptarea Member no 3 TeamRun. Bubulina (fata Roxanei) ne spune ca vorbise cu ea. Ii era frig si o durea o gamba. In jur de 2:00AM pe live nu se vedea ca trecuse de ultimul CP. Eram deja ingrijorati. O sunam. Raspunde, vie si glumeata pe cat se putea. Unde esti? Pe coborarea vietii! Am crezut naiba ca te-ai pierdut nu apari sa fii trecut prin CP! Radu: intreab-o ce coborare? Una plina de pietre si bolovani sa o ia dracu’! Radu rade, e bine, nu s-a pierdut! Auzi Soimule esti bine, da-i inainte. Ii dau, ii dau! Mai am cred ca vreo 3km. Radu: vezi ca nu sunt 110 km. Sunt vreo 117. Zici tu? M-am prins in puii mei! Haha. Spune-i ca e pe 4, spune-i ca e pe 4! Auzi Rox, Radu zice ca esti pe 4! Radem. Hai ca vin sa te astept.

Las comandamentul pe mana Barbosului, pun 5 geci pe mine si mai iau doua de la Ionut si Geta (Manolache) pentru Roxana si plec. Taxiul ma lasa la o linie de finish semi parasita, cu o mana de oameni adunati in jurul unui cazan in care ardea un ditai focul. Fotograful avea legata o boxa de gat din care se auzeau toate cantecele mele preferate – remixate cu populara traditionala turceasca. Incerc sa il fac pe baiatul de la medalii sa priceapa ca vreau sa ii dau eu medalia Roxanei. Speak slow please! I want medal to friend + gestica. Your friend? My friend! Turca frate!

Pana sa ajunga Roxana… friend? No. Friend? No. Friend now? No. Haha In cam 20 min apare si Soimul meu, vie, mititica si agitata! Si guess what, ala nu era acolo. Fur o medalie de pe masa, ma intorc si ma lovesc in baiatul asta. My friend! Your friend! Yes, my friend is coming now! This friend? Da’ care dracu alt friend mai vezi ca vine?! Yes yes!!! Odata preluat soimul, primul taxi este al nostru, anuntam Bucurestiul ca suntem safe and sound. Pe la 3am ne punem si noi in pat, care cum poate. Dormim pe sponci. Dupa un mic dejune extrem de matinal, imprumut de la Radu o pereche de pantaloni (Adidas mwuahaha!) ca n-aveam nimic larg indeajuns sa nu se frece de julituri si o luam la pas pentru ca la 10 era premierea. Radu, Geta, Daniela (Marin) urca pe podium la Open iar Rodica la Categorie. Una bucata echipa de succes!

Dupa ce am mai facut niste boacane inainte de pranz, ca asa ne sta bine, niste cumparaturi si un pic de somn, ne-am strans iar la cina ca acum aveam ce povestii. Le relatez baietilor povestea cu gaura dinainte de concurs. Se rade cu pofta. Pe cand se stingeau si ultimele rasete, de la masa vecina se aude Radu… “si mie imi place cu sirop!” O luam de la cap cu rasul pana ne doare burta. Coboram scarile ca niste atleti profesionisti, loviti de soarta si ne “grabim” la somn ca a doua zi iar trezirea la 4AM. Plimbarea cu balonul este o experienta care nu trebuie ratata, mai ales daca ai cu tine o mana de oameni care nu o tin decat in glume.

Gata nu va mai zic nimic ca iar se plictiseste Dumi citand. Vorba lu’ Dada, “las ca nu e greu sa citesti dupa ce ai invatat odata!” haha. Va multumesc pentru tot! Mesaje, urari, ganduri si incurajari. Un multumesc din suflet pentru Dada care m-a urmarit indeaproape si a tinut Aviatorii la curent cu evolutia noastra. Multumesc Roxu ca nu m-ai lasat sa plang cand mustaceam in spatele tau. Impreuna ne-am miscat mai bine! (la pachet, Petre si Bubulina pentru ajutor si trandafir * hearts!!! *) Multumesc gasca, mana asta de nebuni maxim amuzanti si faini cu care am petrecut un weekend prelungit de pomina. Sper sa ne revedem cat de curand la alte alergari. And last, but not least, multumesc fanului meu nr. 1 (bahaha!!!) Boss Champ. Azi se face fix anul de cand te intrebam ce adidasi sa aleg si de atunci uite unde am ajuns.

Oficial, sezonul competitional 2017 s-a incheiat. Poate ne mai vedem la o Baneasa in decembrie sa avem motiv de vin fiert dupa. In rest… ce cursa dom’le, ce cursa!