Timpii Morti ai Alergarii

Va invit la o postare subiectiva care sunt sigura ca va duce la o dezbatere la fel de subiectiva. 

Am incredere ca oamenii care acorda timp postarilor mele pot sa formeze opinii pertinente conform experientelor proprii.

.Multumesc.

Saptamanile trecute s-au incins spiritele pe diverse teme, de la dopaj, la credite asumate in mod eronat pentru reusita unui atlet pe care acelasi om il denigrase cu ceva vreme in urma. Cred ca stiti despre ce vorbesc. Roxana Siboiu si Mariana Nenu, ele fiind insa doar doua nume pe o lista lunga de subiecte pe tema rautatilor gratuite in acest sport. De data asta insa, nu am putut sa stau deoparte desi sunt blocata de anul trecut de Ben Ami pentru ca i-am spus sa plimbe ursul lui Stallone in alta parte a vietii, nu pe cararea mea.

As fi vrut sa scriu si eu o postare ca a Luizei Loloiu (enjoy here: Eroul meu...) de anul trecut in care sa multumesc tuturor celor care, basically, isi amintesc ce inseamna alergarea pentru majoritatea dintre noi. O comunitate in care ne mai cunoastem om cu om, mai legam o prietenie, mai impartim un sfat ca sa nu mai stam pe tusa ca sclavii prea mult din cauza accidentarilor. Un sport din ala de amator unde venim scapati dupa 9 ore de munca si la un easy run ne spurcam sefu’ ca ne-a vorba aia la cap cu un cacat de raport (sefu' despre asta vorbesc altii, never me!    l o v e    4     e v a)

Pai Luiza a facut o treaba buna cu postarea aia incat una in plus nu mai are rost asa ca o sa raman la mizeria asta de ganduri, ca na, nu toate sunt pe roz all the time. Sunt fan optimism, incurajare, vandut plans pe ras si in cele mai dureroase, nasoale, neasteptate momente. De la viata pana la alergare. Daca insa aleg sa vad partea plina a paharului, nu inseamna ca nu observ si nu iau aminte la ce se intampla in jurul meu.

Am intrat in lumea alergatorilor intr-o completa naivitate. Nu m-am gandit niciodata la performanta, alta decat a propriei mele persoane. Cat pot sa duc azi peste ce am dus ieri si cumva aveam impresia ca toti sunt acolo cam din acelasi motiv. De ce ar fi cineva invidios pe faptul ca peste 2 luni alerg mai bine decat el sau mai bine decat ieri? Nu e destul asfalt pentru toti? Nu sunt destule podiumuri, concursuri, antrenori, coechipieri pentru toata lumea? Cand a fost ultima oara cand am luat “fata” cuiva incat sa nu mai poata omu’ alerga de persoana mea?

Cand mi-au trecut fumurile de incepator si mi-am luat-o indeajuns incat sa fiu dezamagita ca nu-mi iese, am incercat sa inteleg de ce mai alerg. Adica, nu sunt un porc hamesit de obicei, dar sunt un porc sedentar prin natura muncii de birou, lucru pentru care mergeam la sala foarte consecvent. Deci nu pot sa zic ca sta sanatatea mea in alergat. Ca, daca stau sa ma gandesc, la sala nu ma dureau atatea cate ma dor acum haha. Pai alerg sa imi rod nervii si zilele obositoare. Sa ma rup de lume si sa scriu povesti de succes in cap acolo unde in realitate lovesc ziduri. Sa intocmesc speechuri celor la care le-as rupe gatul, macar fictive, pentru ca in realitate sunt un conflict hater si nu ma iau de viata lor (decat in cazuri de maxima urgenta). Mai nou, cand trag de mine in antrenament, sa ma vad trecand finish-ul la Transylvania 50k cu timpi irationali de buni haha.

Timpii irationali n-ar fi problema, ca te motiveaza. Problema, si de fapt subiectul acestei postari este despre cei care creaza timpii “morti”. Aceia care cauta atentie prin barfe, rautati, fatarnicie. Am fugit de ele ca sa ajung sa le retraiesc si in mediul asta. Slava Cerului n-am dat de multi (inca), dar ma si tin departe pe cat pot ca sunt satula din viata de zi cu zi. Postarea nu este despre aratatul cu degetul. Insa, ca toata lumea, pot sa imi exprim opinia, si spre deosebire de acea parte din “lume”, o sa incerc sa o fac cu mai mult bun simt si mai constienta de faptul ca nimeni nu detine adevarul absolut, nu mai zic dovezi despre acuzele aruncate in stanga si in dreapta atat de liber si gratuit.

In ultimele luni evolutia mea a fost un wow pentru mine. Nu ca n-as fi muncit pentru treaba asta. Am ajuns sa cunosc din ce in ce mai multi alergatori, inclusiv niste nume de seama, sa ii urmaresc, sa ma incante, sa ii admir. Si cu cat ii urmaresc mai mult cu atat realizez ca “raca” dintre ei este, poate nu neaparat mai mica (la ei miza e mult mai mare avand in vedere ca asta e jobul lor), dar poate e mai bine “jucata”. Jocul e mai de culise, daca isi dau si ei la gioale, o fac mai cu tact si cu un respect de sine care spune ceva despre pregatirea fiecaruia. Profesionala si personala. Padure fara uscaturi nu exista evident. Nu spune nimeni ca nu exista nesimtire de performanta. Dar, in general, din observatiile mele, oamenii din “liga mare” sunt mai voalati in a-si spune lucruri.

Surprinzator este insa, ca printre noi ceilalti, pe care inca ne chinuie un 4:20 – 4:40 de mama focului, exista niste orgolii de iti sta mintea in loc. Cunosc oameni care nu stiu ce sa faca, ce sa zica incat sa atraga atentia.  Atat am de spus: Fatarnicia nu e forma de comunicare.  

Si nu vorbesc despre incepatori, care indiferent de concurs, se bucura de finish si de rezultat cu aceeasi placere de fiecare data (cum ar trebui sa ne bucuram toti de fapt). Vorbesc despre cei care se prezinta a fi oameni cu asteptari si potential. Cei care isi dau cu parerea despre alergarile altora, care isi permit sa spuna cuiva “nu te duce la cursa aia, tu nu poti sa faci fata”, care se antreneaza de vreme buna cu specialisti si care de fiecare data se comporta ca si cum, ca ei nimeni altii. Oameni care se ambitioneaza sa te intreaca doar pentru ca “pur si simplu nu pot sta in spatele cuiva” si mai ca au tupeul sa te traga de maneca sa iti faca observatie, “sper ca nu vrei sa ma intreci?” Oameni care nu stau de vorba cu tine mai mult de cinci fraze dar sunt gata sa te judece si sa isi faca ambitii cu tine on/off alergare. Pare greu de crezut ca lucruri din astea se intampla pe un traseu destul de incapator pentru toate vitezele, personalitatile si targeturile tuturor. De ce devine o problema personala ca altii evolueaza si ei in ritmul lor? Nu concuram nici unul maine la Olimpiada sa spunem ca macar avem motiv sa ne dam branci, ca vai Doamne, concurenta.

In primavara, la un antrenament in Herastrau, primesc un comentariu de genul “Nu stiu de ce ti-a dat lansate dupa long run ca tu nu le poti duce, sigur o sa aluneci si o sa cazi”. Erau -16 grade si facusem deja 16k. Am tacut si mi-am vazut de drum desi credeti-ma ca imi venea sa folosesc lacul din dreapta. Si nu pentru mine. Inainte de primul concurs din an am fost “intrebata” de o colega de breasla “ da’ ce, tu alergi mai repede ca mine acum?” Era prima alergare oficiala de testare la o luna de cand ma antrenam “specializat”. O luna in care numai eu stiu ce a fost de capul meu noaptea pe vant, frig si zapada prin IOR. Nici n-am stiut ce sa raspund, ca habar nu aveam. Dar cu siguranta eram super entuziasmata sa fac proba sa vad daca n-am muncit degeaba.

E foarte usor sa spui, Mela, interpretezi tu aiurea. Poate, in unele cazuri, om sunt si eu. Dar aici vorbesc din experienta personala, despre oameni la care vad acelasi pattern repetitiv de fiecare data, nu mai e vorba de interpretare. Ci de obisnuinta. Am ajuns sa ii evit pentru ca incearca sa ma puna mereu intr-o zona de competitivitate, indiferent ca e vorba de antrenament, nu mai zic de concurs. Nu am decat “o grija”, sa imi iasa ce imi propun, daca imi propun ceva. In rest, doar putinii care macar odata pe saptamana trag cu mine cot la cot pot sa exprime o parere cat de cat pertinenta. In rest, apreciez orice opinie dar selectia si decizia ramane la mine.

Trecand de aceste episoade care incep sa se rareasca pentru mai exista si unfriend pe FB daca nimic altceva nu functioneaza, ajung la cireasa de pe tort (tortul multor alergatori). Un om pe care l-am vazut de la departare antrenand un grup pe Dinamo, mergand de la stanga la dreapta cu tigarea si Cola in mana, si un cronometru. Un om care n-a schimbat o vorba cu mine in persoana dar mi-a scris pe messenger incercand sa o ponegreasca pe Mariana spunand lucruri despre ea greu de descris. In momentul in care i-am spus ca nu se cade ca domn in primul rand sa vorbeasca asa despre o femeie mi-a replicat sec “poate vrei sa te auzi vorbind singura” si dupa am fost blocata. Ok, duca-se, nu asta era baiul. Un destept mai putin nu imi strica existenta. Eliberata de expertiza, marturiile, dovezile si opiniile lui bazate, toate cu ghilimelele de rigoare, mi-am vazut linistita de viata.

Pana cand zilele trecute apare pe un grup un print screen cu noile lui “adevaruri dovedite” cum ca Roxana Siboiu se dopeaza. M-am enervat. Dar cat de adanc infipt poate sa iti fie capsorul in propriul fundulet incat sa iti fie mintea in asa intuneric? Nu incerc sa iau apararea nimanui, ca nu stau eu (si nici el de fapt) sa caut pe nimeni in sange sa stiu daca, cat si cu ce se “alimenteaza”. Dar macar pe Roxana o cunosc personal, alergam impreuna prea mult si prea des, ii cunosc familia si deja suntem mai mult decat “alergatoare”. Evident, omul poate sa isi exprime parerea. Dar unele opinii acuzatoare trebuie si sustinute cu dovezi, ca altfel senzationalul, de altfel atragator pentru cine nu te cunoaste, trece repede si te lasa sa pari prost si defaimator pentru marea majoritate. Si asta pentru ca, la liga mare n-a avut succes la senzational. Rand pe rand, alergatori cunoscuti au fost blocati si “dopati.” Si daca n-au fost dopati, erau vai de mama lor, nu puteau sa alerge nici macar un 150k (asta spunea despre Mariana dupa Ultrabalaton) si atunci a trebuit sa isi gaseasca “material” mai jos. Si a dat de Roxana, un amator cu potential, care pana la urma nu este liga mare, dar na, in moment de criza, cand deja ai balacarit cam tot ce era de balacarit, iei si vlastari din astia.

Nu faci public pe un site de social media numarul de telefon al unei persoane fara acordul ei. Nu faci public numarul de telefon al unei fete. Nu faci public numarul de telefon al unei alergatoare care ne-a spus in mod expres (Razvan Norocel a anuntat si pe profilul lui/eu si Roxana am vorbit cu ea vineri inainte de concurs pe tema asta) ca are un telefon simplu pe care sa nu o sunam sau sa ii dam mesaje ca sa ii poata tine bateria pe tot parcursul concursului. Si nu iti asumi creditul la final ca ai fi avut ceva de a face cu meritele acestei curse sau ale Marianei. Asta dupa ce spui ca “ai vorbit la telefon cu ea si era distrusa.” Roxana a luat de la aeroport o femeie cu zambetul pe buze care dupa cursa ne-a spus ca a dormit teapana, ca da, o dor toate cele, ca a plans la final de emotie. Nu un om “distrus” (+ N aberatii despre echipamente, amputare de picioare etc scrise fara punctuatie, cu litere mari intr-o drama teatrala completa dar goala de orice mesaj de bun simt).

Povestile de genul asta devin repede “water under the bridge” desi la o adica toti ne amintim de ele. Dezamagirea pentru mine insa este ca majoritatea celor cu care incepeam conversatia despre o atitudine atat de aroganta, defaimatoare si fara limite, imi spuneau “asa e el. N-are rost. Iti da block si continua. Vor fi mereu oameni care nu il cunosc si il vor crede. Sau hateri care nu te plac nici pe tine si atunci adera la ideile si atitudinea lui.” Adevarat. Insa, asa cum spunea chiar un alergator la gatul caruia am sarit pentru ca parea sa il sustina pe Ben si nu m-as fi asteptat la el, “pentru a triumfa răul, e suficient ca oamenii buni sa nu faca nimic.” Daca mai multi dntre noi i-am atrage atentia, fiecare in felul lui, ca faptele si cuvintele lui au consecinte (fata Roxanei a sunat-o de la scoala, “mama ai vazut ce se scrie despre tine pe FB” lucru care deja trece de sfera alergatului), poate va obosii sa fie atotstiutor pe seama altora cu consecinte nebanuite. Personal cred, ca dupa o anumita limita nu ne mai respectam daca acceptam tacit sa fim presul de sters picioare al cuiva prin simpla scuza “asa e el.” Poate nu trebuie noi si cei apropiati noua sa ne “educam” in a-l accepta “asa cum e.”

Motto-ul neschimbat de pe pagina mea de FB “everything is a choice” spune totul. El alege sa se comporte asa. Noi alegem sa ignoram.  

Va pup si be kind!

Mela