Live. Run. Live Some More.

Na de deschide usa, intra, vezi ce te asteapta :)) La 1:45am a sunat ceasul. Puteam foarte bine sa nu mai pun alarma ca de abia am inchis un ochi. La 2:30 Roxana (a.k.a Soimul) era jos sa preia Iepurele. Petre saracu’ (sotul), sofer de serviciu, ne duce la aeroport unde ne regasim la check in cu ceilalti. Barbosul intarzie. Ii dau SMS, imi zice n-ai citit emailul, unde va grabiti. Ii spun ca noi suntem antrenate sa fim rapide. Haha! Suntem asezati de-a valma in avion, dar reusesc sa facem schimb si sunt reunited cu Soimul. N-apucam sa facem mare lucru, bagam un sandwhich cu branza si rosii si e gata drumul. In Istanbul coada mare, wifi nu se conecteaza. Mai un ceai, mai doua mere, ne imbarcam pe al doilea zbor, de data asta n-am noroc si stau singura. Inca un sandwhich cu branza si rosii si ajungem la destinatia finala, Kayseri . Mugur si Lavinia (Ciju) nu isi primesc bagajele, ca tot vorbeam de genul asta de pericol. De asta mi-am luat cu mine in avion tot echipament...

Postarea asta e greu de scris. Nici la titlu nu mi-e usor sa ma decid. As avea macar 10 variante si toate castigatoare. La motto ar intra „Run Transylvania today, walk funny tomorrow... sau toata saptamana.” Un lucru l-am ales insa bine de la inceput. Fata de la ceas: The Punisher. No more, no less decat un Punisher; asta fost cursa asta pentru mine. O palmuta peste fata, daca vreodata am crezut ca am alergat vreun montan cu adevarat pana acum. Pentru avansati si muntomani – asta e momentul sa mustaciti ca niste cunoscatori si sa va dati ochii peste cap. Da, mai, a fost greu. Greu fratica, dar frumos al dracu’. Daca as mai fi avut cu ce, m-as fi trezit duminica dimineata si as mai fi facut-o odata doar pentru ca acum stiam cu ce se mananca. O sa il citez pe Radu cu unul din (multele) lui adevaruri in ce priveste alergatorul din mine (nu te mai laud in postarea asta, iti ajunge!): „Invatatura de minte: nu mergi la munte fara sa fii mers la munte.” M-am bagat la Transilvania...