Examen de Iepureala

Mi s-a pus pata de anul trecut de la maraton, de cand mi-am dat seama ca fara simpla prezenta fizica a pacerilor mei de atunci, Florin Ghetu si Radu Ionescu nu stiu ce naiba as fi facut. Mai ales pe la km 38 cand, daca intorceam capul usor spre stanga sigur pierdeam 300 calorii!

Acum nu stiam daca o sa si fiu acceptata ca de abia ce am miscat si eu mai cu talent anul asta. Initial am vrut sa ma duc la 2h 10. Boss Barbos a zis 2h. Adica nici chiar asa haha. Dar na. Eu am vazut cat de vii au fost pacerii mei, fluenti, vorbeaua, radeau, faceau glume, alergau inainte dupa apa, ne dadeau tarcoale sa ne ia pulsul. Vroiam sa ma asigur ca ma duc la un pace pe care sa il duc linistita sa pot face la fel. Si cum primavara nu-i ca toamna si nici Timisoara ca Bucurestiul, 1h 41 min e performanta pe care nu stiu daca o mai repet curand pe asfalt, ca dupa atata munte s-a cam dus dracu viteza.

Anyway. Am stat ca scaiul de Oana (Solomon) inca din vara sa nu cumva sa ratez sa ma pun pe lista doritorilor. Aveam emotii sa stiti. Eu stiu ca pentru unii nu pare mare lucru, dar eu chiar mi-am dorit sa fac asta si nu stiam daca intru in parametrii doar in baza rezultatelor recente. Dar s-a intamplat ca m-au luat. Multu Gabi si Oana!!!

Ca sa fie startul in forta, ratez sedinta tehnica de sambata dupa amiaza pentru ca a trebuit sa sarbatorim Ursul (a.k.a Virgil Alecu). Semimaratoane o sa tot alerg, pacer or not, dar pe Virgil doar odata pe an pot sa il sarbatoresc asa ca prioritatea era setata. Ca sa recuperez, seara am stat sa imi fac temele. Am citit ce a trimis Gabi, am invatat traseul pe de rost, nu am reusit sa memorez punctele de hidratare insa si as fi vrut sa le stiu daca intreaba cineva cat mai e pana la urmatorul. Am bagat un carboloading bunicel cu o felie de tort si somn la 11:00PM (asta e devreme la mine!). Hai cu alarma la 6:00AM!

Un bol de cereale si o banana, jumate de cana de ceai ca nu aveam viteza de la prima ora haha, am plecat cu Bunaciunea spre locul faptei. Am ajuns la 8AM. Oana draga de ea scria la baloane la greu. Ne-am bagat si noi in seama si ne-am apucat de scris. Numai bine au inceput sa apara si ceilalti paceri. I felt special in coltul oamenilor cu baloane! (hearts!)

Imi agat numarul pe spate, pun „foaia” pe mana (bratara cu timpii pe km), leg baloanele de bustiera de nu le mai scoteam decat cu foarfeca si sunt gata. Frigut insa, iar je, evident la fustita, am acumulat apa de un susu asa ca m-am grabit spre toalete pana nu apar Aviatorii si intram la poze. Gasesc una libera, intru fericita ca e inca curat si hartia igienica este inca acolo, cand sa ma asez, ia vezi daca poti haha. Ramasesera baloanele pe afara! WTF!!! Hahaha Deschid usa, niste baieti zambeau cunoscator dand din cap. Ranjesc stupid asa cum pot, adun 3m de sfoara + baloanele si le bag in toaleta cu mine. Era prea tarziu insa, mama avea telefonul in mana, momentul a fost consumat haha.

Ca bine a zis Florin Totalca cu poza asta. Intri Mela la buda si iesi Pacer hahah

Once „eliberated” lasam grosul de bagaje la cort, gasim Aviatorii, trecem la poze. Rasete, imbratisari si mai multe poze. Ma regasesc cu o tona de lume, ne mai povestim, ne mai incurajam si gata e 9:10AM. Arunc si ultima toala de pe mine si ma grabesc spre start, asta dupa ce dau de Barbos care da cu bicicleta peste mine. Un moment scurt de „hate”si semne manuale de „whatever”, rad, plec. Detalii.

Pe drum dau de Lavinia (Iancu) colega de pace la 2h.  Facem cunostinta din mers, ajungem la tarcuri. Dau de Oana si de Simo, intram in tarcul gresit. Ne regasim, fac cunostinta si cu Oana (Pruteanu) pacer no 3, gasca e completa (singura gasca de all girls la MIB anul asta  - hearts again!) Apare si Denisa (Stallone). Nu o vad pe mama. Unde o fi, ca i-am zis sa alerge cu Stallone in spate la pacerii de 1h 50 (am inscris-o cu 1h 50 in ciuda protestelor ei... mmwwuahahaha!!!) Hmmm. N-am timp sa ma ingrijorez ca vad in spatele meu ca se aseaza o gramajoara buna de colegi de la birou. Printre care si Regele Liviu (Gherghescu). Omul asta a fost ceva de speriat pe traseu! Pacat ca ne-a lasat la jumate ca scoteam o cursa de poveste in more ways than one cu el in fata, cavaler!

Se da startul, dar noi dam drumul la ceas de abia cand trecem prin poarta, se merge greu, imbulzire mare. La a doua poarta de cronometrare suntem in pace de 7. Ala nu e pace ca stam pe loc. Am incercat sa ma bag printre oameni, fetele au venit si ele, intrasem din prima in deficit. Ii ‚alergam” un pic mai tare sa rupem randurile pana trecem de Unirii dupa care incercam sa stam mai linistiti sa nu luam platul ala fals in freza. Eram cu ochii cand pe live cand pe average. Cum sa va zic, n-am tinut pace-ul la nimeni haha. Prima intrebare catre Gabi a fost daca vreuna dintre noi 3 a mai facut asta inainte, macar cineva sa stie despre ce vorbim. Una dintre problemele cel mai greu de infrant a fost sa fiu consecventa in viteza in propriile antrenamente, deci nu aterizase brusc King Kong la MIB, cu pumnul in piept ca le stiu pe toate. Deci, live/average/live/average. La coborare ne ducem pe 5:36 – 5:37. Le atrag atentia fetelor ca suntem prea tare. Aveam deja avans. Vorbesc tare incat si ceilalti sa ma auda si sa isi dea cu parerea in functie de ceasurile lor. Reusim sa ne coordonam.

Oamenii sunt in forma. Vorbesc, rad la cate o gluma, raspund la strigari. Grupul e marisor. Astazi imi spunea un coleg ca a incercat din rasputeri sa ajunga la mine dar nu se putea haha. Urcarea pe Buzesti spre Calea Victoriei incepe sa isi spuna cuvantul pe langa caldura care deja de pe la km 6 – 7 ne dadea tarcoale. Noroc ca am prins verde la semafor si ceva umbra pana la iesire in intersectia mare. Oana striga „sunteti gata pentru Arcul de Triumf!?” Inca se mai rade, inca se mai vorbeste! Cum intram pe Kisselef, Regele Liviu se arunca (again!) in fata, cu sabia la atac „dupa fetele meleeeeeeee!!!!” se duce de nebun in pace de 5 cu apele curgand pe spate, dar cum altfel sa fie un cavaler in shining armor! Mai facuse faza asta cu vreo 3km in urma insa in spatele lui erau 3 baieti haha. I-am zis sa dea coroana de pe frunte ca tine umbra la ochi si sa nu mai balangane sabia aia erotic cand striga asa ceva pe strada haha. „Adica cum, asa?!” Si fuge iar balanganind obiectul muncii!

O singura problema a fost spre Arc. Conurile de delimitare intre sensuri. Urcau prea multi, coborau prea putini demarcajele erau deja varza. Multi se impiedicau de ele, urmau suturi, conuri zburand prin/peste/in picioarele celorlalti. Ma pun pe linia lor si incep sa le sar strigand si semnalizand in acelasi timp incat sa nu mai patim belele cu ele. Profit de ambuscada asta sa raman putin in spate. Iau pulsul fetelor. Oana si Simo pareau ok. Recunosteam cativa baieti din grupul initial de la start. Daniel (Grosu) era deja putin in fata. Eram bine. La coborare, ne-am luat cateva palme de la soare, cand am ajuns iar in Victoriei, le-am spus ca plang de emotie, sa nu o dea si ei in lacrimi. Mai ales ca oficial eram la JUMATATEAAAAA TRASSEEEULLLUIIII!!!! Doamne cat am putut sa urlu haha. La Victoriei, Regele ne paraseste, spune ca a venit la distractie si deja cursa devine munca grea asa ca ramane in spate. Pacat. Mare pacat! Ce viata am fi avut cu tine mai Liviule!

Coborarea a fost bunicica. Am inceput sa recuperam Kisseleful si desi pierduseram cativa oameni, s-au lipit altii de noi. Aproape de coborarea de la Cercul Militar incep sa ma iau de viata lor, sa manance. Mai bausera ceva apa pe ici pe colo, dar era vremea sa bage combustibil. I-am auzit in spate cum se intrebau intre ei care are geluri etc. Good, good, good! Bucla de la Cismigiu mi s-a parut o porcarie if you’ll excuse my French. Insa am bagat toate cate 2 sticle la subrat si 2 in maini si am inceput sa hranim populatia daca tot aveam bucla aia la umbra. Am iesit iar la sosea. Cativa au intrebat unde e intoarcerea. Era primul semn ca incepe oboseala. A venit si intoarcerea. Le-am spus ca daca se simt in forta, pot sa inceapa sa ii dea, dar sa nu se ia cu panta aia la tranta. Nu s-a miscat nimeni. Am zis lasa, mai lansam invitatia dupa panta hehe. Aproape de km 17, de pe partea cealalta a drumului ma pomenesc cu o gasca de „nebuni” cu care numai ce ma „boscorodisem” la venire, ca striga in cor, HAI MELA CEL MAI TARE PACERRRRR!!!  M-a bufnit un ras de copil prost luat prin surprindere, am dat din maini si din cap a multumire fara sa mai pot zice ceva, asa de tare m-au lasat fara cuvinte. O recunoscusem pe Elena (Nedelcu) cu care am alergat impreuna primul maraton anul trecut, dar pe ceilalti nu i-am luat in vizor. Elena, Roxana si Sorin! Ati fost senzationali, va multumesc mult! Asa cum am spus, dupa 16k si doar doua guri de apa, voi ati fost ca un gel! Minunati!

 

Gasca de oameni faini! Multumesc!

La km 17 am ramas iar cativa pasi in urma, printre ei, sa le vorbesc, sa ii vad cum se simt. Unii erau imbracati prea gros, cu foi de vant, bluze cu maneci lungi, rosii la fata, transpirati, atacau panta de ziceai ca urmeaza o inclinatie de 30%. Incerc sa le spun sa stea mai drepti, sa nu uite de maini, sa le relaxeze putin, sa faca pasii mai mici, in 20m trecem si de hopul asta. Nici unul nu se uita la mine dar vad fata din fata mea ca lasa mainile mai jos si baiatul din dreapta ca se indreapta de spate si isi corecteaza putin pozitia cu un oftat prelung. Va amintiti si voi probabil, asa cum imi amintesc si eu de fiecare data cand ma „alearga” pe mine altii, cat de greu poate sa fie! Si cu toate ca nu poti nici macar sa mai faci o grimasa de orice fel, urechile asculta, mintea proceseaza si se rupe de la greu. Ca de fapt aici e marele bai. Sa tii mintea ocupata, departe de anxietate si oboseala. Zambesc acum, stiind ca atunci, eu imi ocupam mintea cu ei sa nu las inghinalul sa ma doboare si nici contractura din gamba stanga sa ma mai chinuie. Dar, this is how we do it.

Gata si cu panta asta. Intram pe „ultima tura de Herastrau”. Pacerii mei mi-au zis acum un an, „acum intram in stretching” hahaha. Mintea mea exploda in hohote dar fata era marmura! A venit si randul meu sa zic bazaconii de astea, dar atata timp cat le sclipeau ochii in cap de atentie si nici unul nu se lasa, ce conta ce prostii mai scoteam eu pe gura! Splaiul Independentei sau bucata pe care personal o urasc din cauza podurilor vietii, a fost mult mai placuta acum. Am anuntat ultimul pod inainte de turnanta. 3km si gata. De pe margine se tipa, ne incurajeaza, se aud tobele. Bagam si noi aplauze, fetele striga cu mine, mai punem un pic de gaz pe foc. Le reamintesc constant ca suntem in avantaj, ca avem apa, ca suntem aproape de finish si ca n-au voie sa renunte acum. Mintea alearga, picioarele asculta.

Trecem podul. Sunt supra incalziti si bate soarele in continuare. Mai  fac un ultim sprint si apuc 3 sticle de apa desfacute, una o dau la baut iar cu celelalte doua „miruiesc” pe toti cei ramasi. Cam 10 cu totul. Am mainile reci de soparla, ca asa sunt ele, pline de apa, asa ca profit se ii mai racesc putin cu apa pe la ceafa si pe fata pana raman fara. Intram in ultimul km. Aproape ca strig distanta la fiecare 200m. Ii impingem de la spate sa se duca in fata. Asta e finish-ul vostru, nu al nostru, hai odata! Unii se desprind, altii mai raman. La turnanta cu 400m inainte de finish, reusesc sa plece toti. Strigam dupa ei in continuare! Hai hai hai!!! Ramanem singure. Hai fetelor si noi! Sunt fericita, multumita si super incantata vazandu-i cum trec linia de sosire unul cate unul. Trecem si noi ca fetele, de mana. Ce frumos. Stati sa o mai zic odata. Ce frumos!

Cativa dintre ei sa intorc din drum fara sa isi ia medaliile, sa ne stranga in brate si sa ne multumeasca. Facem un cerc de hug comun! This is what I’m talking about!!! Iau medalia, uitasem de ea, sau mai bine spus nu m-am gandit pentru ca nu alergasem cursa asta pentru mine asa ca, na. Umplem bratele de mancare si pe masura ce incerc sa gasesc Bunaciunea, Oana primeste vestea ca lui Simo i se facuse rau si Dada plecase cu ea la Universitar cu ambulanta. Amandoua suntem surescitate, ne apucam de dat telefoane. Dada ne tine la curent. Noi reusim sa ne regasim cu ceilalti, mai facem o mana de poze. Intr-un final Dada si Simo vin inapoi, Simo este binneeee! Oboseala si deshidratarea isi spuseera cuvantul insa o perfuzie si sper eu mult somn si recuperare dupa o sa o puna pe picioare 100%! Intre timp, am dat si de Bunaciune care a scos 1h 51 minute si s-a spart in niste figuri abominabile haha Sunt mandra de ea pana la cer si inapoi. Are o vointa de fier, cu toate ca a durut-o genunchiul, cu toate ca era nesigura pe ea la start. Minte si vointa de fier. Te iubesc, esti modelul meu, intotdeauna!

Ce sa va zic, ziua de duminica s-a rezumat la sustinere! Am alergat sa ii vad pe altii ca reusesc, asa cum altii alearga cu mine sa mai misc si eu cate un bolovan din drum. Am vazut cat de fericita a fost Oana (Diaconescu) ca a scos un timp dincolo de asteptari, bine, sanatoasa. Dar cel mai mult, m-am simtit umila in fata celor care au venit sa imi multumeasca dupa, chiar daca ramamsesera mai in urma si se ghidasera dupa baloane. Un baiat mi-a zis, „eram buimac la un moment dat. Ma uitam numai in jos, nu mai imi trebuia nimic. Dar te auzeam pe tine cum strigi si a fost singurul lucru de care m-am agatat!” E tot ce a contat.

Cat despre Aviatori, cred ca alergarea asta a fost un nou moment de coeziune, care ne-a reamintit de ce suntem o echipa, de ce suntem prieteni. Dada care este de ceva vreme in recuperare si care nu ni s-a putut alatura pe traseu, s-a trezit totusi de la prima oara sa fie alaturi de noi, ne-a filmat si ne-a pozat pe toti. Si stiti cat e de greu sa stai pe margine mai ales cand ai avut un an atat de bun. Dar e fata desteapta si stie ca recuperarea inseamna un viitor sanatos iar noi cu siguranta avem incredere ca va revenii cu forte proaspete! Eu am stat alaturi de Oana pe care am vazut-o „crescand” in ultima luna si care la cursa asta s-a auto-depasit. Virgil a ajutat-o pe Loredana sa treaca de primul ei maraton, iar Daniel, desi nu si-a atins complet obiectivul a facut in continuare o cursa excelenta si ma bucur ca am avut ocazia sa il vad iar in actiune! Cat despre Dan, stiam sigur ca vitezomanul se duce de nebun! A avut un final putin „ametit” insa l-am invadat toti cu mesaje cand am aflat ca s-a apucat de baut la perfuzie in loc sa sa foloseasca si el paharul ca oamenii normali. Stim toti riscurile meseriei asteia si ni le asumam, important este ca sunt niste oameni in spate care sunt realmente interesati de soarta ta si iti sunt alaturi, iti leaga un siret la nevoie, iti aduc un pahar cu apa sau iti dau un mesaj sa te intrebe ce dracu ai facut de ai cazut haha. P.S.: pana si Barbosul a alergat la sustinere, deci, really, a fost o chestie de karma duminica asta! haha

Si acum felicitarile, masa si dansul!

Felicitari inca odata tuturor pacerilor care s-au voluntariat la aceasta cursa, organizatorilor si echipei Gabi&Oana Solomon pentru coordonare! Excellent work! Si multumesc inca odata pentru aceasta sansa, puteti conta pe mine de acum incolo. 

Felicitari Amorselooooorrr!!! El Nino (Ionita) a scos timpul vietii, Denisa (Stallone) a scos 1h 48 min (WTF! Fumeieeee! Dar stim ca ea fuge de teama ursului, deci na haha) De Horneschi, ma scuzati, Corneschi stim deja ca a facut un easy caprita care l-a adus pe podium, deci sa trecem mai departe!

Si mai ales, un sincer BRAVO baietilor mei, Dulaul (Dorin) si Vulpea (Vali) care au facut echipa la maraton. Dorin, antrenandu-se singur, singurel a scos la primul lui maraton un timp de invidiat, 3h 23 min, clasandu-se pe locul 20 din 223 la categorie, cu sustinerea de pe bicla a lui Vali, care cred ca a facut mai mult decat 5 geluri laolalta. Imi pare rau ca n-am apucat sa il prind decat in fuga la vestiar, dar n-aveam nici un dubiu, la cat a muncit ca nu va atinge un target inalt, ca e sau nu e, ce si-a propus. Felicitari baieti! Asta e genul de sustinere care trece de alergare si tine de prietenie!

Va invit sa fiti paceri macar odata! Sa o faceti cu responsabilitate, o responsabilitate care ar trebui sa vina natural pentru ca toti am fost si suntem inca acolo, unde e greu, fiecare la nivelul lui. Am stiut ca o sa imi placa, n-am stiut ca o sa imi placa ATAT de mult! Va salut din mana, ca vocea de abia incepe sa revina!

Va pup si va multumesc!

Mela