Cindrel - Un antrenament bun. O cursa obosita.

Pai da, am obosit. N-a vazut neam de neamu’ meu atata munte si atatia km pe hartoape ca anul asta. Vestea buna este ca picioarele raman pe pozitie. Evident, genunchii isi doresc totusi o pauza. Mi-au dat cartonas galben de la 7500. Cred ca daca nu stau locului, ma scot de pe teren, haha.

Spre norocul meu, Cindrel a fost oricum ultimul concurs programat pana la Ciucas X3 in septembrie, deci genunchii si agenda s-au pupat la fix.

Concursul in sine a fost o chestie foarte faina. Am ajuns la Paltinis spre dupa amiaza, tot in Aviomobilul Dadei. Eu, Dada si Virgil. Trei Aviatori si-o ploaie. Verficasem vremea de 100 de ori si vroiam sa cred cu tarie ca sambata dimineata o sa ne bucuram de soare. Lasand deoparte norii, unul din multele momente faine de vineri, a fost mancatul covrigilor, intr-o parcare. Fiecare pe limba lui. Virgil cu susan, eu un polonez cu miere si Dada cu ciocolata. Si brusc parca era mai soare. Parca iti intri un pic in mana de „drumet” cand servesti pranzul in stilul asta si iti vine cheful sa iti continui calatoria.

Pe Bunaciune a adus-o la locul cu pricina Cristina (Man) impreuna cu Leul ei J (multumesc mult inca odata!) Am luat toti masa la hotelul lor, dupa care ne-am sachimbat si am bagat o tura de incalzire si recunoastere. Asa cum imi place mie si ii sta bine oricarui traseu montan, de la start se pleaca in panta. Pai adica cum! Si pentru ca si eu mi-s nitel sado-masochista, am facut panta de doua ori cu Virgil, care nici el nu e dus mult pe la biserica. „Lasa Mela, ca maine sa vezi ce usor iti e pe ea!” Usor o laie! Ca in concurs dau inima din mine, pe cand la antrenament imi gasesc o scuza sa o las in relanti, ca nu vreau sa ma „obosesc.” Ne bagam putin si pe traseu, dam de Geta (Manolache) cu inca o prietena si tot taca taca, mai ca ne apucase dorul de alergat. „Hai sa facem semi acum, maine plecam acasa! Haha Da’ era asa fain si liniste, si poteca aia, ceva de vis. Am lasat-o moale pana la urma, am prins apusul pe lentila, asa sangeriu si zgariat printre crengile de brad si ne-am retras la pensiune.

Am reusit sa negociem cu doamna bucatareasa sa ne faca niste sandwich-uri pentru inainte de cursa si papanasi la pranz (ea vroia clatite). Iooooi! Si gata cu ziua de vineri. In camera fetelor, atmosfera de facultate. Probat de haine, schimbat de parfumuri, demachiat, ras, facut poze. Am adormit cam greu, dar si cand am adormit, puteai sa tai lemne pe mine.

Sambata, cu mancarea la straita, ne-am indreptat catre start. Nu era asa de frig pe cat se preconizase deci am putut sa port outfitul ales, un fel de semafor in deplasare, haha. Roz bonbon cu verde prazuliu. Care este! Am bagat o incalzire, pe aceeasi minunata panta, am revenit in matca, a venit si Simo (Straut), alte poze, alte glume si a venit si timpul sa plecam.

START!

Acum sa va zic. Mi s-a tot spus ca e un traseu alergabil, ca e mai usor decat celelalte etc. Mai usor este cu siguranta, dar atat de alergabil, asa si asa. Dupa minunata panta de la start, am luat-o la picior pe asfalt la vale prin spatele Hotelului Rinne, stanga pe sub pasaj la Telecabina si apoi, in sir indian pe poteca in padure. N-au trecut 500m ca si vad un baiat ca se intoarce inapoi cu glezna butuci. Oops! Stai asa ca nu-i asa! Trec si de rauletul unde facusem poze cu o seara inainte si incepe urcarea. Aia, „sustinuta”, sora mea de sange. Ma schingiuesc cu ea vreo 7km. Primii vreo 4 prin padure pana la Poiana Gaujoara, ceva asemanator cu prima bucata de la semi Ciucas, more or less. Dupa care, s-a iesit din padure si s-a intrat in vant. Si in pietre. Na, niste bucati mai mari de pietre. M-au luat multe fete pe panta aia, nimic neasteptat. Eu stam cumintica cu ochii pe Cristina care se ducea foarte bine si o aveam ca reper.

In sfarsit un varf. Aproximativ. La km 7 si primul punct de control, Saua Batrana. Intram pe plat, un fel de drumeag unde in sfarsit pot si eu sa dezlipesc ochii de la sol si sa admir peisajul. De multe ori imi dau seama ca asa mult stau cu ochii la picioare ca brusc ma trezesc intr-un loc mirific si ma intreb cum naiba am ajuns acolo. Si tot atunci imi amintesc ca trebuie sa fac traseul ala in drumetie sa am timp sa ma si bucur de imprejurimi.

Nu ma opresc la apa, ca e la vala si e drum. Un fotograf, exact le despartirea traseelor de semi si maraton, ma surprinde fix intre doi masculi, dau din manute, afisez un zambet larg, fac stanga si dau in boscheti. Un fel de smocuri de iarba inalta, gropi si boscheti pitici. Moartea gleznei. Ne avertizasera de portiunea asta la sedinta tehnica. Pai si ce sa-i faci. Nu vor asfalta prea curand pe acolo. Ma duc in pas saltat-denivelat pana intru pe pietris, o prind pe Cristina din urma si ma duc. La vale nu pot sa stau incet. Mai intrec cativa baieti, unul chiar se ia dupa mine. Sar o balta, intru-n panta. Si gata. Hai sa bem apa si o gura de gel. Ma intrec vreo 3 din baieti, restul raman in urma.

Coborarea asta a fost momentul decisiv pentru mine. Mi-am dat seama ca nu m-am putut duce asa cum stiu ca pot si atunci mi-am zis, asta e. Daca nu poti duce valea, las-o ca n-are rost. Simtisem de la antrenamentul de joi din IOR ca am tras de mine. N-are rost sa te ambitionezi degeaba cand ai niste repere clare. Asa ca am facut un switch pe training mood  si mi-am vazut de drum.

Bucata care a urmat a fost o combinatie ciudatica de padure, radacini, asezonata cu o mocirla mare fix in mijlocul drumului, pe care am abordat-o fiecare dupa dorinta. Mai ca pasarelele cocotati pe niste gramezi de crengi, ba ca niste capriori din lemn in lemn. Cristina a abordat-o cu tupeu. Direct in mlastina. Am vazut la secunda cum nu i-a intrat namolul, in adidasi! Haha.

Mi-am gasit un pace constant pe bucatile mai plate (imi venea sa pun coasa pe iarba aia inalta ma satursaem sa nu vad ce e pe sub ea!), am iesit intr-un final intr-un forestier unde i-am dat ce se putea. Am intrecut o fata care ma luase de ceva vreme. Cristina era chiar in spatele meu. La Poiana Muncel, km12, m-am oprit la un pahar de apa la punctul 3 de control. Mai departe, poteca s-a unduit sinous, sus, jos, prin radacini, ceva namol si brazi cu ramurile in pamant. Si apoi un drum care aducea a a albie de rau.  Una lunga si relativ lata in care cineva maruntise jumate de stanca. Bine ca uitase sa puna sos de namol, ca atunci era chiar misto. Joc de glezna la greu, dar mai reusesc sa iau o fata.

Am iesit din padure si am dat de 2 voluntare dragute si probabil inghetate de frig, care m-au ghidat atent la... nu mai stiu haha. Dreapta, stanga, fuck it, who cares, important este ca am ajuns iar in padure, iar o urcare accidentata. Eram deja pe la km 15.5, la scurt din urma cu cele 2 fete pe care le intrecusem.

La Varful Oncesti, km 17.5 ma opresc sa beau un pahar de apa. Eu terminasem rezerva mea. Am bagat si o felie de portocala. Fata 2 o luase in fata, fata 1, ramasese in urma. O tai si eu pe drum la vale cu ganduri pozitive, cand ne „mana” brusc un voluntar la dreapta... intr-o panta. Ai mah, ce dracu’! Da voua nu vi s-a luat! Haha Trag aer in piept si hai cu radacinile. Cineva sa mai aduca niste pamant in zona asta pentru ca nu e indeajuns si toti copacii sunt ca radacinile pe-afara, pe bune! Traversam rapid o bucata de padure cu brazi inalti si subtiri. Sus undeva, deasupra capului, vantul suiera printre varfurile verzi. Parca aveai o autostrada in cer, asa vuiet se facuse. Si totusi, unde eram noi, sub patura de cetina, nici pasii nu se auzeau pe pamantul moale, si era, liniste. Daca nu ar fi trebuit sa stau cu ochii in fiecare radacina aproape ca puteam sa intru in transa si sa alerg asa la nesfarsit.

Dar gata cu preludiul. Drumul a cotit brusc la vale si ce vale mai nenica. O adunatura de crengi chiar in fata unui brad a facut participantii sa ocoleasca copacul, fiecare cum a putut. Eu una, ca doar mi-s Gemeni, pana sa ma decid, am intrat in copac. Dupa ce l-am luat in brate am zis ca e mai bine pe deasupra decat pe dedesubt. Am raschetat un pic coaja cu palmele si i-am dat drumu' mai departe.

Greut tatii, greut. Pentru ca se auzea muzica la finish. Pentru ca ii auzeam cum anuntau sosirile si eu dam in gropi pe sub telecabina. Ah da, telacabina. Ce sentiment ciudat sa mearga scaunele alea pe deasupra ta. Cand treceau peste stalpi se balansau si aveai impresia ca iti cad in cap. Cam cum e la scoala de soferi, cand treci pe sub un pod si instructorul isi bate joc de tine si iti zice sa lasi capul in jos ca dai cu el in pod. Na, aia. Haha. O intrec iar pe una din fetele cu care m-am harjonit tot traseul. Niste voluntari la baza pantei ne cotesc la dreapta si imediat la stanga, iar in cap prin padure, scurt si la obiect. Iesim in strada la deal de telecabina.

Dau drumul la ce mai ramasese prin turbina, bag un 4:50, sare inima din piept, din urma mea o aud cu pasi de Goliat pe fata de care trecusem la coborare. O las sa se duca linistita pentru ca ii zaresc pe Dada si Virgil la prindere. Rad sau ceva asemanator, trec de ei si finish in glorie, cu pulsul in jugulara! Me like ittttt!!!

2h 21 min. N-as fi crezut. Am simtit ca m-am miscat mult mai prost de-atat. Poate si pentru ca in mintea mea am renuntat sa mai trag. Un loc 9 din 40 la categorie si 15 din 74 la open feminin. Facand o comparatie cu rezultatele de anul trecut, este evident ca de cele mai multe ori, cel putin in zona de amatori, locul din clasamente este usor influentat de numarul si calitatea competitorilor. Cu timpii de anul asta se mergea pe podium in 2016.

All in all insa, a fost o alergare tare faina in care m-am bucurat in primul rand de o vreme foarte frumoasa. In sfarsit un munte fara ploaie si grindina! Haha. Un concurs fara stres, cu zambete si voie buna de la cap la coada. Dada asa cum stiam, ne-a reprezentat iarasi pe podium, loc I categorie. Virgil a facut cursa vietii sub 2 ore si un loc 4 categorie. Iar Bunaciunea si-a demonstrat inca odata valoarea venind la 2h 36 min la primul ei semi montan, loc 4 categorie. Simo a venit imediat după noi după o cursa alergat singurica, în forta și cu zâmbetul pe buze! Bravo gașca! 

Si gata. Pauza pana la Ciucas. E vremea de drumetii, sa ma vad cu muntele si altfel, cu un sandwich mancat in liniste pe o creasta de unde sa imi desfat ochii fara sa ma gandesc ca alunec si vin in cap haha. Asa ca poate ne regasim pe coclauri!

Pana una alta, bucurati-va de anotimpul meu!

Pup,

Mela