Live. Run. Live Some More.

As vrea sa imi iasa din prima si sa nu trebuiasca sa fac doua postari pentru cursa asta. Dar adevarul e ca am trecut prin atat de multe si in acelasi timp parca totul a fost o singura aventura teapana ca sunt sanse bune sa imi iasa dintr-o bucata.  CiucasX3 ramane ultramaratonul meu de suflet pentru ca a fost primul. Cum suna asta? Hai ca o lasam asa. Am experimentat pe el (continua sa sune cum trebuie!), am invatat de la el si mi-a placut (clar, a fost ce trebuie). Asa ca m-am reintors in ideea sa il fac cum trebuie, si cu toate ca m-a facut el mai mult pe mine, am reusit sa tin pasul si sa ajung la finish cu capul sus si placut extenuata.  Am vrut trei ultra anul asta, sa imi fac damblaua. Primele doua au iesit mult peste asteptarile mele. La asta nu stiam insa la ce sa ma astept fiind final de sezon pentru mine, lucru care se cunoastea pe tonusul general si picioare. Cu toate astea stiam cu siguranta ca voi alerga mult mai bine ca anul trecut. In plus, ultra cu...

Pai da, am obosit. N-a vazut neam de neamu’ meu atata munte si atatia km pe hartoape ca anul asta. Vestea buna este ca picioarele raman pe pozitie. Evident, genunchii isi doresc totusi o pauza. Mi-au dat cartonas galben de la 7500. Cred ca daca nu stau locului, ma scot de pe teren, haha. Spre norocul meu, Cindrel a fost oricum ultimul concurs programat pana la Ciucas X3 in septembrie, deci genunchii si agenda s-au pupat la fix. Concursul in sine a fost o chestie foarte faina. Am ajuns la Paltinis spre dupa amiaza, tot in Aviomobilul Dadei. Eu, Dada si Virgil. Trei Aviatori si-o ploaie. Verficasem vremea de 100 de ori si vroiam sa cred cu tarie ca sambata dimineata o sa ne bucuram de soare. Lasand deoparte norii, unul din multele momente faine de vineri, a fost mancatul covrigilor, intr-o parcare. Fiecare pe limba lui. Virgil cu susan, eu un polonez cu miere si Dada cu ciocolata. Si brusc parca era mai soare. Parca iti intri un pic in mana de „drumet” cand servesti pranzul ...

Pe 19 mai 2015 am alergat prima oara, oficial (nu ca as fi alergat prea mult sau prea des inainte haha) la Cursa Populara in cadrul OMV Petrom Bucharest Half Marathon. La vremea aceea am inceput cu un loc 7 din 10 pe podium, asa din prima, sa ma unga pe suflet la cat de rupta am fost la cursa aia (detalii gasiti aici Run it. Just runt it!  Sa stiti ca inca mai citesc postarea asta, ca sa imi amintesc de unde am plecat si sa o las mai usor cu fitzele cand ma apuca deprimarea ca nu stiu ce timp bullcaca etc nu scot acum). Deci cu 10k-ul din acest weekend sarbatoresc doi ani de cand m-am infectat de alergare, si, sincera sa fiu, mai mult din acest motiv scriu randurile astea. Ca altfel, aleargarea in sine, cumva, nu am simtit-o ca fiind foarte spectaculoasa. Nu stiu de ce. In ultima perioada, din cauza aglomeratiei la lucru, sunt un pic paralela cu viata din afara orelor de program. Nu imi ajunge somnul. Nu mai ajung la recuperare. Dar alergarea in sine, antrenamentele, si mai ...