Branza-n sus, morcovi la vale

Mela versiunea de start

M-am dus la cursa asta ca am fost numai la Brasov Marathon si am zis sa mai schimb. M-au innebunit toti cu super-mega urcarea vietii de la inceput si deja aveam planuri de cum o sa merg eu 8km pana sa inceapa coborarea. Dar first things first.

Odata ajunsa la Brasov cu gasca vesela: Sorin (Mircea), Sorin 2 – prieten cu Sorin 1 (confused much?), Bunaciunea si Aviatorii Simo, Dada si Virgil, ne-am cazat, luat kituri facut poze, mancat la Opus 9 cu Nicole care a fost o draguta si ne-a facut rezervare, dupa care, cica somn.

Inainte de cursa am povestit cu Raducu a.k.a Barbosa, ca nestiind traseul am intrebat si eu daca doua ore si ceva max 2h 30 e doable – ca tot era panta aia feroce la mijloc care avea sa ma incetineasca de numa (a fost gand prevestitoro-apocaliptic asta!). Zice el, „e alergabil”. Mda. Din experiente anterioare cunoastem ca terminologia noastra nu se pupa intotdeauna si pantele usoare sunt sustinute si traseele alergabile sunt facute sa slabeasca ficatul si sa slefuiasca ochisorii in cap la cat se bombeaza la iesirea din orbite. Dar eu am incredere in antrenorul meu, asa ca alergabil a ramas sa fie. Oricum pe mine ma interesa urcarea sa trag pe aia ca n-am avut parte de prea multe pante anul asta si cam tot ce alerg in perioada asta sunt antrenamente pentru cursele care de fapt ma intereseaza.

Gasca mea faina 

Toate bune si frumoase, in ziua cursei, la aproximativ 6:30 eram in picioare, strangem gasca si ne ducem la singurul butic de patiserie deschis in Piata Sfatului. De abia bagasera chestiile in cuptor asa ca alegerile erau relativ limitate. Bag un cafee lattee si un croissant dar ma gandesc ca e totusi prea putin avand in vedere ca startul e la 12.

Chestia asta cu startul la 12 sincera sa fiu e un minus pentru cursa, din punctul meu de vedere. Dimineata parca ai alt tonus, e mai racoare - foarte racoare uneori – dar asta e, vii la munte, ma gandesc ca stii in ce te bagi. In plus e foarte aproape de ora mesei. Majoritatea dintre noi avem un timing cam cand mancam. Deci ori iei micul dejul mai tarziu, si oricum trebuie sa ai grija ce mananci, si sa nu treci de ora 10:00 oricum ca sa apuci sa digeri, pana mea, it’s a bit complicated. Cum nu aveam de gand sa mai mananc nimic, poate un baton ceva, am zis hai sa mai iau si o pernuta cu branza sa fie si ceva sarat nu doar dulce. Va spun sincer ca am stat de 10 ori sa ma gandesc daca sa o iau sau nu. Aveau si niste chestii cu gulceata dar e mult prea dulce pentru mine. Bai, e 8 dimineata, sunt atatea ore pana la concurs, s-o digera branza asta greu dar da-o-n ma-sa, cata branza poate sa fie in epernuta aia! In atatea ore ar trebui sa fie ok. Zis si facut, am mancat, totul perfect. N-am baut nimic altceva decat cafea, ma simteam perfect si nici nu imi era foame.

Branza fatidica dreapta sus :)))

Gata de cursa, mergem la start. O gramada de lume faina acolo, de la SGisti la Adidasi, prieteni de cursa lunga pe care din pacate ii vad cand apuc pe la concursuri – noroc cu FBul ca mai tinem legatura. Apare si Sergiu (Vendlinger) colegul meu de la munca ( nu o sa mentionam ca este si CFOul meu de la munca, astea sunt detalii insignifiante in alergare .......) care s-a apucat mai teapan de alergare de anul trecut din octombrie si Brasovul a fost piatra de incercare in alergarea de trail pentru el. Va spun la sfarsit cat a scos pe 10k ca trebuie si treaba asta sa aiba un epilog, nu le facem asa varza amestecata, inceput cu sfarsit si apoi mijloc.

Ne punem in tarc frumos, mai facem o poza. Dada e super energica, poate putin emotionata dar nu o lasa sa se vada. E prima cursa de montan pentru ea dupa un an si jumatate de recuperare aproape. Multa munca, multa asteptare, multa ambitie. Daca pentru mine era doar o cursa de antrenament, pentru ea emotia era inzecita. Competitiile cele mai dure pana la urma sunt cu noi insine si mai ales cu asteptarile noastre. De aia e bine sa fim realisti ca sa nu fie dusul prea rece la sfarsit. Mai bine rece la inceput si neasteptat de fierbinte la sfarsit. Cu spume cu tot!

Asa arata un om increzator la start! Sergiu la putere!

Ne-am copt cat am asteptat sa luam startul. Ne-am copt si am facut glume proaste cu Cristina (Man) despre autobuzele care treceau fix prin fata portii de start, ca ne si vedeam postere pe geam daca calcam pedala la plecare. Adevarul e ca la cat e de „grasa” Cristina clar intra pe un singur geam. Eu puteam sa iau usa, ca sa nu imi atarne picioarele. N-aveam nici o emotie. E cam trist. Asta pentru ca m-am antrenat in timp sa ma calmez, nu de alta dar stiu ca pe concurs o sa ma loveasca o gama foarte larga si diversa de ganduri, de la draci, la speranta, deprimare, incurajare, nesiguranta. Asa ca macar startul sa fie curat.

Miss Speedy la munte

Plecam. Primul km il scot in 4:48. Grei se simt mai adidasii de munte pe asfalt. Sau asa vroiam eu sa cred ca sa nu dau vina pe cvadricepsi ca deja se turasera cam tare si ardeau nitel. Pulsul statea decent, nu gafaiam more than expected. Km 2 in 5:19 (imi place cand ma uit pe Strava si la GAP imi da ca primii doi i-am alergat in 4:25 si repsectiv 4:40 daca eram pe plat – du-te tu fata sa nu te deochi! Imi dau cu ras pe piept ca numai de 4:25 nu ma simteam!) Sa revenim. De cum am luat startul am simtit cum se formeaza o chestie rotunda sub coaste, in partea stanga a abdomenului. Pe masura ce alergam se evidentia si mai tare pana cand brusc - crampe! Ganditi-va ca aveti o crampa in gamba din aia de face muschiul nod si se blocheaza tot sistemul. Eh, acum ganditi-va ca o aveti in muschiul abdominal si ca de fiecare data cand incercati sa alergati va indoaie de durere.

Iepurele, Ursul si Randunica

Spre norocul meu – daca exista asa noroc – am mai patit asta odata incat sa recunosc durerea. Intr-un fel a fost bine ca stiam ca mai am o sansa sa redresez situatia, pe de alta parte a fost rau pentru ca stiam ca o sa imi ia ceva sa rezolv problema, ca solutia era cam una singura. All in all, nu va explic in ce fel te demoralizeaza o treaba din asta mai ales cand ai pornit bine. Km 3 si 4 i-am facut in pace de 8:03 si respectiv 7:31, apasand cu toata puterea pe ea, sa sparg nenorocita de bula de aer. Cum luam mana parca exploda durerea. Orice miscare a bratelor si sucire a mijlocului ma baga in boala.

Cred ca m-au intrecut douazeci de fete in timp ce eu mergeam cocosata si aplecata spre stanga. Rand pe rand, de la Andreea (Calugaru), Sorin, Dada, Cristina, Alex (Barli), Dan (Fratila), Dan (Ursan) si multi altii ma intrebau daca sunt bine si daca am nevoie de ceva. Nu exista nimic care sa ajute, doar timp, rabdare si masaj pe oroarea aia de bula sa o sparg.

Bula in sine n-a fost problema fatala. A devenit fatala la cap cand am intrat pe urcare si mi-am dat seama ca o puteam alerga dupa ce fusesem mega avertizata ca urcarea e lunga, e aia, e cealalta. Mi-am dat seama ca o puteam urca bine dar fizic nu puteam. Acolo a fost frustrarea cea mai mare, cu atat mai mult cu cat asta era partea din concurs pe care vroiam sa o testez. Mi-au dat lacrimile de nervi. Nu se poate sa iti zboare elicele si tu de fapt sa scoti barca la mal sa o lasi sa ruleze in gol pentru ca iti lipseste un kkt de surub!

Inca o fata trece pe langa mine, super draguta, „Mela, ce cauti aici! Tu trebuia sa fii in fata!” Repet povestea a o mia oara. Jumate din ei nici nu cred ca stiau sau intelegeau ce e aia bula de aer. Aproape de km 5 am vazut-o pe Dada in fata. Mi-am zis daca nu ma lasa balaria p***** mamii ei, ma duc cu Dada macar sa o sustin pe ea la cros. Imi bag ****!!!!

Trec de Dada fix cand se fac 5 km. Incepe sa ma lase indeajuns cat doar sa arda nu sa mai doara ca la nebuni. O incurajez pe Daduta care evident se gandea tot la mine nu la piciorusele ei si incep usor sa urc, aplecata inca pe stanga, dar macar fara degete infipte in abdomen. Km 5 si 6 intru pe 6:27 si 5:38. Hai fata, hai, HAI ca merge! Da-i drumu’! Il ajung pe Ionut (Petcu) din urma care baga un live fix cand alergam impreuna si inca durea. Zice el, „cu sau fara durere, continuam alergarea si ne bucuram de ea!” Mda. Asa o fi fost. Inca nu eram in zona aia de mental dupa ultimii km de kkt.

Fata mea intre incredere si pana mea....

Muncesc bucatile alea cat pot de bine, cu frica sa nu ma apuce iar. O vad de la departare si pe Cristina. Imi face bine sa vad pe cineva cunoscut, sa nu fiu singura cu capul meu si atat. Incetinesc pe km 7 si 8 sa pot baga gelul. L-am mancat ca pe mancarea pasata pentru copii. Gurita cu gurita, para-mestecata cu saliva sa fie cat mai diluat si non-invaziv pe un stomac deja nervos.

Km 8 – punctul cel mai inalt din concurs. Urma coborarea. Un ditai punctul de hidratare si mi se scurgeau balele dupa un pahar cu apa sau izotonic, insa mi-era prea frica sa beau ceva. Aceeasi durere am patit-o la Cozia acum vreo doi ani cand la Stanisoara am baut ca hulpava apa, vorbind si razand si apoi tot asa vreo doi km am crezut ca abandonez de la durere. Atunci aveam rucsacul in spate si am strans chinga peste burta cat s-a putut de tare sa tina presiune si sa sparg bula. Acum nu intelegeam de ce mi se intampla chestia asta, insa nu aveam de gand sa o sfintesc cu apa si sa termin cursa mai devreme daca tot reusisem sa ma pun pe picioare cat de cat.

Am avut asa, un moment ancestral cand m-am intors cu fata catre cararea aia, in coborare. Singurul petec de zapada, deja terfelit de atatea picioare. Am inghitit in sec si am zis, hai. Aici mai poti sa recuperezi ceva. Doamne ajuta! Am trecut pe langa Ionut care documenta cursa cu inca un selfie si i-am dat de nebuna vorbind singura. Vorbesc mult singura in concursuri cand simt nevoia sa imi regasesc siguranta de sine. Bai, am inflorit, jur. Inca ardea, dar fata de ce fusese, era poveste. Am prins-o pe Cristina care saraca mi-a luat pulsul si m-a intrebat daca vreau un gel. I-am zis ca am luat, am injurat ceva, stiu sigur si i-am zis „hai, hai sa bagam!”

I-am dat pe toata coborarea aia de ziceai ca n-am mai vazut coborari. Aproape de Saua Tampei am prins multi concurenti de la cursa de cros, dar in principiu am stat cu aceeasi doi baieti pana aproape de finish. In sfarsit cursa se simtea asa cum trebuie, in forta, bine, cu voie buna, cu incredere. Pe la km 15 stomacul mi-a semnalat mici probleme, i-am zis sa se duca dracu' ca acum am preluat eu fraiele, sa nu fie nesimtit ca l-am ferit de toate pe cursa asta in detrimentul gambelor pe care le asteptam sa decedeze cat de curand la cat de deshidratata eram.

Irina si Cornel de la Fisheye ma surprind in doua poze complet diferit – cele doua Mela pe cursa asta. Una in chinuri si una cu zambetul pe fata. Undeva pe la km 17 am trecut pe langa un cuplu care se plimba. El avea o sticla de apa si era pe sensul meu de mers. Am avut un scurt moment in care am vrut sa i-o smulg din mana, sa o beau pe toata si dupa aia sa ma scuz. Imi ieseau ochii din cap de sete.

Incepe o scurta urcare pe niste pietre ciudatele dar pe care o duc bine. Doi baieti in spate ziceau ca aia ar fi fost bucatica de iad de care povesteau toti ca iti pune capac. Eram putin incerta. Auzisem ca ar fi la km 19 chiar inainte de finish, dar undeva creierul meu s-a bucurat. Poate totusi asta era de fapt si ai urcat-o ca Superman mai fata, nici tu nu stiai ca poti.

Da. Sigur (loud laughter in my head!!!!) La momentul X cand am ajuns de fapt la bucatica cu pricina, am intrat in ea in alergare de ziceai ca m-a facut mama la munte si cand am iesit in luminisul ala mi s-a opintit gamba in genunchi asa s-a blocat de tare cand m-am aplatizat pe urcarea aia. WHAT THE FUCK!!! Imi amintesc cu am aruncat mainile in aer, ce pana mea, CE PANA MEA e kktul asta?!?! Pe genunchi am fost pana sus, direct in pace de 8:39 dupa ce venisem in 5:44 pana acolo. Trei voluntari cu tot felul de manute de plastic si mesaje voioase stau chiar in cap de panta. Aproape ca ma urc pe una din fete si imbratisez manusa. Incep toti sa rada. Radem, radem dar imi tremurau lonjeroanele la coborare dupa de ziceai ca nu e adevarat.

Mela varianta de finish

Ultimii 850m inregistrati pe ceas in 4:07. Un baiat in spatele meu, alergasem cu el de ceva vreme, vad ca incetineste. Ii repet de vreo doua ori, hai odata, de ce incetinesti acum?! Zice, „Am vrut sa scot sub doua ore si daca tot nu mi-a iesit, o las moarta” Ingratul!!! „Hai mah odataaaa!!!! Strici toata munca de pana acum pentru doua minute peste 2 ore!?! HAI! HAI! Miscccaaaa!!!!” Aud un „bine” scurt si il vad cum o taie in forta. Asa imi place despre oameni. Sa nu se lase batuti pana la capat. Nu sta puterea ta ca alergator in timpul unei singure curse, asa ca do your best that day, ca zilele si cursele nu se compara intre ele.

Finish. 2h 2min. Puteam mai bine. Eu nu stiam ca pot nici atat, dar apparently as fi putut si mai bine. Mi-a fost ciuda de un asa freak accident, dar face parte din alergare. Mi-a luat ceva pana sa inteleg de unde am patit-o dar cred ca a fost de la branza aia ca alta explicatie nu am. Sunt pe magneziu cateva zile si apa la greu sa le multumesc gambelor ca au luptat pana in ultimul moment si au ajutat-o egoista sa termine cursa foarte bine. Stomacul a primit mai putin in ziua aia drept pedeapsa ca a l-au apucat amintirile copilariei si facutul de balonase in concurs (eu n-am nici o vina ca am mancat ceva delicios de bun si excesiv de caloric. Just sayin’)

Pentru ca DA!!!

S-au blocat gambele cand m-am aplecat :)))

Va multumesc oameni frumosi pentru toata sustinerea voastra. De fapt, asta a fost cea mai frumoasa parte din tot concursul asta. Incurajarile si starea de bine din a doua parte a cursei mi-au schimbat ziua si au facut-o sa fie ceea ce eu simteam ca va fi inainte de start. Felicitari tuturor pentru rezultate! Simo si Virgil, super curse amandoi! Mama si Nicole pentru un antrenament ca fetele si poze specializate a la Irina - norocoaselor!

Si, Dada a fost pe podium. Fata asta, cand am ajuns la finish nu mi-a zis ca e pe podium. Era prea ocupata sa ma pupe, sa ma felicite pe mine si sa ma ridice in slavi ca smechera am fost cu toata durerea mea. Un om selfless. Am aflat cand eram in camera sa fac dus, si atunci mi-a spus-o asa casual, ca si cum nu era mare lucru. Am vazut-o cat a muncit, cat de greu trebuie sa ii fi fost, nu vreau sa ma gandesc cate i-au trecut prin cap. 10km poate nu mai par multi, dar sunt indeajuns pentru o minte sa te saboteze la sange. Nu si pe Dada. De unde, de ne-unde, a scos indeajuns de multa forta si determinare sa faca o cursa frumoasa, muncita si meritata pe deplin!

Randunicile zboara sus!!!

La fel si Sergiu care a venit la finish in 58 de minute desi se pare ca intalnirea cu cele cateva pante de pe traseu nu i-au lasat neaparat o amintire frumoasa, dar cu siguranta e una de durata. Sunt convinsa ca nu este ultima alergare de acest gen si la anul o sa intre la „grupa mare”. Poate un maraton, dupa vreo trei semi... zic si eu.

Hai va pup. Multumesc inca odata. Ne vedem la Transylvania!