Monsters Inc.

Zilele trecute incercam sa il aburesc pe Milea cum ca nu prea mi-a dat pante de facut, ca forta in picoare, ca Transylvania si vaicareala. Mi-a trantit-o instant cu bullet points, aia e aia si aia e ailalta si 3: „poti sa ai ce vrei tu, ai nevoie de munte.” The end. Insa alergarea prin zapada pana la brau nu e un sport pe care il prefer in mod deosebit. „Du-te cu Marian sambata la Maratonul Argonautilor” zice el mijand un ranjet pe sub mustata. Impropiu spus „du-te cu Marian” ca noi nu respiram acelasi aer in concurs, dar ma gandesc c-ar fi o motivatie in plus sa ma tin de treaba numai in ideea ca ma asteapta asta pe la finish plictisit de moarte.

Ma bag in seama cu omu’, reglam partea logistica dupa care brusc ma trezesc intr-un grup, io, Fane, Marian si Raducu. Argonautii lu’ Peste. „Mela iei tu barbosii si vii la mine.” Barbosii?! Stiam doar de unul (Mihai Serban), acum sunt doi? Imi era teama ca ma asteapta unu’, acum aveau sa ma astepte trei. Am avut un moment de dat inapoi. Pana la urma eu trebuia sa bag un 15km easy prin IOR nu antrenament la dracu’ in praznic dandu-mi sufletu’ dupa ei. Si vremea era numai buna (not!) pentru umblat pe coclauri necunoscuti. Dar ai intrat in hora, na pai acum joaca!

Pe masura ce se dezbatea pick-up-ul de la diverse locatii, incep sa ma prind de faptul ca barbatii din ei nu vroiau doar sa alerge, vroiau sa se si inscrie oficial (adica Raducu si Fane, ca Marian si Mihai erau deja pe lista). Dar cum imi luau ochii p***** si m*** care zburau prin text macar odata la doua fraze, n-am inteles eu bine care era faza cu inscrierea. Eu doar atat le-am zis: eu alerg cu sau fara inscrierea voastra, ca tot antrenament ii zice.

Vineri seara Radu anunta ca ne-a inscris. Cum astia se balacareau intre ei fara numar eu n-am crezut ca faza e chiar pe bune dar nu mai conta - mergem, alergam si gata. Toata grija mea era ca astia trei se vor duce dracu in fata, inscrisi sau nu, si eu o sa trebuiasca sa scot parleala ca trebuia sa ne intoarcem acasa mai repede ca si eu la 7 seara trebuia sa fiu undeva. Si vorba lu’ Marian „de tine depinde cand ne intoarcem! :)))))” #OficialVerigaSlaba

La 5 dimineata trezirea, ploua de sa iti tragi palme. Ma culcasem pe la 1 oricum ca avusesem treaba, nu stiam exact unde mergem sincera sa fiu, nu anuntasem pe nimeni unde ma duc, totul vraiste. Fix atitudinea si pregatirea necesara pentru alergarea unui maraton in antrenament sau concurs - sau whatever surpriza mai aveau baietii astia de oferit.

Pe masina sunt semi adormita drept pentru care monstruozitatile vitezomane scot lista de mistouri si incep sa bifeze subiect dupa subiect. Radu avea lista cea mai lunga, Marian il tinea de manuta sa nu pice prost la vreo faza, numai eu si Fane, „copii” de pe bancheta din spate stam la incasat. In sfarsit scot micul dejun la pachet – noua sursa de blasfemii si mistocareala – „lasa-l pe Fane sa tina cana ca astuia nu ii tremura mainile niciodata!” ii vedeam ranjetul lu’ Marian chiar si din spate. Si ploua, ploua si canta muzica de gangsteri asta dupa ce toata dimineata bagasera rock.

Cand incerci o poza de album pentru Imperfect Choices, dar nici o sansa :)))

Ajungem intr-un final printr-un camp delurit cu o tona de curbe si mi se face rau. „Nu i se mai aude gura asteia.” Marian se uita in spate. „Fata ti-e rau? E galbena la fata.” Bai, s-au ingrijorat pentru mine, I was almost fuckin’ touched! Marian imi zice sa trec la volan – asta da oferta! Radu imi ofera locul lui in fata, pana la urma deschid geamul in spate cu totul – aia a fost prima intalnire cu vantul care ma astepta in concurs. Mult si gramada.

In sfarsit, ajungem la start, astia ca RedBull si eu ca RedVoma. O mana de concurenti ne vad sosind si par nitel surprinsi. Vorba lui Stefan (Ciubuca), „nici aici nu scap de tine!” N-apucam bine sa ne schimbam, ca baietii o taie in boscheti mai tare decat au taiat-o spre finish. Marian se duce isi ia kitul, Radu dupa el, Fane le tinea isonul. Ce dracu’ faceti mai? Nu cunosc multa lume dar in afara de Stefan mai dau de Bogdan (Udrea), mi se pare ca il zaresc pe Victor (Iliescu). In rest nimic. Bine, am dat de leg killerul Mihai „maini de aur durere de platina” care venise cu colegul sa mai rupa vreo doua gambe in masaj dupa concurs. „Si cat vrei sa alergi?” 42 zic. „Pff, nu sunteti normali!” zise ala care a facut pentatlon de performanta si habba habba.

N-apuc sa ma dezmeticesc bine si sa ma gaseasca GPSul ca ma pomenesc cu Fane ca isi pune numar, Radu la fel. Aceeasi intrebare pe repeat: ce faceti mah? Sunt confuza. „Bai n-am zis ca alergam in antrenament, muriti fara numar pe piept ca va desenez io unu’ cu markerul!!!!” „Nu v-am zis fata ieri ca ne-am inscris si noi?! Ia ace!”

Bai fratilor, eram ca curca intre lemne. Zici ca erau scapati din lant, se foiau, dispareau, apareau si cand colo incepuse numaratoarea inversa pana am apucat eu sa iau ace. Verifica nume, verfica categorie. Fuck me, e pe bune! Marian o zbughise deja, Radu si Fane turasera motoarele, valul se dusese, era deja la capatul drumului, dadeau curba. Ce kkt!!!

Cred ca toti ne simtim cu musca pe caciula cand nu ne facem tema de acasa la un concurs. Nu ai studiat profilul cursei, nu ai invatat unde sunt punctele de hidratare, nu ai aruncat un ochi pe lista de concurenti sa ai si tu niste repere. Caine surd la vanatoare. Tot ce stiam era ca sunt prin Dobrogea, ca traseul „e alergabil”, ca „pe la km 30 si ceva daca ajungi la o manastire, te-ai perdut si trebuie sa te intorci ca de fapt trebuie facut o dreapta si cobori. Acolo m-am pierdut eu anul trecut” inchei citatul de la Marian. Aveam la mine doua geluri, un baton fitness, un flasc de 300ml de apa si haina de ploaie a lu’ Marian ca pe a mea o uitasem la AR.

Na, ia de alearga. Era un talmes – balmes la mine in cap, dar daca tot am plecat cum am plecat, mi-a ramas in minte ca trebuie sa recuperez. Astia sa dusesera deja ca zmeii. Bag primul km pe plat in 4:41 cand brusc ne loveste o urcare bunicica asa de incalzire. Sus pe coama il prind pe Stefan cu care schimb cateva cuvinte si care dragul de el ma ajuta cu un magneziu. Nu de alta, dar gamba stanga, suferinda de crampe dupa deshidratarea de la Intersport, im daduse semne din prima ca o sa fie alergica la urcari in ziua aia. Si m-am dus.

Mult camp in coborare, cu iarba inalta pe alocuri si pietre ascunse si coame de stanca iesite din pamant pe ici pe colo. N-am fost niciodata pe un teren ca asta. Cocoasele astea de stanca erau foarte interesante. Pe la km 6 pe un plat fals printr-un fel de ogor, o aud pe una din concurente intreband unde e urmatorul punct de hidratare. Cineva ii spune ca la km 12. Ma ofer sa ii dau ceva apa, e foarte draguta, imi multumeste, continuam. 

Am gasit niste poze sa va arat cam cum era terenul pe anumite bucati. Pacat ca nu gasesc una cu "coamele" alea de stanca calcaroasa.

Mentiunea mea la partea asta e ca, luand la mana pretty much o groaza de concurenti plecand din spate, am observat ca majoritatea fetelor – alea pe care am pus eu ochii, nu aveau mai nimic la ele. Un pic de apa, un gel, cam nimic. Totusi suntem la munte si totusi ceva ar trebui acolo, de gust. Daca nu mancare si apa, macar o foaie de vant. Ca si pe 10km te poate ploua pana la chiloti si apoi tot ce iti trebuie e un pic de vant rece si la km 8 – cum zicea pretenul meu Stallone in The Expandables 3, „Christmas is here.”

Bai, mergea bine. Si cred ca mergea bine pentru ca aveam un mindset relaxat, fara presiunea concursului, daca nu vii setata pe asa ceva, te duci, alergi si vezi ce iese. Marian imi daduse trackul de anul trecut care imi blocase ceasul si a trebuit sa il resetez cu totul. Ca apoi sa imi dau seama pe traseu ca oricum se schimbase ruta fata de anul trecut si chiar numai alergabaila n-a fost, asa cap coada. Dau si de Bogdan, alerga cu un prieten. „Auzi Mela, asa ai de gand sa alergi tot maratonul?” Pai da, asa as vrea, am zis eu cu nesimtirea inceputului de cursa in sange. Ii aud in spate cum se incurajeaza, „bai daca vrei sa te duci cu ea, du-te ca eu nu ma pot tine, asta alearga!...” Am ras in sinea mea. Nu mai puteam sa ma intorc sa le spun ca „asta alearga” pana se taie si dupa aia vede ea cum o drege din paine. M-am dus mai departe singura.

As vrea sa va detaliez fiecare parte din traseu dar cum eram scapata in intuneric, nu stiam denumirile la locatii, ma duceam si eu pe unde se duceau baietii cu care ma aciuiasem intr-un final. Doi barbosi si unul imbracat in portocaliu care se pare ca ma stiau ca unul din ei imi zicea sa facem echipa la 7500. Dar vorba aceea, „sunt luata.” Acestea fiind spuse, eu, magarita, nu i-am recunoscut. Orange Man zice, „hai Mela ca e un fel de Canyon Creek." Doua urcari in gurita mai tarziu, ii zic, "nu cred ca e ca Bulgaria ca acolo aveam doua dealuri amarate cu dif de 600 iar aici pare a fi dublu."

Orange Man :))

La un moment dat depasesc o fata imbracata toata in negru cu parul scurt iar Orange Man zice, „si uite-asa prima fata de la maraton, intrece prima fata de la cros” Da’ tu de unde stii mai ca sunt eu prima? „Iti zic eu ca m-am uitat atent la numere.” Stiti ca eu sunt sceptica la treaba asta si oricum era ultimul meu gand pe ce loc sunt, aveam alte griji pe cap. Cu toate astea ultimii km din prima bucata de 10 ii tin sub 5, ca daca tot era la vale, trebuia profitat.

Dupa intalnirea cu vreo doi fotografi (foarte multi fotografi pe traseu – nu ma asteptam! Well done people!), intram intr-un fel de canion, aducea asa un pic a cel de la Ciucas, dar mai micut, insa la fel de „stricat” si plin de noroi. Un val de barbati care o luasera gresit undeva pe coama, coboara ca turmele in sant iar eu rad un pic timorata, mai mult in sinea mea – un canion plin de barbati doar pentru mine!!!

Profit ca nu se prea putea alerga pe acolo si bag primul gel. Aveam cam o ora si un pic de la start. Imediat dupa iesirea din canion s-au despartit traseele. Evident maratonul continua in panta cum altcumva. Raman cu Orange Man multa vreme, apoi grupul se mareste putin. Cand eu in fata cand ei, suntem ca un stol de vrabii plutind prin camp cand la stanga cand la dreapta in functie de cum vedeam marcajele. Continui sa calc usor acceleratia pe ici pe colo sub 5 cand se putea.

Aproape de km 30

Multumesc Geo pentru poze :)

Am ajuns la Manastirea Casian, dupa o urcare bunicica. Au urmat cateva coborari frumoase, intoarceri stramte, teren valurit si de multe ori plin de flori de nu imi venea sa pun piciorul jos - mi-a placut! Pe la km 26 am ajuns la un punct mai mare de hidratare, dupa doua guri de izotonic am inceput urcarea catre Pestera Liliecilor. Deci urcarea aia, desi scurtuta, a fost catarare adevarata iar coborarea pe partea cealalta a avut potential bunicel de raschetare celulita dar cand am iesit de pe ea intr-un drum prafuit, ma simteam forta. S-a dus repede.

Cotit dreapta brusc, forestier si vant. Forestier lung si vant puternic. Incerc sa ignor dorinta de a avea macar 1-2kg in plus ca sa nu ma mai balansez ca masina mea pe autostrada, si incerc sa ma focalizez pe ridicatul picioarelor de la sol. Nu stiu despre voi, dar drumurile astea lungi in care vezi orizontul pana la infinit si mai sunt si alergabile pe mine personal ma baga in depresie. Cu toate ca sunt pante hater no. 1, pantele alea iti dau naiba un moment de respiro, mai schimbi pozitia, mai scazi pulsul, gusti un baton, dai o flegma. Dracu’, mi-am suflat nasul pe obraz de la vant! Cu gandurile astea pozitive in cap maresc usor viteza pana cand brusc trebuie cotit la stanga pe o urcare consistenta continuata cu un forestier pe un fals plat, mai putin plat si foarte mult fals. Doua coame de dealuri cat sa bage fesierii carbuni in soba. Merg, alerg, merg alerg. In fata mea apare iar Orange Man. Nu apuc sa schimb bine doua cuvinte cu el ca dispare dupa ce imi iese din raza vizuala un minut. Literalmente am iesit dintr-o padurice and he was gone.

Covor tesut in iarna si pamant

Mai unde dracu’ s-a dus mai, ca era camp deschis cu boscheti multi la stanga si la dreapta. Nu aveam cum sa il ratez. In tot timpul asta continui sa alerg ca era plat, cu ochii prin tufe dupa marcaje. In spatele meu apar barbosii ceilalti doi. Urlu la ei contra vantului, „baieti unde sunt marcajele!?!” Unul din ei zice, „trebuie mers pe drum ca ne-a zis baiatul de la steagul dinainte ca trebuie s-o tinem tot inainte pana la celalalt steag.” Ce steag mai, ma gandesc. „Bai era un tip in fata mea, sigur a facut scurt stanga sau dreapta, ca nu avea cum sa dispara in neant, pricepeti?!” Ei nu ca trebuie mers la steag, si tocmai bine ca chiar apare un steag. Reusim sa dam de cei doi voluntari dar imi e clar ca ceva nu e in regula. Ne spun ca suntem la km 21 cand noi eram la 30 pe ceas. Nu stiu cum sa ne ghideze inapoi pe traseul corect. Bate vantul ca la nebuni, am mainile umflate cat casa si urlam unii la altii ca sa ne intelegem. Baiatul suna pe cineva, auzim cum spune ca trebuie sa ne intoarcem la stalpul roz. Care stalp roz mai?

Barbosii :)) Ce ati facut mai baieti pana la urma? Cum ati ajuns la lac? :))

Barbosii sunt convinsi ca trebuie ajuns la lac si incep o coborare abrupta prin niste boscheti mai inalti ca mine avand lacul undeva jos in vale. Ma gandesc bai nu e bine, le tot repet intr-una pana unul din ei incepe si el sa creada ca nu e a buna. Ma enervez, nitel cu spume, imi bag p*** in mod repetat pentru ca ma racisem si imi era frig dar mai ales, subliniez – mai ales! -  pentru inca odata o alergare mergea chiar bine si reusesc totusi sa o f** cumva. Nu poti sa faci si tu o testare ca lumea bai fata, sa ai un timp curat pana la final care sa nu implice, balonari, ciclu, pierderi in peisaj si tot felul de kkturi din astea! Este ceva de necrezut! Urc inapoi toata coama aia, voluntarii se pregateau de plecare. Posibil sa ii fi speriat putin ca eram cam nervoasa. Mai injur nitel, raman singura si de draci ii dau cu prisosinta toata bucata pana inapoi la padurice. Vad o bula roz pe un stalp din ciment. Nu ma mai gandesc daca bula aia o fi fost si pe cealalta parte a stalpului de n-am vazut-o, trag scurt stanga intru pe camp si putin mai incolo vad benzile pe niste tufe.

De acolo incepe munca de recuperare. Vin niste urcari bunicele, prind din urma niste baieti care nu inteleg de ce sunt in spate cand eram in fata. Verific oriunde pot la ce km sunt sa ma asigur ca nu ma mai pierd si a doua oara.

Incercand sa recuperez dupa ce m-am pierdut. Multumesc Valentina pentru poze si ajutor! :)

Pe la km 35 un voluntar imi arata spre dreapta si parca imi mijeste un zambet in suflet cand aud de coborare stiind ca suntem totusi aproape de final. Dar asa viseaza vrabia malai si calul ovaz cand nu stie traseul. Ma lovesc de niste trepte. A fost singura data cand am scos telefonul care mai avea 2% baterie (pentru ca avut lanterna aprinsa tot drumul.... ???????????) si fac o poza. Dom’le, treptele alea au fost ceva incredibil. Dar am zis, lasa, ca se termina si dupa aia cu blanita la purtator. P***. Am coborat tot zidul ala chinezesc de Dobrogea ca sa ajung la un check point sa mi se spuna ca trebuie sa le urc inapoi. Nu-i asa ca ne pl;ac traseele cu surprize? De ce sa fie prea usor in viata, pentru ce ne antrenam? :))

„Nuuuu. Da’ pot sa o iau direct prin pestera asta” le-am zis. Forez un tunel, sap o groapa, ceva prin munte, ca nu urc iar trenul ala de trepte in pana mea!” Deci steps challenge pe Garmin a fost completed 572% in concursul asta! Ajung iar la acelasi voluntar, zic „bine mai, nu puteai sa spui si tu!” Pai nu vroiam sa va demoralizez zice el. Adevarat si asta dar era prea tarziu. Lasati ca de acum incolo e doar coborare.

Treptele vietii. Pffoaiii si asta e doar o bucata! 

Cum sa nu! Sigur. Dar nu pe traseul asta. Ajung iarasi la manastire dupa o urcare cu sare si piper. Beau ceva. Fetele de acolo ma vad un pic crispata de la faza cu pierderea si ma asigura ca fusese marcat corect traseul. N-am nici un dubiu, dar cand alergi atentia e un pic mai distributiva si esti mai orb. Asta e, l-am ratat, l-am ratat. Dracii erau pe mine. Dupa o coborare ajung intr-o zona unde iar nu vad marcajele, ma plimb in sus si in jos pe un forestier, intorcandu-ma la ultimul marcaj, imi dau seama ca era parelel cu drumul pe care eram eu. Pana la urma ma regasesc si fac ultima urcare pe platoul de deasupra canionului unde era linia de finish. In spate aveam un grup mic si ma uitam dupa ei sa vad daca cumva o ia in alta directie.

Toata bucata asta am stat sau am mers, in zig zag, cautand marcajele prin tufe si acumuland distanta in plus. Din cauza luminii laptoase de la cerul innorat si a distantei dintre boscheti, marcajele nu erau usor de vazut. Pana la urma ne-am blocat toti. Literalmente nu am mai gasit nici un marcaj. Doi dintre baieti care facusera traseul cu un an inainte parca isi aminteau dar nu le iesea. Pana mea, era frustrant pentru ca auzeam finishul sub noi, loud and clear, dar nu stiam cum sa coboram de acolo. Pana la urma, cu ceva logica si cautare am gasit sagetile putin mai jos, si de acolo am semi-alergat, urcat, cocotat pe muchie pana am iesit in spatiu deschis cu vedere direct spre finish. Insa marcajele pareau sa urce, nu sa coboare. Baietii pareau foarte intrigati. Am zis hai sa mergem dupa marcaje ca ceva o fi, oricum altcumva nu vad cum putem cobori de aici. Nu mai zic ca de ceva vreme incepuse ploaia. Iar acum ii da bine, imi intra sarea in ochi si ma udasem toata. Si spre deosebire de fata aia din The Notebook toata uda si sexy, eu eram doar o mocirla umblatoare cu scaieti pana la genunchi si cu un cuib de gaina pe cap de la vant si ploaie.

Cam asa arata coborarea de la final, pe ploaie, alunecoasa ca naiba.

In sfarsit, in drum spre finish. 

Cum e sa stii ca vii prima intr-o cursa pentru care 1. nu erai deloc pregatita, 2. unde te-ai enervat ca te-ai pierdut si ai facut si ceva orientare post-pierdere, plouata si 3. unde trei vitezomani te astepta, dintre care unul e antrenorul cu un arsenal de mistouri la el cat sa imi ajunga dublu distanta alergata? B.E.L.E.A! Fix la finish una dintre volunatare, inghetata saraca de cat o fi stat pe acolo scapa folia – ZA folia! – prin care trebuia sa trec la finish. O prind in ultima secunda si ma simt ca un copil care primeste coronita dupa ce ca aproape stricase toata media generala cu un 4 la matematica. Marian sta la prindere filmand (bine, la final ne-am prins ca nu inregistrase nimic, dar intentia conteaza!) „M-am pierdut mah Mariane, m-am pierdut f**em-as!” zic razand in timp ce fotograful alearga dupa mine. „Nu injura un moment sa iti fac o poza!” Am luat direct fata de lady murdara de injurii pe barba. Kampeona, Kampeona! Incepe balacareala. Primesc si medalia de care uitasem complet.

Faneeeee multumesc!!! :)))

Milea jumate ud si infrigurat ma ia in primire. N-am inteles niciodata de ce se imbraca asa subtire mai ales cand merge cu d-astia ca mine la drum. Stii ca trebuie sa ma astepti, pune in pana mea mana si arunca ceva toale pe tine. La ultra era in pantaloni scurti si slapi la 1AM. Barbat adevarat! Imi iau logoreea si ma duc in masina. Doamne greu e sa desfaci sireturile cand ai carnati in loc de degete. Si mai greu sa scoti pantaloni de compresie de pe tine cand esti fleasca. Masina aburinda si in usor balans. Vine Fane si incepe sa dea ture pe la geam. „Mellaaaaa, ce faci fata acolo, s-a aburit masina de tot!” In sfarsit, imbracata, incaltata si lasand un staul plin de fan pe bancheta din spate, gasesc muschetarii cot la cot cu Mihai, la masa. Fasolea cu carnaciori a fost senzationala. As fi bagat si paharul ala de vin dar Dumnezeu stie cum ajungeam toti la Bucuresti daca ma lua de cap.

Mircea (Serban) organizatorul, e super de treaba si ne da mie si lui Marian premiile mai devreme ca sa putem pleca. Deja turna bine. Cel mai mare premiu a fost o sticla de cola zero pe care mi-a facut-o omul cadou si pe care am postit-o cu Fane pe drum.

Cand iti cresc cipe intre picioare, mistourile curg la liber....

Radu si Marian erau deja in masina. „Bai v-am zis sa faceti poza cu mine!” Sunt la geam ca Flinstone la usa „Whelma iesi afara la o pozaaaaa!!!” Se aud niste mormaituri dinauntru. Fane, fratele meu de bancheta ramane cu mine si imi face singurele poze de la finish. Pe drum reusesc sa o sun pe mama care ma sunase de vreo doua ori pe traseu, fara raspuns. Nu stiu cum sa ii spun ca sunt pe la Constanta si alergasem un maraton si luasem locul I. „Cum adica open?” zice ea. Baietii rad. Da, nici eu nu am in vocabular termenul asta.

42.3km in total cu 1.510 dif de nivel in 5h 18. Am scos „race-ul” de pe strava sa vad cat am stat pe loc, daca tot am bulit-o pe alocuri. Timpul era de 5h 01. Plus joaca de-a Super Mario prin boscheti cautand marcaje au adaugat vreo 2km si ceva timp extra la final.

Ce sa va mai zic pe langa cele 4 pagini scrise deja? La anul mai mergem. In aceeasi formula, ca patru e the new thirdsome. Poate anul trecut traseul asta a fost mai alergabil. Anul asta eu il socotesc un traseu de dificultate medie. Cu siguranta inselator cand te vezi pe bucatile de plat sau vale din cauza terenului relativ accidentat. Daca e sa te loveasca soarele sau ploaia, ecuatia s-ar schimba detsul de grav pentru ca stancile alea aluneca bine si nu prea e multa umbra. Deci provocari sunt destule iar traseul e asezonat pe tot parcursul cu urcari si coborari incat sa nu te plictisesti. Si asa am mai marcat un munte unde n-am mai alergat niciodata si un loc in tara care merita vizitat in alergare.

Multumim inca odata organizatorilor pentru efortul de a pune cap la cap un traseu deosebit ca peisaj, si grad de dificultate, de la puncte de hidratare pana la poze. Felicitari concurentilor, sunt sigura ca toti avem o poveste in spate. Sper sa ne vedem si la editia a 3-a. 

Zice Marian ca trebuie sa imi pastrez titlul :)))))))))

Va pupa Iepurele & La Familia