Gerar, o reteta de succes

Se ia una bucata echipa, 60% fete picante si 40% baiat fortos cu glumele la el, se amesteca bine cu o mana de prieteni rasfirati pe traseu, se presara ceva emotii si entuziasm sa dea bine la poze si la rezultat, dupa care se pune la rece, de 6 ori. Daca se mai si intinde vartos aluatul la unghi de 10% inclinatie, iese o alergare bine crescuta, aromata cu incredere, savurata vreme buna dupa finish.

Anul trecut am renuntat sa mai fac echipa pentru ca in ultimii ani cand eram relativ entuziasmata sa imi vad progresul de peste iarna, nu mi-a prea iesit ca nu ne-am coordonat bine intre noi. Asa ca m-am dus la cros, sa mor singurica pe limba mea cum stiu eu mai bine. Si chiar am murit, cu tot cu podium in brate. La trei zile dupa Gerar am stat o luna jumatate in recuperare cu Tziparul cu care inca sunt in negocieri si acum.

Dar anul asta am zis hai, incercarea moarte n-are (desi profu’ meu de informatica din facultate zicea ca poate sa ti-o aduca). In plus povestind cu Oana (Solomon), zicea ea, e mai fain in echipa. Si este, chiar este. Initial ne aliniasem cu Ruxache la start dar cum a trebuit sa se retraga pe ultima suta, am aruncat-o pe Andreea (Negru) la inaintare. Fuck it! Am pregatit-o mental indeajuns anul trecut incat sa poata sa duca asa gasca de derbedei. N-a clacat ea atatia km pe munte cu nebunii, un semi era floare la ureche.

Dupa ce George (a.k.a. Bobita) ne inscrie cu Happy 3 Friends in loc de Happy Tree Friends (nu ca personajele alea – pentru cine le stie – sunt o reclama foarte buna pentru noi….) suntem gata sa ne bagam in seama cu asfaltul.

Stiti ce-a fost in Bucuresti zilele astea nu? In saptamana dinainte de concurs am facut un singur antrenament si o tentativa de stat pe picioare la AR. Pana mea!... Situatia era sumbra si cu toate astea nu mi-am pus nici un moment problema ca traseul la Gerar nu va fi ok. Stiam sigur ca Oana si Gabi o sa rascheteze bucla aia la sange, nu de alta dar nu cred ca aveau intelegere cu Urgenta de la Floreasca sa suplimenteze paturi pentru ce accidentari ar fi avut loc daca nu se ocupau atat de meticulous de traseu. Si na, e iarna. In acesti 4 ani, iarna a fost mereu altfel la concurs. Primul an a fost cel mai nasol. Curat si uscat ca lacrima asfaltul (ala a fost singurul concurs pe care l-am prins pe zi) dar un ger, fratica, un ger din ala de iti baga ace in fata, de te plezneste peste ploape si iti amorteste maxilarele. De faci chiciura la muci si iti ingheata buful la gura. Nu mai zic de pozele pe care le vasuzem din anii trecuti cu Radu (Milea) transformat in Mos Craciun la cat ningea. Deci, anul asta Gerar chiar a fost autentic. Mi-a placut! (mai ales ca toti care auzeau ca ma duc sa alerg erau consternati! Loved it!)

Vine ziua si momentul. Nu prea aveam emotii. Am avut mai multe emotii ca nu gaseam loc de parcare si era 4:20 si la 5 aveam startul. Cunosteam echipa, stiam cu cine am de face. N-am plecat cu nici un scop, cu nici un timp desemnat. Am dat-o in presupusuri intre 1:40 si 1:50. Gerar e un concurs de socializare pentru mine, unde ma regasesc cu toata lumea, povestim live despre iarna, antrenamente iar faptul ca alergi in echipa iti da o gama larga de posibilitati. Poate ai chef sa tragi juma din traseu si dupa aia o dai in povesti despre Transylvania si cat de naspa va fi vremea acolo. Sau pleci, cum am plecat noi, la plezneala si pe parcurs vezi ca te tii de treaba si lasi trancaneala ca parca ar iesi ceva.

Am plecat ca evadatii din inchisoare in 4:40. Si cam asa am tinut prima tura. Lu’ Andreea i se roteau nitel ochisorii ca la girofar. Ii zic, “stai calma ca nu o tinem asa pana la final.”  N-am terminat noi bine conversatia ca deja se termina prima bucla si trecem pe langa Ruxache si Bubu care venisera la sustinere. „Asa asaaaa!!!!” Ma zgaiesc la ele ca nu prea pot face multe chestii inteligente in concurs si brusc intram prin poarta si striga la noi Adidasii adunati la sustinere. Nici n-apuc sa zic ceva ca deja ne ia Aviatorii in primire cu surle si trambite si iar ne trezim in pace de 4:38. Hoooo caprelor ca iar ne ia valul si pe undeva crapam sigur.

Acum nu imi amintesc daca la a doua sau la a treia tura s-a stins lumina. Fix cand incepea sa se intunece. Si de abia asteptam sa vad patratele alea roz de la Telekom aprinse ca lampioanele chinezesti. Teapa. “Astia s-au gandit sa faca economie de curent fix acum?” Lasa, ca ne ghidam cu ultrasunete, batem din palme si se propaga. Nu e ca si cum era vreun pericol sa ne lovim de Super Mario Team. Poate ei de noi ca de la inceput pana la sfarsit au tot incercat sa ne prinda, unsuccessfully.

Pe minunata panta – ca acolo unde e mai usor se nasc toate amintirile frumoase – trecem de o echipa de baieti. Bobita care tinea spatele la gagici, striga sa elibereze culoarul. Na, pai aia a fost. Au inceput baietii. “Bravo bai, buna alegere! Tine-o tot asa! Zi-ne daca ai nevoie de ajutor ca voluntariem!” V-am zis ca panta aia e in trei etape? Inceputul sfarsitului, ultima suflare, moarte. Eh cu ultima suflare, se incordeaza Bobita si-o arunca peste umar, galant: “Ma descurc!” Ma bufneste rasul, icnesc ficatii in mine, murim cu brio si incepem sa o dam in the Lazarus effect pe plat cand ne mai revenim si scoatem viteza din gravitatie.

Sunt cu ochii mai toata cursa pe Andreea care ii da cu forta inainte. Stiam clar ca poate duce, nu o monitorizam contra “taiere” ci contra durere pentru ca vine dupa recuperare si scopul, pentru nici unul dintre noi, nu era sa indoim planetarele inainte ca sezonul de fapt sa inceapa. Imi zice ca e ok, ca o omoara panta. Welcome to my fucking ongoing world, desi slava Cerului, s-a mai acomodat pulsul si piciorul cu urcarile (inca nu am raspuns la intrebarea de ce trebuie sa alerg in panta!...) Sus, cand intri pe plat era o familie cu cativa prichindei galagiosi. Trecem doua ture de ei fara sa batem palma desi se agita de numa numa si ne incurajeaza ca la carte.

Ajungem a 4-a oara la poarta si deja Alex (Corneschi) sta la incurajare batand toba – literalmente. Cred ca cedase nervos tot incercand sa ne prinda si a renuntat. Zic si io. Tot cam pe atunci (timpul e relativ) se pregatea crossul sa plece. Urlu cu tot plamanul “bafffttaaaaaa!!!!” si o zbughim mai departe. Bobita nu pare a fi in apele lui. La cum alerga stiam ca nu e de la picioare, alta era buba. Dar n-aveam de gand sa ii sustin starea naspa intrebandu-l ce il doare. Am dat inainte cu gandul ca mai sunt doua ture. El zice “Io nu sunt asa zen. Si mai avem 3”. Cum dracu’ mai avem trei? Ca deja kilometrajul sarise de 13k. Cat boscorodeam noi ne apropiem iar de capatul aleii unde era un voluntar, dragul de el, cu o trompeta. Sau ce pana mea era dracia aia ca nu o vedeam pe intuneric. Bai dar scotea niste sunete de imi intorcea timpanele pe dos. Zic, „bai suna trompeta aia de zici ca se bese o vaca.” Nu trec 20m ca Bobita, „bai omule, suna trompeta aia de zici ca se bese o vaca!” WTF ma gandesc bai Ninja nu trebuia sa te iei de om saracu isi varsa plamanul cum poate la incurajare. D’apai!... „Ce sa fac mah daca am mancat fasole!” WTF 2... se gasise tusea cu junghiul. Rad atat de tare ca scoatem cel mai slab km din toata cursa in 5:15. Ne redresam cat de cat pana la panta indeajuns cat sa il vad pe Cristi (Lutic) cu un alt baiat urcand cu 3:50 in fata noastra. Da’ de ce, da’ de unde mai baieti?! S-a dus si mintea mea cu ei, numai picioarele au ramas mult inapoi.

Sus, Andreea finally bate palma cu pustanii Duracell si sunt super incantati. Ne mai striga lumea pe traseu, mai o poza, mai un zambet, mai un comentariu de prost gust. Incepe sa se resimta oboseala. Am zis, mai avem o tura. Da-o-n ma-sa, asta nu mai e de placere, asta e de tras. Daca tot ne-a iesit si am tinut-o bine hai s-o muncim pana la capat ca e pacat de la Dumnezeu. Andreea ma intreaba, un pic surescitata, „asta e ultima da?” Ultima zic, si brusc Speedy Gonzales o rupe din loc si o dam iar in 4:31. Femeie, mai ho, ca mai vine odata panta aia, nu s-a aplatizat doar pentru ca e ultima tura! O urcam cu semi-spume, imi zice ca incepe sa isi resimta piciorul. Fuck it! E ultima, ma tine si ma strange si se contracta tot ce se poate! „Ardddeeeee!!!” urlu cand iesim din panta gandindu-ma la cvadricepsul stang care luase foc.

Bobita isi revenise intre timp si arunca lemne pe foc, vine in linie cu noi. Are anduranta la creier omu’, nu s-a lasat. Stiam eu! Asta e mai grea de obtinut decat aia din picioare la o adica. Vad coborarea, mance-o mama pe ea de coborare, trai-i-ar curba sinuoasa si inclinatia moale! Creste fericirea in mine, intrevad finishul, ma apuca batul. „Baga-mi-as p*** in ele! Hai ca e ultimmmaaa!!!” Bobita mustaceste a golaneala. „Hai ca mi-a placut cum ai zis-o, asa cu sete!” Se activeaza gasca si muscam din coborarea aia. Ne apropiem de Cornel (Fisheye) si Andreea tipa, asa mai, a Fifity Shades, „Bobitaaa!!! Treci odata incoace sa avem poza toti trei!” Bobita, ai grija Bobita, ca la finish camera rosie e a ta, la fel si cravata in jurul gatului atarnata de poarta de la SportGuru daca nu dai talpa, like the fuck now!!!

Tocmai bine ca a fost cu noroc si momentul lui de glorie a fost asigurat printr-o poza unde noi ne vedem iar el e un crai in lumina reflectoarelor. Cu fantomele dupa el. Binnneee Boobbbiittaa!!!

Curba, culoar, muzica, urale, fiiinniiissshh!!! Imbratisari, rasete, mai ca uitasem de medalii. Trecem de tarc si Andreea imi sare in carca. Da fata da, am scos super bine!!! Va mai zic odata, voua astora doi, ati fost singura echipa cu care am alergat asa cum mi-am dorit la concursul asta. Foarte fain, chiar foarte fain! Forta cap coada, ambitie si un antrenament neasteptat de bun pentru final de ianuarie si o perioada in care inca monitorizez indeaproape gamba.

Pai sa ne fie de bine si felicitari atat participantilor cat si intregii echipe de organizare pentru o treaba jos palaria! Bucla din Poli a fost cea mai curata strada din Bucuresti sambata si peisajul fascinant. Singura gheata pe traseu a fost cand s-a rupt o creanga pe la tura a treia si a cazut pe alee. In rest, ne-a fost rapita sansa de PB pe colacul ala de WC cu care tot amenintam concurenta.

Multumim Irina si Cornel (Fisheye) pentru rabdare, calitate si atitudine! HEARTS!

Ah da, si cum sa uit! Boss zice, „nu e rau” dar cred ca l-am influentat ca i-am zis eu ca am scos timp rezonabil. Te-ai cam inmuiat Boss, ma ingrijorezi. O fi de la soare. Dar sa profitam zic, ca e pe plus. Cine stie cand o sa mai am sansa la asa raspuns. Numa maine nu-i poimaine si isi revine si iar intru la categoria piesa... de muzeu! Multam Barbossa!

Iepurel out!