Braveheart de Transylvania

Postarea asta e greu de scris. Nici la titlu nu mi-e usor sa ma decid. As avea macar 10 variante si toate castigatoare. La motto ar intra „Run Transylvania today, walk funny tomorrow... sau toata saptamana.” Un lucru l-am ales insa bine de la inceput. Fata de la ceas: The Punisher. No more, no less decat un Punisher; asta fost cursa asta pentru mine. O palmuta peste fata, daca vreodata am crezut ca am alergat vreun montan cu adevarat pana acum. Pentru avansati si muntomani – asta e momentul sa mustaciti ca niste cunoscatori si sa va dati ochii peste cap. Da, mai, a fost greu. Greu fratica, dar frumos al dracu’. Daca as mai fi avut cu ce, m-as fi trezit duminica dimineata si as mai fi facut-o odata doar pentru ca acum stiam cu ce se mananca.

O sa il citez pe Radu cu unul din (multele) lui adevaruri in ce priveste alergatorul din mine (nu te mai laud in postarea asta, iti ajunge!): „Invatatura de minte: nu mergi la munte fara sa fii mers la munte.”

M-am bagat la Transilvania de cand s-a dat startul la inscrieri. Entuziasmul la cote maxime. Nu aveam habar in ce ma bag, dar stiam ca trebuie sa ma duc la ceva mai cu „sare si piper”. I like spicy food dar n-am crezut ca o sa servesc jalapeno pur la cursa asta, haha. Vineri la pranz am plecat spre Bran cu gasca de la Aviatiei - Dada, Virgil, Roxi si Dan. Pana vineri insa am dat din colt in colt sa pun echipamentul obligatoriu cap la cap. N-am fost niciodata la o competitie unde iti cer si pe mama si pe tata si macar jumate din frati doar ca sa faci 30k. Am fost norocoasa cu un coach de treaba (am zis ca nu mai zic!) care mi-a dat vesta si echipamentul de ploaie, Andrei mi-a facut rost de „veioza de cap” cu baterii de rezerva cu tot si de la Vali am luat manusile. Restul, le-am adunat de prin dulap. Am verificat lista aia de 50 de ori. In rest, am intrebat in stanga si in dreapta sa aflu detalii despre cursa din experienta altora. N-a fost unul, mai da’ unul, sa zica ceva de bine. Eram deja crispata. Radu a zis „nu e nici o rusine sa te tarasti” HAHA. Si asa s-a spus totul.

Pe drum n-am fost in apele mele. Nu prea dormisesm bine cu o noapte inainte. Am ajuns si ne-am cazat la PelFlora (foarte faina vila si o familie de nota 10, v-o recomand cu drag. Ah da, si proprietarul e salvamontist... bine de stiut la concursul asta) M-a parasit colega de camera si am ramas stapana pe dubla, cat de rau poate sa fie; in plus totul era pe verde cum imi place mie. La ridicarea kiturilor ne verifica intreg echipamentul, ne mai vedem cu lumea, mai facem o poza, apoi inapoi la vila, o maslina, o atentie – somn. Ca lemnul. M-am trezit incerta. Este prima cursa in a long time la care nu mi-am putut estima timpul. Sa zic mah, cam atata cred ca scot. Asa de multe chestii naspa auzisem, cat de dificil este traseul, ca nu mai stiam ce sa cred. Eu oricum la pante, mai domol. Mereu m-am bazat pe coborare sa imi fac revenirea dar aici parea ca nici coborarea nu e floare...de colt. Am plecat la start dupa un mic dejun cu smoothie si rondele de ovaz expandat cu ciocolata. Bagasem magneziu cu cateva zile inainte si vreo doua anti-inflamatoare plus masaj ca sa ma pun bine cu inghinalul. Nu era indeajuns ca nu stiam clar ce ma asteapta, dar eram si cu durerea intre picioare la purtator. Nu pareau sa fie multi alergatori. M-am calmat nitel, cat sa zambesc la poze si sa o linistesc pe mama ca ma voi intoarce cu bine. Inca nu pricepeam de ce ai putea avea limita de 15 ore la 30k... No comment.

Am plecat binisor, in pace de 5 si ceva. M-am obisnuit sa raman ultima din grup. Sa ma incalzesc eu, usurel, inainte sa trag. Bine, dar unde sa tragi?... O sa ma folosesc de descrierea traseului de pe site ca sa va „traduc” eu de fapt, cum a fost toata treaba prin ochii amatorului de rand.

„Cursa de 30 km pleaca din curtea Castelului Bran si dupa 2 km de asfalt prin satul Poarta, la Podul Oprisului, o coteste la stanga si urmeaza un drum de tara abrupt pana la liziera padurii. De aici urmeaza o portiune de urcare domoala pana la baza traseului spre Saua Tiganesti, prin Clincea.”

NOTA: Eu nu am dat de partea „domoala” a acestei pante. Dupa ce am iesit de pe asfalt s-a terminat cu alergarea. Termenul „domoala” este de fapt o comparatie cu partea care urmeaza...

„Odata cu marcajul cu banda rosie incepe si o urcare sustinuta prin padure si apoi prin golul alpin, pana la refugiul Tiganesti(2195 m), de aproximativ 5 km, cu o diferenta de nivel de 1100 m. Castelul Bran( 750 m) - Saua Tiganesti(2195 m), 9 km cu o diferenta de nivel de 1450 m.”

Mda. Sa revenim la „urcare sustinuta.” Termenul ales corect. M-am sustinut de vreo doi copaci. Imi este rusine, dar am facut-o. De primul doar m-am atins si imediat mi-am zis, atata te-ai mandrit la Brasov ca nu ai sprijinit padurea si acum nici n-au trecut 5km si deja esti cu mana in frunzis. Pai ce rahat faci pana la final! (hahaha.... va spun eu - pana la final m-am agatat cu toata puterea de absolut orice, exact aia am facut!) Asa ca in al doilea copac m-a proptit de-a binelea. Unde prindeam ceva drept, pac, bagam si eu o alergare mica. Cum incepea urcarea, hai la pas. Au fost niste bucatele prin padurea aia, ceva de vis. Arbusti infrunziti, de un verde viu, cu frunzele alea moi si carnoase direct in narile mele. Le-as fi tras in piept ca tot ma loveau peste fata. Am tinut-o o vreme buna intr-un schimb de alergat si mers pana a inceput sa se imputa treaba de-a binelea. Cei mai lungi 9 km din viata mea. Si credeam ca aia 9 de la Ciucas au fost de groaza. Am sapat cu degetelele in pamant sa ma cocot pe unele pante. Am vrut si am luptat, mi-am injurat constiinta de alergator, sa nu ma opresc, sa nu ma odihnesc. Nu s-a putut. Lombara a cedat. Ma durea asa de tare de nu stiam de mine. Nu ma gandeam decat la cat de bine mi-ar prinde braul lu’ bunicu’, sa tina de cald la paraliticul ala de spate pe care l-am indoit si rasucit ca pe o sarma si caruia i-am oferit sustinere mai mult de o groaza. Stiti voi... sustinere din aia cu mers la sala si lucrat muschii spatelui (Da-ti palme. Da-ti palme acum!)

Incredibil, inghinalii nu si-au facut simtita prezenta la urcare. Am continuat, mai pe o rapa, mai pe langa un copac, mai de vorba cu unii, mai motivata de altii, sa ma misc cu talent. Ma rog... hahah. Am pierdut-o la un moment dat din privire pe Roxi. Am zis asta e. Daca am pierdut-o si pe Roxi, pe care de obicei o ajung din urma dupa ceva km, poti sa iti iei adio de la orice timp credeai tu ca scoti.

Inainte de start, Dada a zis ca se gandea la un 6 ore. Cum stiu ca sunt (macar) la vreo doua nivele sub ea, mi-am pus si eu in cap, in lipsa unui alt reper, un 7 ore. Acum, Dumnezeu cu mila. Eh, cand am pierdut-o pe Roxi m-am gandit de doua ori ce fac. M-am prins de un grup, doua fete si un baiat. Daca imi amintesc bine, o fata de la Alba Iulia, cealalta, Cami, de la Deva. Pe el am uitat cum il cheama. M-am tinut usurel dupa ei pana la iesirea intr-un luminis. De acolo, parca se incovoiase panta si mai rau. Incepusem sa ma satur de ea si nu cred ca aveam nici 6km parcursi. Ma prind din urma Ioana si Andra. Andra se uita la mine, „dubioasa.” „Mela sunt ingrijorata pentru tine. Sa nu scoti tu un cuvant?” „Ma doare spatele.” Alea erau singurele cuvinte disponibile. Urcarea continua; se lasa un soi de intuneric laptos. Nimerim intr-un alt luminis pe o creasta si brusc, dupa ce ma gandeam ca totusi au exagerat oamenii si ma imbracasem prea gros (maieu si bluza cu maneca lunga), ma loveste un vant si un frig de mi-a stat mintea in loc. Ne-am scos toti hainele de ploaie din rucsace. Unii faceau poze. Bag buful pe cap, pun si manusile, admir cu ochii, plec mai departe. La o cotitura, asa pe infundate, parca ascunsa indeajuns cat sa te surprinda, prima bucata de zapada. Doar eu si ea. Am impins buful pe spate, asa, ciobaneste. This is it. Let the fun begin.

„De la refugiul Tiganesti, traseul paraseste marcajul cu banda rosie si coboara in stanga spre cabana Malaiesti pe marcajul cu banda galbena, via Lacul Tiganesti si Padina Crucii - aproximativ 3,5 km, cu o diferenta de nivel de 500m.”

Pana la acest minunat refugiu am tinut-o tot intr-o aventura a regasirii. A regasirii cu ceilalti pe traseu. Se lasase o ceata deasa de nu te vedeai om cu om la 3m in fata. Se mergea la pas, relativ vioi pe poteca intunecata, incetinind insa brusc la „raurile” de zapada acumulate in indentatiile muntelui. Nu stiu ce dracu’ a fost in capul meu. N-am pus piciorul niciodata pe asa ceva, dar nici n-am stat sa ma gandesc vre-un moment ce s-ar intampla daca as aluneca pe una din venele alea de zapada. Asta pentru ca imi era mai teama sa raman singura in ceata aia decat sa alunec. Pai dom’le, te opreai sa iei o gura de apa, ridicai capul si erai singur. Un sentiment mai naspa nu se putea. Nimeni. Eu, ceata si poteca. Iar benzile de semnalizare erau cam rare si practic invizibile. Pana sus la Tiganesti am ajuns un grup de vreo 7 persoane. Am trecut de o bucatica de zapada unde se vedeau clar urmele si de acolo, poteca la stanga, poteca la dreapta. Acum in ce parte? Clar la dreapta ca trebuia sa mai urcam. Ne-am dus intr-acolo dar nu dam de nici un semn, nici macar marcajele montane ca sa ne ajute cu ceva. Pana la urma, Cristi, unul din baieti, preconizeaza ca mergem prea sus. Scoatem toti GPSul. Unii se gandesc sa sune la numerele de urgenta. Si sa spui ce? „Unde va aflati?” „In Bucegi!” hahaha. Sau si mai bine. „Suntem in ceata.” La propriu si la figurat. Reusim sa ne dam seama ca mergem in paralel cu poteca aflata mai jos. Coboram anevoios printr-o pacla de arbusti, pe un versant zdrentuit, unde iti puneai gleznele usor la bataie. In sfarsit dam intr-o poteca si la cativa metrii mai incolo minunatul stalp cu banda prinsa de el. Cristi, cu GPSul o ia la pas. Ma tin dupa el si incepem sa alergam. Ceilalti raman in urma. Imi era ciuda ca ne-am pierdut. Unde mai recuperez eu acum? Pierdusem notiunea spatiului si nu stiam cat naiba mai avem pana la Malaiesti. Poteca se lumineaza nitel si eu ma duc bine dupa Cristi. Alerga frumos omul, liber si fluid. Tinem cararea batatorita drept, cand brusc ne trezim pe o coama de stanca. Unde dracu’ suntem acum? Am bagat de nebuni si am ratat iar un marcaj. Ne intoarcem. Eram doar noi doi. Au fost doar vreo 300m. A fost si vina noastra ca am alergat ca apucatii, dar nici primele benzi nu erau vizibile. Venind din panta, nu vedeai ce e de cealalta parte iar benzile din primii boscheti intrasera de la vant innauntru, printre crengi, afara mai ramasese doar nodul. Degeaba dupa aia le vedeai pe celelalte ca daca nu urcai pe coama, nu vedeai nimic. Nu mai conta. A inceput coborarea abrupta catre cabana Malaiesti.  

„De la punctul de control si realimentare cabana Malaiesti(1720 m) traseul continua cu o urcare abrupta pe poteca de piatra si pe alocuri inierbata, prin Valea Malaiesti - aproximativ 2 km, cu o diferenta de nivel de peste 600 m, marcaj cu banda albastra - terminindu-se la iesirea din Hornurile Malaiesti(2378 m) - cel mai inalt punct al cursei.”

Ajunsa in fata cabanei o gasesc pe Roxi. Miracol. Poate nu mersesem chiar asa de prost after all. Roxi duce pantele mai bine ca mine, dar la vale eu ma rup mai tare in figuri. Insa nu prea fusese nimic la vale pana atunci asa ca eram surprinsa sa o mai gasesc acolo. Umplu unul din flaskuri (celalalt era cu apa si magneziu deci luam mai rar din el). A fost o senzatie ciudata sa alerg cu ele pe piept. Vesta, un pic maricica, a trebuit stransa bine pe corp si a adus flaskurile atat de in fata de ziceai ca sunt vacuta Milka. Si cand am golit unul, s-a schimbat centrul de greutate si celalalt, mai plin, ma lovea in burta. Alergam si ma tineam... de-un flask. Haha.

Anyway. Mi-era sete. Cica trebuia sa avem la noi pahar. Eu n-am vazut niciunde treaba asta in regulament. Caut in disperare unul si nu gasesc. Dar dau de o oala gradata pe un pervaz, cam de 1.5l, o iau, umplu vreo 300ml si beau cu nesat. Improvizatie, asta e. Bag in mine niste cipsuri sarate, umplu un buzunar cu restul si inca unul cu gummy bears. I love gummy bears. Sunt gata. Roxi plecase de putin timp. Hai si eu. N-am alergat pana la iesirea din vale ca rontaiam in continuare si m-am saturat de mancatul in graba la punctele de hidratare ca dupa aia sa am ce bule de aer sa sparg prin stomac. Nu scoteam eu parleala acolo. Bagasem un gel pe la km 9, eram ok.

Dupa mine, Alba Iulia si Deva. Stam de povesti pe masura ce urcam spre Hornuri. O sa le spunem Horns/Coarne. Atat. Ca isi merita denumirea. Iar ceata, iar zapada. Iar ne pierdem om cu om. Incepe sa bata vantul si tarana dispare cu desavarsire de sub picioare. Zapada, strat dupa start, intarit, nu lasa loc de prea multa miscare dincolo de urmele deja facute de ceilalti. Pas cu pas cu pas. Cea mai – nu gasesc cuvantul potrivit – oriunde intre funebra, de speriat, singuratica urcare a mea ever. Ever. Daca as fi fost singura pe acolo n-as fi avut curajul sa urc. Doar zapada si stanci golase si vant, totul semi-ascuns intr-o ceata de creta care parea sa imi tulbure ochii. Si nu se mai termina. Un sir indian de oameni, mergeau, se opreau. De ocolit cam greu, dar am reusit sa trec de un baiat si apoi de grupul meu de urcare. Am ajuns la cabluri. Manusile erau deja umede si ma usturau palmele la cat de tare ma tinem de franghia aia. Ne apropiam de varf. Traseul se ingustase mult, cablul se balanganea in stanga si dreapta dand peste picioare celor de deasupra. Am strigat la ei. Ne-am coordonat bine, nu s-a impiedicat nimeni. Vantul se intetise asa de tare chiar la gura de iesire, incat din cauza glugii care facea un zgomot ingrozitor, nici gandurile nu mi le mai auzeam in cap. Linia se blocase. Reusesc sa descifrez persoana din fata si vad ca e Roxi. In necunostinta de cauza isi luase manusi fara degete si, cu oboseala cumulata, nu mai reusea sa urce. Dupa doua cazaturi, cateva incurajari si o propta de la mine, a trecut de varf si eu imediat pe langa ea. 

Photo credit Bogdan Popa

Sus, un voluntar striga la noi sa „o luam in jos” in aceeasi ceata indescriptibila. O alergatoare, foarte suparata, ii cere mai multe detalii. „In jos unde, dreapta, stanga! Unde sunt marcajele?” Omul nu mai zice nimic, eu plec, e prea frig. Impreuna cu doi baieti alergam „in jos” pana ne dam seama ca ceva e in neregula. Ma opresc si ma uit in jur. Imi intrase zapada in adidasi si imi inghetasera calcaiele. Vroiam sa plec odata, sa ma incalzesc. Vad ca prin vis un stalp. Nu se vedea insa nici un marcaj. Fug intr-acolo si cand ma apropii indeajuns, vad banda data roata pe dupa stalp. Injur in barba (prima din multe) si plec intr-acolo. Alerg. Gata. This was my time to shine haha. Trec de o fata care ma intrecuse demult, pe prima urcare. In pantaloni scurti (scurti, scurti!) si in tricou. Avea picioarele rosii.

Scurta paranteza. Nu comentez alegerile nimanui si/sau cunostintele medicale/sportive despre ce/cum si cand se alearga despuiat pe frig. Chiar si numai pentru putin timp. Dar, de bun simt as zice eu, echipamentul ala era chiar prea putin. Nu toti suntem Tibi Useriu. Si omul ala, a stat la chiloti, manusi si caciula, la copca, pe ceas, cateva minute. Dormea noaptea pe balcon in sacul de dormit dar ziua il mai lasa nevasta prin casa. Si tot nu imi amintesc sa fi plecat in bikini la Pol, indiferent de cat a stat la copca. Din umila mea experienta vasele de sange se contracta la frig, vorba aia, ti se racesc picioarele. Corpul este interesat sa tina caldura „la centru”, sa bata inima, sa functioneze plamanii, sa iti oxigeneze creierul. Partea nasoala e ca nu alearga motorul pentru tine, tot de caroseie e nevoie si tu tocmai ce i-ai bestelit vopseaua.

Am lasat-o mergand si dusa am fost.

„Imediat dupa iesirea din Hornul Malaiesti incepe o coborare abrupta si dificila prin Valea Gaura, de aproximativ 3,5 km, cu o diferenta de nivel de 800 m, marcaj cu cruce rosie. In partea a doua a acestei coborari exista doua portiuni dificile, unde concurentii vor trebui sa se foloseasca de lanturile instalate pentru a trece in siguranta mai departe. la capatul coborarii, concurentii isi vor putea reimprospata fortele la punctul de control din Poiana Gaura(1541 m).”

Eh, de aici dragii mei, s-a rupt firul si ies la iveala cuvintele lui Radu. Ia si descurca-te fata draga daca stii cum, fara sa te sperii (mai mult) si fara sa iti lasi pielea pe vreo stanca. De pe la km 18 dupa iesirea de pe Coarne, a inceput sa ploua. Cand am intrat in crevasele alea care nu aveau nimic de a face cu o poteca alergabila, incepuse ploaia binisor. Te biciuia, ca si cum vantul juca squash pe fata mea cu picaturile de ploaie. Ma decid eu sa pun si pantalonii de ploaie inainte sa fie pre tarziu. Ii bag direct peste adidasi (traiasca marimea M barbati!) si trec la actiune. Eram singura cuc. Cum am fost de fapt mare parte din traseul ramas. Lanturile alea si stanca uda mi-au dat de furca. Cum sa nu ma impleticesc pe ele, cum sa sar fara sa risc o cazatura prin alunecare. Ca la nebuni. Vorbeam singura cu voce tare, „ti-am zis sa te duci la indoor climbing, te-a durut in cur.” Exista si avantaje la a fi singur pe carare. La baza stancilor un petec de zapada, razlet. Ma uit la haul care se casca dincolo de el, cu palcuri de ceata ca vata pe bat, invartindu-se repede prin aer deasupra deschizaturii de desubt. Strang din buze. E belita. Sincer va spun. Imi era teama. Ca sa fie filmul complet incepe sa tune. Mai fratica. Acum imi mijeste rasul pe buze, atunci nu imi mijea nimic. Niste trasnete si fulgere mai lipseau pe langa faptul ca n-am coborat vreodata stanci ude pe lanturi pe langa o prapastie. O nimica toata.

Incerc sa infig calcaiele in zapada, dar nici o sansa. Inainte mea oamenii se dadusera sanie si se facuse partie. Ma duc la vale incontrolabil si ma panichez ca nu stiu ce e dincolo de boscheti, ma prind de o radacina, ma intorc pe burta, dau cu bratul drept intr-un colt de stanca. The end. Cand in sfarsit sunt pe picioarele mele vad o gaurica mica in pantaloni si casc ochii cat cepele. Daca ma mai iau mult la tranta cu poteca ii franjurez naiba pantalonii omului! Ii dau jos si ii pun la brau. Let it rain!

Ajung la o trecere. Munte in dreapta, o ditai stanca in stanga. Intre, o gaurica. Ma opresc in drum, masor gaura din privire. Nu sunt asa slaba. Manual utilizare munte, pagina alba. Ma apropii bine si vad in partea cealalta o teava cam ca suportul de prosop dar mai teapana. Du-te mah de aici! Ma dau innapoi relativ consternata. Mi-era o teama sa nu alunec si sa frang ceva, singura pe coclauri pe acolo de nu va zic. Ma urc pe stanca, ma sprijin in bara si sar. Mi-a stat inima. Pare un rahat pentru unii, dar eu n-am facut gesturi din astea kamikaze pana acum (am facut altele hahaha!)

Spre sfarsitul crash course-ului de catarat, dau de vreo doi straini mutati de la 50k la 30k. Ii directionez (eu!!! haha) si bag mare in continuare. Ajung la parau. N-am inteles de ce au pus benzi si de-o parte si de alta a raului. Doar ca sa am eu ce traversa? Mi-a intrat adidasul stang jumate in apa, i-am dat niste morti si raniti. Ajung la PC 2. Ploua in continuare. Imi sarise un ac de siguranta de la numar. Fur iar o cana, beau apa, umplu iar flaskul. Gummy bears pareau ca se dezintegreaza de la atata apa dar nu mai conta. Scot manusile bag o mana de jeleuri in buzunar si plec. Pe drum rontai fericita, cu ceva nisip e drept, sa mai polishez vreo doua plombe.

„De aici traseul urmeaza o curba descendenta pana la sosire, exceptie facand scurtele urcari la Saua Polite si pe Muchia Grajdului. Astfel, traseul va urma marcajul cu cruce rosie prin padure(7 km) si o portiune de drum forestier(1 km) pana la bariera. De aici, pe ultimii 4,5 km, pentru a evita traficul de pe Valea Portii, dupa 300 m de asfalt, cursa continua cotind la stanga, pe un podet peste paraul Poarta si urcand un drum de tara si o poteca de pe Muchia Grajdului pe unde se ajunge la Sala de Sport.”

Urmatoarea bucata a fost un fel de Aventurile lui Indiana Jones in Padurea Tenebrelor (volum nou haha.) Da’ cu ce am gresit sa ploua chiar sambata mai oameni buni? Era asa intuneric si un namol de sa mai pui macar un 300 grame la adidasi pe fiecare picior. In fine. Alerg mai tot timpul. Pana dau de o panta, evident. Undeva mai sus, in sfarsit, oameni. Baieti, mai exact. Fete nu mai vazusem de la Coarne. Ma misc cu relativ talent pentru km 21 sau cat era, incat unul din ei, Alex, striga la mine cand ma opresc sa iau pauza de lombara „Hai, nu mai fii lenesa!” De asta alerg eu cu baieti. Ma motiveaza!!!! Haha. Ma chinui un pic, dar sus pe deal ii prind din urma. Ii depasesc pe ceilalti si raman cu Alex. Facem cunostinta prin raurile de namol, mai schimbam detalii despre calendarul de concursuri pe lunile ce urmeaza, printre rasuflari. Alerg cu spor, ca doar e la vale. Il iau si pe Alex de cateva ori dar ma prinde din urma la portiunile de sanius pe namol. Prind din urma alti trei baieti, unul cade langa mine. Astept cateva momemte sa vad daca e ok, plec. Inca un bustean cazut. Asta, cam innaltut. Nu mai am picioare sa fiu jmechera si sa sar peste. Asa ca il calaresc. E ud si se clatina (hahaha). M-as mai fi dat huta teleguta dar mai aveam ceva km buni pana la final. Alex deja ma avertizase ca de fapt nu sunt 30, sunt mai multi. Adunati cu ce mai bagasem eu bonus cand m-am pierdut, nu stiam sigur cati mai am de fapt. Stransesem cariera de piatra in adidasul drept. Cateva varfuri bine plasate intr-un copac sa mut pietrele din talpa si l-am lasat in urma si pe Alex ca simteam nevoia sa ma duc.

Pe ultimul drumeag, mai degraba poteca larga, cu un set complet de apa, namol, pietre si iarba, intrec mai multi alergatori. In sfarsit 3 fete. Toti merg, asa ca am timp sa ii salut si incurajez pe toti. In engleza, ca deja m-am prins ca treaba e bilingva. „Well done girls!! „Looking good!” Unul imi si raspunde, ca vine si el, dar s-a lovit la genunchi. Ma ofer sa ii dau fasa mea elastica. Refuza. Insist, ca schiopata. Imi spune ca se drege la urmatorul punct de control. Plec, cu parare de rau. Avea deja benzi pe genunchi deci erau slabite suruburile inainte de concurs.  

Si ultimul punct de control. Oamenii ma saluta, ma fluiera, ma simt mai bine. Mi se spune ca mai am 5.5km. Deci sigur erau peste 30. Ceasul arata 6 ore si 35 minute. Asfalt. Ma simt grea, relativ imobila, aproape ca mi-e ciuda ca nu ma mai tin picioarele sa bag mai tare. Scap de balast aruncand apa din flaskuri. Am un dubiu ca fac bine ce fac. Bausem deja mai bine de 1 litru pe drum. Dar am riscat. Urmatorul km il scot in 4:50. Woah... Nota: Ca sa nu lipseasca martie din post, inghinalii si-au dat in stamba fix pe bucata asta. Like I fucking cared!!! Intru pe ultimul drumeag, dau de un fotograf. Am mai vazut doar unul pe traseu la prima urcare. Sunt singura pe drum, ma schimonosesc la el in ceea ce sper eu sa apara a fi zambet. La urmatoarea panta, deja incalzita, ma opresc sa scot haina de ploaie. Intalnesc din ce in ce mai multi concurenti. Toti baieti si toti merg. Majoritatea erau de pe cursa mea. Unul din ei ma vede venind in alergare si se motiveaza. O rupe si el la pas si asta imi face bine, sa am coechipier pe ultima bucata. Inca o coborare relativ abrupta si innamolita. Din creanga in creanga, ne apropiem de strada principala. Aud masinile. Ma reped sa iau larg o panta si ma duc intr-un gard. In ultimul moment vad sarma ghimpata si il evit la timp. Cobor ca maimuta pe o craca si il prind pe baiatul respectiv exact la asfalt.

Ultimii 300 m se parcurg paralel cu DN 73, sosirea fiind in curtea Castelului Bran.

Alergam/mergem impreuna ultima panta din spatele castelului. Vedeam oamenii sus, stand la coada sa intre in castel. Curati. Uscati. Probabil mancati. Haha. Scari. Va spun ca nu ma asteptam la o asa reactie din partea picioarelor. Literalmente nu ma mai ascultau. A trebuit sa ma opresc pentru ca nu puteam sa cobor treptele alea. Tremurau ingrozitor. Am reusit sa trec si apoi a urmat, whatever the fuck a fost chestia aia pe mijlocul dealului. Un baiat facea poze. „Hai ca mai aveti un pic. Sunteti printre putinii care n-au cazut aici!” Incurajator. Coboram impreuna, dam ocol la castel si gata, linia de finish chiar in fata mea... la stanga. Nu imi amintesc oameni. Nu imi amintesc urale, nu imi amintesc decat ca m-am oprit si cumva am oprit ceasul. Eram surda, dar surda de fericire. M-am dus la Dada si Virgil care ma asteptau, cineva, cumva ma trimite inapoi dupa medalie. Ma intorc iar catre Dada. Daca cuvantul „fericita” nu v-a descris indeajuns de bine starea mea, uitati-va la prima poza.

Ce sa va spun. 7 ore 6 minute. Nu le-am simtit. Nu am stat cu ochii pe ceas decat rareori, sa mai verific kilometrajul. Invatasem pe de rost unde trebuie sa fiu la cam ce km. Busola m-ar fi ajutat fix pix daca ma pierdeam. Nici nu stiu in ce parte e Nordul.

Ziua a trecut repede. Roxi a ajuns si ea, ne-am incalzit, am iesit cu prietenii la masa. Incepeau sa curga tot felul de vesti despre abandonuri, de accidentari, de oameni pierduti pe traseu, neinregistrati la punctele de control. Am facut o noapte alba. Am fost atat de impuscata in cap cu adrenalina ca n-am putut sa dorm. Am deschis geamul ca tot eram la mansarda si nu mai ploua. Sa ascult copacii. Si muntele. Si viata din jur. Intr-un final am adormit pe la 3 si ceva dimineata.

Concluzia e simpla. Mi-a placut, mi-a placut foarte mult. M-am bucurat ca am ramas singura, ca m-am speriat, ca a trebuit sa ma confrunt cu situatii noi si sa trec peste cum am putut mai bine. Nu am avut prieteni iubitori de munte asa ca nu am stiut cum sa cultiv acest hobby si nici n-am avut parte de  iesiri pe trasee de genul asta. Acum insa o sa profit la maxim ca am alaturi o mana de prieteni muntomani de la care pot sa invat si alaturi de care voi putea explora.

Inainte de incheiere, multumesc Aviatori pentru inca un concurs de pomina si un set de amintiri frumoase. Felicitari pentru o alergare sustinuta, pe o (mai multe) panta sustinuta, haha. Bravo Dada pentru un timp excelent si loc I categorie meritat cu varf si indesat! Si pentru majoritatea pozelor pe care le vedeti aici!

Ca nota de subsol, cu toate ca poate nu are trebui sa imi permit, incepatoare fiind si paralela cu orientarea, as dori totusi sa remarc cateva lucruri.

1. Echipamentul obligatoriu isi are clar rolul lui si m-am bucurat sa vad ca au fost atenti la aceste detalii in momentul ridicarii kiturilor. Insa, langa mine la start, Denisa Dragomir (n-am nimic cu fata, sunt convinsa ca e foarte buna si a demonstrat-o din nou!) a plecat doar cu betele in mana. Cineva a intrebat-o de ce nu are nimic cu ea. A raspuns ca organizatorii n-au avut nimic de comentat, si atunci de ce nu. Nu conteaza ca era cursa de 20k. Nu cred ca performanta o scuteste de cararea a 2 – 3kg in spate. Ma gandesc ca pentru ea ar trebui sa fie mai usor decat mi-a fost mie sa imi misc si fizicul si 1l de apa plus echipament. Asta in lumina intregii controverse a respectarii regulamentului, indiferent de participant, iscata de cazul Hajnal – EcoMarathon.

2. Am inteles ca pe o portiune de 3km au fost smulse intentionat benzile. Asta pot sa inteleg. Insa, ce nu pot sa inteleg, este de ce, prin prisma a cat de imprevizibila este vremea pe munte, nu au legat macar o mana de benzi mai lungi incat sa fie mai vizibile, acolo unde se putea. 20cm de banda subtirica pe un stalp asezat oriunde la o distanta de 100 – 200m unul de altul, in ceata, este practic inutila. Trebuia sa ajungi langa stalp sa vezi daca e banda pe el. La fel, in zonele cu vegetatie, puteau sa prinda ambele capete ale benzilor incat sa ramana la vedere in loc sa fie ascunse printre crengi, luate de vant.

Nu toti stim traseul pe de rost, mai ales la prima participare. Si nici o harta nu te pregateste pentru realitate si daca o invatam pe de rost, metru cu metru. In ce ma priveste, am facut ce am putut. Am invatat ce marcaje trebuie sa urmaresc, in ce zone si de cele mai multe ori asta m-a salvat. Pe portiunea de coborare spre PC 2 rar dadeai de cate o banda prinsa de vreo creanga si sa ne fie cu iertare, era boscheti utilizabili din plin. Inclin sa cred ca la cursele de 50 si 100k orientarea ajunge sa fie mai importanta decat alergarea. Dar la 20 si 30k, alergarea vine prima si as vrea sa am avantajul de a ma uita la picioare mai mult decat prin copaci cu gandul ca sigur ratez singura banda pusa odata la 200m.

3. Au reactionat bine la „reglarea conturilor” la baieti cand din cauza informatiilor transmise gresit de un voluntar, Palici si inca doi baieti au facut km in plus. Overall, am plecat cu impresia ca voluntarii nu au fost bine pregatiti, ca le trebuiau explicate lucrurile mai bine. La Cabana Malaiesti era un pic de haos. Oamenii veneau in grupuri si doua voluntare nu faceau fata sa citeasca numerele si sa le noteze corect. Nu e de mirare ca acum la listele provizorii lipsesc unii concurenti cu desavarsire, printre care si Roxi a noastra.

There is room for improvement dar este o competitie inca tanara si traseul asta asa fain ii ajuta sa mearga mai departe. Ne vedem in 2018!