Alergatul, bata-l vina. Eu si Maratonul.

Sa stiti ca mi-a luat atat sa scriu despre maratonul asta pentru ca sunt inca un pic pe un cloud no. 9 sa zic asa. Din categoria, sa mori tu ca l-ai facut. Adica chiar l-ai facut?  Am asteptat nenorocirea asta de maraton de 4 luni. Nu numai ca l-am asteptat, dar l-am si muncit, dupa ce la un moment dat eram la un pas sa il aman pentru la anul. Si acum ca s-a intamplat, parca s-a intamplat prea repede stiti ce spun? Bine daca ma intrebati pe la km 38 cred ca aveam alte pareri, dar dupa razboi multi viteji s-arata, asa ca dati-va la o parte ca-s cu pieptul in fata!!!

Sa vedem. Alerg de fix un an si vreo 5 luni. In timpul asta am stricat si am reparat niste chestii, am aflat niste lucruri, am evoluat in altele, m-am imbunatatit overall. E greu. E greu pentru ca vreau mai mult, dar timpul pentru antrenamente si disciplina in multe de la somn, recuperare si nutrititie sunt greu de obtinut cand lucrezi 9 ore pe zi si pierzi cam 2 in trafic. E greu sa fi atlet corporatist (ce-am zis!!! Vai mie!)

Alergatul mi se pare un sport foarte personalizat. Multe pareri, poate multe bune, dar bune pentru ei, nu neaparat pentru tine. Undeva trebuie sa fie o mediana intre sfaturi, documentatie, cunoasterea propriului corp si bun simt. In mai la OMV Petrom am alergat de exceptie semi-maratonul pana la km 18 dupa care am dat-o in bara masiv. Am baut apa, dar n-am mancat nimic pe parcurs. Da, poti sa duci un semi fara sa mananci neaparat. Dar nu cand bagi viteza si nu cand stai cu pulsul in 170+ asa cum am stat eu. Dar cine stia pe vremea aia de puls? Ei bine uite asa am aflat. Cand in loc sa scot 2 ore, am pierdut tot ce am castigat pe ultimii 3km. Mi-e ciuda? Nu, nu alerg sa imi fie ciuda. Alerg sa ajung la finish si sa traiesc mai mult sau poate doar mai bine, cu zambetul pe buze. Dar clar m-a pus pe ganduri. Nu vreau vreodata sa mai alerg cu o senzatie de voma si letargie ca atunci.

Si nici cu durerile groaznice de tendinita din fesa dreapta asa cum am facut-o aproape 8 luni cat mi-a luat sa scap de ea. 5 august 2015. Atunci am scrantit ecuatia la intervale pe Dinamo. Am fost la medic, am luat anti-inflamatoare, am stat 2 saptamani pe tusa, am alergat doar 5km o luna intreaga. Am fost cuminte, ca la carte. Nici eu nu credeam ca pot, mai ales ca aveam stafeta pe 4 octombrie. Nici nu puteam sa merg fara durere la inceputul lui septembrie. Dar m-a lasat. Pana in 13 decembrie cand am alergat al doilea semi la Baneasa. De la km 8 la 14 am crezut ca scot piciorul si dau cu el de un copac. Iar medic, iar tratament, iar stat pe tusa. “O sa va doara de fiecare data cand cresteti distanta sau viteza, pana se obisnuieste” a zis omu’. Pai sa o ia dracu’, asta inseamna tot timpul!

Am ajuns la Medlife Grivita si am intrat pe mana lui Miki si a lui Robert la kinetoterapie. NOTA: pentru cei care nu credeti in benzi, think again! Cand m-am dus prima data, la fel de neincrezatoare ca oricare altul, schiopatam. Miki nu m-a lasat sa plec fara benzi. Cand sa ies pe usa mi-am dat seama ca pot sa merg. Fara teama. Fara durere. In alergare puteam sa spun pe ceas cand incepe sa ma doara. Singura incertitudine era cat de tare si cat de mult timp.

In primavara in sfarsit m-a lasat. Cu multe exercitii acasa, cu mers la Robert sa traga de picioare de am facut spagatul mai bine decat stiam ca pot! Dupa semi in mai, am ajuns si la cardiologie la testul de efort, la analize si la medical sportiv sa vad daca ma mai lasa sa alerg cu pulsul asta de iepure salbatic. Mi-au dat hartiuta ca sunt sanatoasa “ca un cal”. Asa a scris medicul pe tidula aia! Haha. Frumos. I-am zis “da’ chiar ma lasati sa alerg cu pulsul asta?” “Pai inima e perfect sanatoasa, doar mai mica decat trebuie si impinge mai tare ca n-are ce sa faca. O sa mai scada in timp, dar niciodata ca la unul cu inima de marime normala. Da-i sa manance ca consuma benzina mai multa decat normal si o sa fie bine. Daca nu lesini, nu iti pierzi cunostinta esti bine. Sa nu o lasi niciodata sa te sufoce. Un maraton in 170 puls se duce cu multa grija sau deloc. Incearca sa stai sub cat mai mult. Altfel, baga distante scurte cu viteza. O sa rupi gura targului cu inima asta!” Maxima este de 202 bpm. Sa-mi traiasca! Haha.

Si iata-ne la momentul de fata. M-am apucat acum 4 luni de antrenamente. Vreo 600 si ceva de km in total alergati, ca sa pot duce in spate constant, 42. E cam tampit nu? Haha Pulsul mi-a scazut si am inceput sa alerg mai repede intr-un puls mai mic. Fesa s-a comportat exceptional. Deci la partea de fizic, eram bine.

Mentalul era si el bine. N-am stat niciodata sa ma gandesc daca si cu parca. Stiam ca il fac. Da-l naiba. In 4:30, in 4:40, asa m-am gandit eu. Ideea de 4:20 era un mic erotism care a intervenit mai tarziu cand m-am simtit eu mai in forta. N-are rost sa fim zmei. Realitatea picioarelor nu e la fel ca visul din cap.

Pe 18 septembrie am insotit-o pe mama la Baneasa la cross. Sunt cel mai mare fan al ei pana la urma. Nu alergase niciodata cursa. Eu aveam 32km weekendul ala deci nu ma mai bagam la inca o tura de 10, asa ca i-am lasat ei stafeta familiei. Mi-am si fentat glezna intr-o groapa in intuneric cu o seara inainte asa ca eram de poveste. N-am facut nici cei 32km (asa ca am ramas doar cu 30 alergati) si nici Baneasa. Macar sa stau la poze zi incurajare!

Ei bine, mama a facut o mega, mai da’ o MEGA cursa, ajungand la finish intr-o ora. Insa, intr-un ceas rau, ca alt motiv nu gasesc, exact la linia de finish s-a impiedicat si a cazut. Nu vreau sa detaliez, intrucat imaginea este atat de vie in ochii mei ca mi se face mai rau decat mi s-a facut in mai la semi si ma apuca plansul. Va spun doar ca a fost o cazatura extrem de urata la prima vedere, pe ciment, cu fata, fara nici un fel de opreliste. Cu mult sange, umflaturi si julituri. In cele 5 secunde cat mi-a luat sa ajung la ea mi-au trecut prin cap cele mai negre ganduri. In drum spre urgente, am inteles ca se impiedicase si nu ii fusese rau, ca de fapt aia era foarte important. Nici nu conteaza pana la urma. Putea sa cada pe scari, de pe o bordura, indiferent. Ideea este, ca niciodata, dar niciodata, nu m-am pregatit si nu voi fi realmente pregatita sa imi vad mama asa cum am vazut-o atunci. Din orice motiv. Parintele este etern, nu se schimba niciodata, nu se duce niciodata. Parul alb e doar vopsea, puterea ei este nemarginita. Am plans in continuu vreo doua ore. Stiu ca multi dintre cei de fata au crezut ca am exagerat. Si da, reactia mea a fost exagerata, doar ca pentru mine, copilul unui singur parinte, imaginea aia m-a trimis intr-un alt loc unde nu imi doresc vreodata sa ma mai duc, cu toate ca undeva, candva va fi inevitabil. Un cucui in frunte, nasul relativ strambat, dar nu spart (foarte important!), un fir cusut in barba, mana fisurata, un ligament intins, julituri cat cuprinde si vreo doua vanatai grele pe picior. Consecintele nu au fost nici pe departe atata de grave pe cat a aratat cazatura in sine. Sau pe cat ar fi putut fi. Ceea ce a fost foarte bine.

Insa mi-a luat mai bine de 2 saptamani sa ma recuperez din momentul ala. Plangeam necontrolat, aveam vise ciudate aproape in fiecare noapte. Veneam acasa sa o vad asa si mi se rupea sufletul. Mami meu, asa fragil, finut, o mana de om. Da, stiu, e puternica. E pe picioarele ei. Dar daca as fi fost eu, si ea s-ar fi simtit la fel. Cand eram intr-a 12-a m-a pocnit unul din greseala cu o bucata de balustrada in cap, mai specific in arcada dreapta. Am ajuns la mama la munca deja pansata, trebuia numai sa ma duca la urgente sa ma coase. Sa va spun ca mama e asistenta medicala de laborator da? Vede destul sange zilnic. La urgente cand mi-a facut femeia anestezia si am zis un “au!” mama s-a scurs toata pe un pat pe acolo. Roata se invarte dragilor, si parintii ne devin copii, ca le place sau nu.

Toata lumea imi zice “Mela da’ n-o mai alerga atata! Ca oricum face super performanta la varsta ei! Ne da clasa la toti, e super tare!” Mai oamenilor, da’ voi chiar nu intelegeti! Eu sunt aia care o trag intr-una inapoi! “Mama nu mai alerga asa repede! Mama mananca inainte de alergare! Mama poarta bustiera noua, ia pantalonii mai grosi, uita-te la ceasul ala ca de aia ti l-am dat! Invata traseul! Uita-te pe unde mergi! Mai da din umeri ca amortesti! Tine viteza constanta! Nu mai trage ca la nebuni ca peste un an o sa te doara ceva sigur!” Cateodata trece pe langa ea. Si o mai si amuza!!! Va (ne) recunoastem cumva in aceasta atitudine?! Pai sigur! Copii fiind paduri cutreieram si de mama nu ascultam! Exact aia!

Acestea fiind spuse, moralul meu, ca si al ei de fapt, a fost putin dezechilibrat sa ii spun asa. Mie imi era frica sa nu o mai vad asa, ei ii era frica sa nu treaca din nou prin experienta asta. Mi-am impus sa nu ma gandesc 42km la un potential remake al momentului respectiv. In sufletul meu, asa pe ascuns, m-am bucurat tare mult si m-a linistit cat de cat sa stiu ca prieteni si colegi de alergare si munca alearga la semi si cum toti o stiau cat de cat, o sa fie cu ochii pe ea.

In ziua cu pricina, adica duminica, ne-am trezit ca niste zane la 6AM, am bagat o mana mica de cereale cu lapte de migdale, ne-am schimbat si am fost gata de mars. Aranjasem totul cu o seara inainte. Ceasuri incarcate, telefoane, acumulator, cipuri la sireturi, butelcute cu pudra, shakeuri, geluri, batoane, servetele, haine de shimb, toate nebuniile. Singurul si unicul lucru la care nu m-am gandit a fost cartela de metrou. Pai da’ cum. Si exact pe aia am uitat-o. Si eu si mama. Noroc ca aveam cash la noi si ne-am cumparat la metrou.

Contrar asteptarilor nu era nimeni pe drum, de astia ca noi cu sacii de alergare sa sti sigur unde merg. Competitia (mwuahaha!) In metrou parca s-au mai adunat. Toti intoliti pana in dinti, numai eu in fustita. Ca orice parinte, mama imediat simte nevoia sa imi spuna “nu mai tu esti dezbracata. Ti-am zis eu ca o sa ingheti! Daca faci pe curajoasa!!!...” Si ca orice copil am negat vehement, ca eu stiu, ca am citit si m-am documentat ca intre 5 si nu stiu cate grade daca iei bluza cu maneca lunga in sus si ceva scurt in jos esti bine. Scria si pantaloni din aia trei sferturi, dar ai mei sunt roz si nu mergeau cu jambierele. Doar nu am dat 140 lei sa nu se potriveasca culorile?!?! Evident explicatia mai “stiintifica” era ca nu vreau sa imi “sugrum piciorul” si cu pantalonul si cu jambiera. Pai da. In plus am tinut fustita asta de cateva luni special pentru maraton. Nici o ploaie si nici un vant nu avea sa ma tina departe de ea acum! Am zis! Ca sa inchei discutia am impartit shake-urile si ne-am apucat de hranit.

Iesim de la metrou, ma loveste o pala de vant, strang din dinti cu stoicism. Sa nu dai semne de slabiciune ca te mananca de vie. De abia asteapta sa vada ca ti-e frig! HA! Ajungem aproape de corturi. Se dadea startul la Cursa Populara. Adolescentii plecasera deja. Mama consemneaza un pic agitata, “la cine se da startul?” “La cursa populara” zic. “Pai cum, ca era o fata pe la metrou cu nr. de CP si n-avea nici o treaba.” “Pai si eu ce sa-i fac?” Ma gandesc eu in gandul meu, ganditoare. Ca sa zic asa. Cand am alergat eu la cursa populara, am fost la 7:00AM pe cai. Tot la 8:30AM s-a dat startul, ca si acum. Cred ca am pazit stalpul de la start macar o ora, timp in care am belit ochii cu gratie la “categoria grea” care se acumula usor, dar sigur pe culoarul de langa. Baietii aia rai, dezbracati, cu muschi la picioare, ceasuri, cipuri, muschi la picioare, focusati, antrenati. Treburi. Am spus-o atunci si o spun si acum. Pe langa ei ziceai c-am venit la cumparat gogosi, n-aveam nici o treaba cu alergatul.

Bai dar acum, bai dar ACUM, eram si eu cu liga mare. Ce mai conta ca de fapt eram in liga mica mititica de la maraton, boboc in toata regula. Eram totusi in Liga Mare, cu baietii cu muschi la picioare (am si eu o gamba de 34cm daca va intereseaza. Numai pe stanga. Pe dreapta e putin mai rahitica, dar we’re working on it!)

Ajungem, ne mixam cu oamenii, mergem la cortul Raiffeisen sa gasim alergatorii de la Primul Maraton. Fericire maxima, pupaturi imbratisari. Suntem inca imbracati de iarna cu subele pe noi, dar cu zambetul pe buze. E cam devreme inca pentru toti. Trece Adi Ene cu o cafea pe langa mine. Aburinda. Norocosul, ce bine ca poate sa bea. Eu bea un litru de apa daca beau cafea inainte de alergare. Trecem mai departe, Florin Cazan (big fan!) sta la prindere cu niste imbratisari de incurajare. O sa vina dupa noi pe traseu sa ne sustina si sa ne ajute. Din pacate nu a oferit nici un free ride intre citirile de cip sa scoatem si noi parleala la timp haha. Doar a stat si ne-a privit chinuindu-ne. Machiavelicul!

Tot la Raiff imi dau intalnire cu Flori Gazela de care sunt super mandra ca doar am facut mega echipa la stafeta pe vremea asta anul trecut. Din categoria “de unde ai plecat si unde ai ajuns” (si unde va ajunge!), Flori a mea a pus singurica pe picioare o echipa mixta de stafeta dupa ce cu vreo luna inainte zicea ca nu prea s-a antrenat, nu alea, alea si iata. Where there is a will, there is a way, va zic eu. Ne pupam, ne incurajam, ne mai trezim, ne mai pozam. Plecam.

Mergem la grupul meu de alergare unde ii gasim doar pe Daniel si Oana D. Din pacate ceilalti nu ajunsesera inca. Iar pupat, iar urat, un fel de reptitie inainte de Craciun. Dupa care fugim la cort sa lasam rucsacele si sa ne dezbracam de extra toale. Mda. Grea asta cu dezbracatu’. In cort a fost bine. Afara vroiam inapoi in cort. Dam iar de cei de la Raiff si ne apucam sa topaim impreuna civilizat sub forma de incalzire. Aia se vroia a fi ce faceam noi, desi parea mai mult dansul unei betii crunte cu pasi nesiguri. Mai stransi unu’ in altu’, cautand closca, mai zambind, mai vorbind, se face timpul sa ne strangem in “tarcuri” la start. Pe drum ma uit dupa ai mei. Nu il mai vad decat pe Daniel care trece super repede pe langa mine. Evident ca bunaciunile celelalte (Virgil, Roxi si Dada) au stat in fata ca sunt “rai”. Noi astia mai rudimentari am intrat la Sector F. Adica unde a intarcat dracul iapa, ultimul tarc. Cel mai vesel, va zic. Ne-am legat de saracii baietii aia cu baloanele (pacerii!). I-am invadat pur si simplu si nu ne mai tacea gura.

Bobby si Sorin au mers in fata cu baietii de 4 ore. Respect! Mai toata gloata s-a adunat la 4:30 si am avut cativa destoinici luptatori la 5 ore. Poze, rasete, topaituri. Pe mama am predate-o frumos Silviei, si ea tot la primul semi. Le-am coordonat sa stea frumos intre pacerii de 2:10 si 2:20 (pentru necunoscatori astea sunt orele in care vrei sa termini concursul – asa mi-s de smechera cand vorbesc in termini de astia de numa numa. Cateodata si noi ne incurcam in ei. “Bai, eu incerc sa ma tin macar in 4:30!” “Esti tare frate! Asa de repede!” “Cum asa de repede ma? 4 ore jumate e decent!” “Am crezut ca alergi 1 km in 4 min 30 sec, de ce dracu’ vorbim aici!”… asa ca sa va dati seama cum decurg conversatiile intre noi cateodata.)

Cat am stat noi 15 minute acolo, mi s-a umplut vezica. Nu este placut. Deloc. Desi fusesem deja la baie. Nu puteam sa risc sa ma mai duc acum. La naiba, am zis. Si acum ce fac? Am invatat pe de rost tot traseul, toate punctele de hidratare dar nu si unde este buda ca am zis ca nu imi trebuie. Ia de aici acum. Sa pui mana sa intrebi!

Se da startul la 9:30AM, dar noi ajungem la linie de abia pe la 9:36AM ca doar erau vreo 900 de oameni in fata noastra. Pornesc ceasul si haida hai. Prind culoar, ma duc sageata, ma uit, pacerii mult in spate! Hai ma’ tata, ce faceti?! Ca doar suntem la start, acum e momentul sa ma rup in figuri. Ma scuzati, sa ma incalzesc! Ma gandesc, nu fi nesimtita! Ai promis ca stai cuminte si nu alergi ca bezmetica. Ti-au repetat oamenii astia la nesfarsit ca ti-o iei rau in a doua parte a traseului daca o calci acum. Va spun, m-am uitat cu jind inainte si ma mancau rau de tot picioarele. Dar m-am intors inapoi si am stat cu grupul. Toate bune si frumoase. Pe la umbra te bateai singur ca sa te incalzesti, dar dupa o perioada eram deja mai bine. La un moment dat chiar ma gandeam ca bluza mea cu maneca lunga nu a fost chiar o idee stralucita si mergea si un tricou. Dar sa stiti ca nu. A fost perfecta pentru circulatia mea periferica de rahat.

Saracu’ Garminul meu care citeste pulsul direct de la sursa (incheietura mainii) la un moment dat mi-a zis ca am puls 96 bpm. Sa-l manance mama pe el cu rotitele lui. N-am atat nici cand stau in scaun si respir. Haha. Dar era de asteptat ca avand mainile reci citirea va da gres pe undeva. S-a intamplat de 2 ori pe tot parcursul. In rest, a fost number one si la timp si la tot. Best watch ever!

Emotii? N-am avut emotii. Nu stiu cum de n-am avut emotii. Cred ca daca astepti un lucru prea mult timp si ajungi sa fi atat de preocupat sa iti iasa bine, nu mai ai timp si de emotii. Nu mai ai timp sa iti dai seama in ce te bagi cu adevarat. Stii doar ca ai muncit, ai facut tot ce ai putut si speri ca va fi bine. Nu m-am temut de distanta, desi am alergat doar 30km cel mai mult. M-am temut de nutritie. Mi-am facut un plan de acasa pe care l-am memorat, ce si cand sa mananc. Se pare ca mi-a iesit cum trebuie intr-un final. Am fost singura asa “echipata” cu centura si nebunii. Dar fiecare trebuia sa mergem cu ce ne-am pregatit, si eu nu m-am antrenat pe geluri ci pe izotonic pudra (daca chiar vreti tehnicalitati, va dau planul la sfarsit cu detalii. Nu ca ar conta.)

Toate bune si frumoase, fericire mare, rasete, urlete, incurajari. Poze. Si mai multe poze. Am stat in grup compact. Pacerii, super baieti de treaba, ne-au tinut de vorba, ne-au prostit pe fata cu frumosul incat dupa Arena Nationala aveam un minut in plus castigat la timp. Ne-au carat apa, ne-au indrumat, ne-au impins, ne-au tras inapoi, ne-au invatat numele, ce naiba. In 42km ajungi sa fi “family” pana la finish. Marian Chiriac unul dintre antrenorii de la Primul Maraton a fost o lumina calauzitoare. Spre norocul meu si la cele 2 – 3 antrenamente pe care le-am prins cu ei, m-am “lipit” tot de el si am mai aflat o chestie, doua. Si acum tot el a stat cu noi. La punctul de hidratare de la 10km mi-a umplut butelcuta cu apa si pe tot parcursul alerga in disperare sa ne hraneasca si sa ne hidrateze pe toti. Cat de frumos! Lui i-am destainuit secretul meu. Ca fac pipi pe mine. I-am zis “unde e o buda? Nu cred ca rezist pana la Arena Nationala. Si cum sa beau apa peste apa? Ca odata ce e in vezica nu mai transpira!” haha. Marian, dragul de el, atat de calm, imi spune, “eu zic sa nu mergi.” Am avut asa, un gand negativ in capatana mea simtind cum cresc mormolocii in bazin. “Eu zic sa nu mergi ca te opresti, dupa aia vrei sa recuperezi, dupa aia obosesti. Numai daca musai trebuie, doar atat.” Hmmm… “Hai sa iti spun o povestioara.” Undeva in capul meu s-a facut un declick. Parca eram la antrenamente, no pressure, nu concurs, nu alerg chiar maratonul, chiar acum. Omul asta e atat de calm si vrea sa imi spuna povestioare despre cum sa nu fac pipi ca nu e bine. “Este o atleta olimpica care la nu stiu ce olimpiada (el stia, nu imi mai amintesc eu! Haha) a trecut-o rau de tot si stia foarte bine ca nu poate sa riste la un asa nivel competitional sa mearga la toaleta. Si asa, cu camerele de vedere pe ea, si-a dat chilotii jos si s-a asezat in strada. A luat bronzul.” Sincer, admiratie eterna pentru femeie. Eu una nu pot sa imi imaginez treaba asta sub nici o forma, dar cu siguranta m-am prins de mesaj.

Anca si Marian in prim plan

Si sa stiti ca omul a avut dreptate. Undeva, pe drum nevoia aia n-a mai existat. Nu stiu ce s-a intamplat cu ea. Poate totusi transpira si vezica haha. La iesirea de pe Mihail Kogalniceanu, adica km 15, Raul zice, “hai mai usor cu zbieratul ca trebuie sa incepem sa ne conservam energia.” Cam greu. Ca tot dadeam de ai nostri pe drum si urlam ca apucatii. Am vazut-o si pe mama. Odata pe Victoriei, odata pe Kogalniceanu. I-am zis ca la 10k sa ia ceva sa manance. A trecut ca vantul, nici n-a vazut mancarea. Dar la 15 s-a oprit si-a luat banana. Imi amintesc ca ultima oara cand am vazut-o am strigat la ea ca numai la Eroilor sa bage viteza. Nu stiu cat m-a auzit, dar stiu sigur ca asa a facut.

Cand ne intorceam catre Casa Poporului dupa despartirea de semi, trebuie sa recunosc ca am inceput sa am cateva strangeri de inima. Am alergat atenta, cu privirea la toti oamenii de pe margine, acolo in semicerc pe langa corturi, incercand sa o vad pe mama. Stiam sigur ca a terminat. Vroiam sa o vad, sa vad ca e bine, ca e ok. N-am vazut-o. Ajunsese dar s-a dus sa se schimbe ca ii era racoare si a uitat sa se prezinte la control. Mi-am impus sa nu ma gandesc la asta. Am zis,”e bine, sti ca e bine, n-are cum sa nu fie bine!”

Drumul spre si de la Arena Nationala pana la Muncii mi s-a parut cel mai nasol pentru ca e piatra aia cubica, multi alergatori, toti vor pe ciment si trebuia sa fac flic—flacuri cateodata de pe o parte pe alta sa nu ne calcam in picioare. Un pic de vant in zona aia dar merge. De la 30k am inceput sa ma scanez in cap sa vad daca percep vreo slabiciune in picioare. Vreo durere mai acuta undeva. Incepuseram sa fim cu totii mai tacuti. Drumul spre Unirii. Boring. Lung, drept, vezi tot inainte, nici un mister, nici o surpriza. Ma pregateam insa de cosmarul mintii mele, si anume Splaiul Independentei si nenorocirile alea de poduri. Este a doua oara cant imi iau teapa. Sa ne intelegem. Conteaza foarte mult cand esti in ultima jumatate de ora de alergare sa cunosti traseul, sa sti ca la podul ala, traversezi Dambovita si esti in linie dreapta catre finish. Adica podul ala inseamna ceva. Inseamna GATA, esti aici, literalmente esti aici, la finish. Am numarat 3 poduri. L-am vazut pe primul, ma uitam dupa al doilea ca uliul. Cand am ajuns la al doilea eram deja pe la 38km. Pacerii, baieti de senzatie, “hai ca mai avem 25 minute. O tura de Herastrau. Aici va faceti stretching-ul.” Ce stretching ma’ tata!? Era o liniste mormantala. Nimeni nu mai zambea, nimeni nu mai radea, nu se mai gesticula, nimic. Am avut un moment cand imi simteam picioarele atat de obosite, ca nu le mai simteam deloc if that makes sense. Nu m-a durut fizic nimic. Daca am simtit ceva mai pregnant, au fost tendoanele in zona inghinala. Vorba lui Bobby dupa finish, “de ce sa te doara pe tine inghinal cand n-ai nimic intre picioare!” haha. Baietii astia!

Radu Ionescu si Florin Ghetu - za best!

Am ajuns si la al treilea pod. Si surpriza! Nu era asta! Mama ma-sii care este el de pod, ca doar l-am numarat, sa-l ia dracu! Mai, deci m-a scos din draci! Toata increderea mea de sine, speranta, taria si sufletul erau in podul ala. Si nu era ala. E ca o dezamagire dureroasa. Cand l-am trecut, eram asa nervoasa ca am avut destula vana in mine sa ma desprind de grup. Ii aud pe baieti, (Radu Ionescu si Florin Ghetu) stragand dupa mine, “asa Mela, ne lasi in urma acum dupa ce a trecut to greul!” Nu mai aveam suflu sa raspund asa ca am ridicat mana. S-a notat dragilor, dar ne vedem la finish.

Cu Mihai pe ultimul km

Nu stiu, sincer, de unde am mai avut eu energie sa alerg mai repede. Cert este ca m-a prins Mihai Deac din urma si am alergat amandoi pana la finish. La coltul Parcului Izvor, exact cand sa intram in linie dreapta spre poarta, gasca de la semi ne astepta urland si batand din palme. Mi-au dat aripi! Pe cuvant, exact asa am simtit. Stiu doar ca mi-am zis, “gata. Nu o mai lalai aiurea, acum ori niciodata, Rupe si tu ceva!” Am sarit in sus ca un cal naravas, am tras on injuratura gen “mama lui a dracului!” dupa care am sprintat. Si dai, si dai, oameni, alergatori, amestec. Si dai si dai. 5m pana la intrarea pe culoarul de finish realizez brusc ce se intampla. Il termini, esti nebuna, chiar il termini! Ba’ termini maratonul, n-ai crezut nici tu! Sti ca n-ai crezut. Ai vrut, ai sperat, ai muncit, bai dar e pe bune, sa-l ia dracu’, chiar il termini! M-a bufnit un plans din ala de copil mic, infundat, din inima, din rarunchi, ca m-am sufocat singura. Daca m-ar fi fotografiat cineva atunci as fi aratat ca o mucoasa mica si plangacioasa. Mi-am zis, “revino-ti ca te strici singura!” Exact la finish, am zarit-o pe mama ascunsa in spatele unui fotograf. “Melllaaaaaa, bravo fata meaaaaa!!!”

!!! Sprint !!!

F               I                 N                  I                S                    H

Aveam cipul legat de sireturi ca asa ma simt eu mai in siguranta ca nu il pierd. Pai da crezi ca mai avea cineva forta sa se aplece sa descheie sireturile?! Piciorul stang tremura incontrolabil. Zvacneau muschii in el saracu’. Mi-am ridicat piciorul pe marginea cutiei si l-am rugat pe voluntar sa le desfaca el. Nici n-am mai legat siretul dupa. Mi-am luat medalia, nici nu m-am uitat la ea. Nu vroiam decat sa gasesc un loc unde sa ma intind sa iau greutatea de pe picioare. Tot ce imi doream. La iesirea din zona de hidratare, ma astepta mama. Am reluat-o cu plansul de unde ramamsesem. Gata. Am terminat. M-am schimbat la corturi, cu glume si rasete. Am mancat ceva, ne-am felicitat, ne-am pupat, si intr-un final am plecat.

Pe drumul spre metrou Izvor, cu suba pe mine si sacul pe umar, continuam sa incurajam alergatorii care inca veneau. Aproape de capatul strazii, vedem venind un japonez. Omul in varsta, cu un rucsacel, ceva pe cap, aproape ca mergea. Singurel, asa. Mama zice, “hai sa il ducem pana la finish.” Nu ma gandeam decat ca piciorul meu stang refuza sa mai faca altceva decat un fel de taratura. Si mai aveam si hainele si sacii cu noi. M-am uitat de doua ori, am oftat odata si i-am zis, “bine, hai.” Am intrat pe traseu i-am zis in engleza cam cum sta treaba si parca omul si-a luat zborul. Zambea, gesticula si brusc a inceput sa alerge. O doamna ne-a facut poze la poarta aia cu aplauze inainte de finish. Sper sa dau de poza aia, e o amintire foarte frumoasa. Am intrat pe finish si la jumatatea culoarului ne-am oprit si l-am lasat sa se duca. Insa el s-a intors, si-a unit palmele si s-a inclinat in semn de multumire. Ca doua scolarite am ranjit pana la urechi si i-am facut cu mana, “du-te, du-te, esti la 5m de finish!” L-am urmarit trecand ca un invingator.

Toti am fost invingatori. Maratonul nu e usor. Nici pe departe. Dar nici nu a fost ceva de speriat. Nu pot sa zic c-am dat de un “zid” pe undeva. Am obosit. Picioarele s-au resimtit cu siguranta dar mentalul nu a cedat. E adevarat, m-am antrenat cat am putut de bine, cam tot timpul singura. Mi-am facut planul de nutritie tinand cont de sfaturi, documentandu-ma si luand in considerare sensibilitatea stomacului meu. Dar am avut si parte de ajutor. Hai sa facem repede o lista, in ordine aleatorie:

Virgil Alecu – Multumesc mult ca mi-ai facut planul de alergare si ai fost alaturi de mine in prima parte a programului si pentru tot restul antrenamentelor cu mult inainte de semi la Petrom!

Grupului meu de alergare Aviatiei Wellness Center Run Team – care m-au sustinut de fiecare data si m-au incurajat. Sa alergi cu cineva iti da o alta perspectiva si cu siguranta iti face bine la moral.

Daniel Mirea – tot din grupul meu, un special thanks pentru ca s-a voluntariat sa alerge cu mama primul si singurul ei 18km inainte de semi.

Grupului Raiffeisen Primul Maraton, Oana si Gabi Solomon, Marian Chiriac – ca m-au adoptat la cateva antrenamente si mi-au dat sfaturi.

Alin Mihai (a.k.a. Stefanel) – Pentru Baneasa cand nu numai ca a alergat alaturi de mama ultimii km, dar m-a tinut sub control pana am plecat la urgente. Forever greateful!

Nelutu (Ion Tudor) – coleg si prieten drag, si el la primul marathon, pentru ca este un exemplu de motivatie si consecventa. Bravo Neluta! Esti cea mai tare!

Pacerii Radu Ionescu si Florin Ghetu (careva sa imi spuna cum il cheama pe al treilea, la naiba!)– Fara nici o exagerare, fara voi sigur undeva o lasam mai moale. Ati fost fun, ati fost alaturi de noi, ne-ati ridicat moralul si nu ne-ati lasat sa o laum pe aratura nici la bine nici la greu. Mai ales la greu, ca dupa km 35 tot le spuneam ca alearga cam repede haha Saracii! Stiu ca v-am chinuit la pace-ul nostru, dar ati fost minunati!

Valeria van Gronigen – Mama mea de alergare. Am decis, asa ii spun de acum incolo. Cu ea am alergat cei mai multi km inainte de primul meu semi si m-a incurajat cand am dat de greu vorbindu-mi de mancare de numai mamaliga visam pana la final. Tot ea, dupa ce am terminat Cursa Populara la inceputurile mele, mi-a dat de incurajare un tricou de la Maratonul din 2014. Nu puteam sa alerg nici 5km pe vremea aia, dar eram super mandra sa merg in parc sa ma chinui, dar sa scrie pe mine maraton. Mai si plecam schiopatand de la tendinita. Asa se scrie istoria personala la alergat si se fac amintiri pentru o viata. Multumesc!

Mama – Da, oriunde, pe orice lista, la multumiri va intra si ea. Te iubesc! Evoluezi incet dar sigur catre statutul de Super-Bunaciune!

Florin Cazan si Doru Gavrila – muzele mele de la prima alergare si pana o sa ma las de sportul asta. Ei m-au tarat afara din sala. Ei m-au criticat, ei m-au motivat si imi face placere sa le mananc ficatii cu o mie de intrebari, ca doar de aia ei stiu mai bine si eu invat de la ei. Asa incapatanata cum ma cred! Va pup!

Mihaela Mihaescu si Robert Stanculet - oamenii mei de la Medlife Grivita. Fara de care, va spun, ma chinuiam si acum sa scot buca la lumina. So to say. Multumesc ca m-ati scapat de durere! 

Sper ca n-am uitat pe nimeni. M-am dezoxigenat de cand cu maratomul asta si creierul e pe sistem auxiliar.

La partea tehnica, iata detaliile daca va intereseaza:

Adidasi: Asics, marime 38.5 (eu port 37) Pronatie normala cu usoara suprapronatie.

Echipament: fustita Adidas, bluza de compresie Under Armour, centura de hidratare comandata de pe Amazon, sosete compresie de la Decathlon, Benzi kinesotapes de la Miki

Ceas: Garmin Forerunner 225 (za best!)

Nutritie:
Cu 2 saptamani inainte Magneziu B6 buvabil. 1 fiola/zi in prima saptamana, 2 fiole/zi in a doua.

Pudra Cytocarb2 de la Cytomax / Gel Isostar cu aroma de fructe de padure/ Baton cu banane si vanilie.

6:30AM - o mana de cereale mixte cu lapte de migdale
8:15AM - Shake: un mar, o banana, cateva migdale, scortisoara, 1 cupa Cytocarb2, lapte de migdale. In total 400ml.

In timpul cursei:
10km - o butelcuta 250ml apa/1 cupa Cytocarb2

15km – o bucatica baton

20k - o butelcuta 250ml apa/1 cupa Cytocarb2

25km - o bucatica baton

30km – gel + 200 ml apa

35km – gel + 200 ml apa

In rest, multa concentrare si atentie la ce imi spune organismul. Nu ceasul. Siguranta vine din antrenamente si orice lapsusuri din lipsa de experienta au fost compensate de paceri, atmosfera, si increderea ca totul va fi bine. Si nu a fost bine. A fost peste asteptari!

Bravo alergatori!