Eu, Viorica Malai

As vrea sa imi iasa din prima si sa nu trebuiasca sa fac doua postari pentru cursa asta. Dar adevarul e ca am trecut prin atat de multe si in acelasi timp parca totul a fost o singura aventura teapana ca sunt sanse bune sa imi iasa dintr-o bucata. 

CiucasX3 ramane ultramaratonul meu de suflet pentru ca a fost primul. Cum suna asta? Hai ca o lasam asa. Am experimentat pe el (continua sa sune cum trebuie!), am invatat de la el si mi-a placut (clar, a fost ce trebuie). Asa ca m-am reintors in ideea sa il fac cum trebuie, si cu toate ca m-a facut el mai mult pe mine, am reusit sa tin pasul si sa ajung la finish cu capul sus si placut extenuata. 

Am vrut trei ultra anul asta, sa imi fac damblaua. Primele doua au iesit mult peste asteptarile mele. La asta nu stiam insa la ce sa ma astept fiind final de sezon pentru mine, lucru care se cunoastea pe tonusul general si picioare. Cu toate astea stiam cu siguranta ca voi alerga mult mai bine ca anul trecut. In plus, ultra cumva, a trecut de la stadiul de dambla, la ceva care imi place, ma atrage si ma fascineaza. Problema insa acum e ca am o lista intreaga de lucruri de ajustat. Doar sa alergi ultra nu ajunge. Alimentatia, strategia, forta, sunt lucruri la care trebuie sa lucrez in viitor daca vreau sa mai fac asa ceva si sa le fac fara dauna totala. Sa fim seriosi. Ultra nu e o chestie normala de facut. Nu suntem facuti sa mergem 100km dar sa mai alergam si sa punem targeturi de timp. 

Acestea fiind spuse, sa purcedem. Am luat startul in stare buna, nu optima, dar buna. Putin obosita de la nesomn, putin ingrijorata de gleznele (bine legate de Daniela Ene de altfel) cam laxe dupa atata intors la 7500. Cu gandul la cervicala care stiam ca ma va lua la un moment dat fara doar si poate si la genunchii care mai piscau pe ici pe colo dupa x2. La cap stam bine. Ma rog, bine pentru un ultra. Motivata, relaxata, usor increzatoare ca o sa ma tin bine de plan. Imi propusesem un 18h inainte de afla de bucla cea noua – un target relativ indraznet mai ales ca acum alergam singura fara suportul unui coechipier, dar cum Marian (Vasile) si Adi (Dobre) mi-au mesterit la psihic in ultima perioada, am zis sa ii dau o sansa. 

Nu m-am asezat in prima linie, dar cumva am ajuns langa Adriana (Plosnita) si Alexandra (Ungureanu). Vazusem lista de participante si podiumul imi era clar. Adriana, Alexandra si Viorica (Malai) in ordinea dictata de ziua de concurs pentru fiecare. Cu o seara inainte aflu ca Viorica nu participa datorita unei accidentari si cumva realizez ca sansele mele la podium crescusera exponential cu exceptia situatiei in care oricare dintre fetele pe care nu le stiam sa nu fie un talent necunoscut / sau eu o impiedicata notorie in ziua aia, incat lucrurile sa stea altfel. Niciodata nu se stie. Chiar inainte de pornirea cronometrului Viorica a aparut la start si foarte grijulie m-a luat in brate si m-a incurajat cu atata caldura ca mi-am cam plecat capul. Undeva, in the back of my mind, stiam ca daca ajung pe podium, locul ala, de drept, ar fi fost al ei. Si tot undeva, in capul meu, s-a instaurat ideea ca daca tot ii iau locul, ca asa mi s-a dat mie sansa asta, macar sa fac o cursa buna si demna de inlocuitor Viorica Malai. 

Poate suna stupid sau aiurea sau cum vreti voi. Dar eu am un mare respect si admiratie fata de oamenii muncitori, talentati si cu mult bun simt si ea este una dintre ei. In plus, un ultras nu ar trebui sa duca niciodata lipsa de o motivatie sanatoasa si ce altceva sa te impinga de la spate mai bine decat sa sti ca poti fi printre primii si sa ai si sustinerea celei care ti-a dat sansa la o si mai mare incredere in tine printr-un rezultat frumos, doar pentru ca ea... lipseste. 

START!

Am stat cu un pas in spatele caprioarelor astora doua. Eram ca aia mici, curioasa tare sa vad cat pot sa duc. Nu trecem bine de panta de pe asfalt ca din spate il aud pe Adi „bine Melllaa!! Stai aproape si atacaaa!!” Doamne iarta-ma! E prea de dimineata pentru asa ceva. Te-a auzit toata multimea in pana mea Adi! M-am inghesuit parca mai tare in dreapta Alexandrei mormaind „Doamne de-as alerga mai repede numai sa scap de el!” Adriana a ras scurt in timp ce luam curba spre Nicos. 

Adi, omul cifrelor si strategiilor, imi spusese sa ajung la Valea Stanii cam intr-o ora si cincispe, sa pastrez energia, sa nu trag prea tare pana la Bratocea. Maxim 4h30 pana la varf. Iar de la Bratocea... blana! Treaba asta cu blana ma umple de ras pe piept de fiecare data. Da – pai am cam dat ceasul peste cap cu fetele astea. Alearga manca-v-as sufletul (am scris bine?) ca hotii de cai! Am ajuns in 51 minute la Valea Stanii iar coborarea dupa urcarea aia draguta si finuta am dat-o in 4:49. Pai stai mai fata asa, ca nu e bine. E de abia km 12, unde te crezi, la maraton? Am dat focul la mic si am ramas undeva la 200m in spate cat sa le tin sub observatie. La km 13 o vad pe Adriana ca isi ia o cazatura pe forestier de imi sta inima. Dar Rachetuta se ridica vioaie si ii da la pas rapid, cu toate ca mi-a dat mie cu virgula ca si-a luat ea tranta pe o bucata asa simpla. 

Alerg usurel pana la canion, beau un pahar de apa si intru in tunel. De acolo le-am pierdut pe fete, insa pe parcurs m-am prins cu alti doi baieti pana aproape de cabana cand la km 22 a trebuit sa fac un pit stop de susu. Am baut la apa pe cursa asta ceva de nedescris – cu toate ca nu era asa de cald. La cabana mananc ceva, dar putin, pe fuga, asta dupa ce ma ia Liviu (Bondoc) la un bear hug si schimbat de flaskuri. O sun pe Dada sa ii fac un rezumat de cum arata traseul de maraton pentru ele, nu de alta dar aveau startul in cam 30 min. La 3h51 ajung pe varf, mai bine cu aproape 40 minute ca anul trecut. Fara ceata, fara vant, imi place. 

Nu asta a fost echipa mea de noapte (cu exceptia lui Marius sapca alba mai in spate) dar cam asa aratam :))

Cand ma apropii de intersectia cu Saua Tigai, vad un voluntar ghidand doi concurenti spre Bratocea. Se innorase putin si imediat ma gandesc io, ah, s-a stricat vremea jos la Tesla si au inchis bucla. Ne trimit direct la Bratocea. Ma stricasem doar eu, ca odata ajunsa, oamenii mi-au aratat frumos stanga si p-aci ti-e drumul spre Tesla. Prima bucata din coborare, o mizerie tehnica cu pietre si radacini. A doua parte, o frumusete de covor moale din ace de brad sa te tot duci pe el pana te lasa genunchii. Il gasesc pe Tavi (Ivanoiu) impreuna cu un alt voluntar, primesc inca un elastec alb de par si intrebarea „cum esti Mela?” „Puteam fi mai bine” raspund si asta era adevarul. Ma simteam relativ obosita si ma intrebam daca nu cumva ma taiasem ca o luasem pre tare la inceput. Dar pana mea, asta era inceputul!

Urcarea inapoi la Tigai – un fel de sora mai mica si putin mai plata a Gropsoarelor – o duc bine, facand cam o ora cu tot cu coborarea de la varf. Alerg mai toata bucata pana la Bratocea cu baietii cu care iesisem de pe Tesla,  iar la CP ma asez frumos si fac plinul pentru ca urma partea de gol alpin, apa putina, km multi, iarba aia neorocita. Undeva dupa Vf. Grohotis a inceput usor dar sigur sa creasca presiunea din lombara resimtita inca din canion, iar cervicala a crapat, horror de dureros asa cum ma asteptam. Ma prinde un baiat din urma – care ma recunoaste – eu zob ca de obicei, imi pare rau mai oameni buni! - de care dadusem pe urcarea spre Tigai, si ii impartasesc ca luasem un Vimovo dar ca multiplele mele 5 vene renale isi faceau de cap si imi nevrozau lombara. Ma sfatuieste sa incerc si un nurofen sau analgezic puternic insa nu aveam la mine asa ca continui stoinica si fara sa mai pot intoarce capul stanga – dreapta, catre Stana Nebunu.

Cam din punctul asta mi s-a format echipa de noapte. Robert (le-am aflat numele mai tarziu), Marius si coechipierul lui de cursa, au fost umbrele care m-au urmarit on and off pe toata bucata aia. Ma tot intreceau, apoi ii luam eu si tot asa, pana aproape de jgheaburi cand l-am gasit pe Marius, pe o colina, privind asa in gol. „Ce faci?” intreb contra vantului. „Nu stiu in ce parte s-o iau.” „La stanga!” De acolo incepe o munca de echipa tacita in care aflu ca el e la primul ultra dupa ce a facut insa niste maratoane tepene gen MPC, Ultra 2x2 sau Custura. Ma bucur sa dau de un om care a avut rabdarea sa isi toceasca intai adidasii pe niste curse grele inainte sa se avante pe atatia km. Omul se tine super bine dar il cam nenoroceste o basica in talpa. Sau asa crede. Oricum, era nerabdator sa ajunga la baraj cat mai repede, iar eu am profitat la maxim sa il mint tot drumul ca e aproape. 

La Stana Nebunu ne anunta ca mai avem 11km pana la Baraj. Hai mah, da-o-n pisici ma-sii, anul trecut erau 9 sau 10, acum s-au facut 11. Golim tava de masline, iau un pumn de gummy bears si il trag pe Marius dupa mine molfaind cu spume amandoi. Alergam tot ce putem, facem orientare prin hatisurile din padure, tot il duc cu zaharelul ca coborarea asta naspa e aia de care ii spusesem acum doua coborari. Si mai e doar una, dar nu e asta care urmeaza... ca deh, nu isi mai aminteste fata bine toate detaliile. Ii arat totusi releul inaltandu-se tantos dintre copaci. Faimosul „F******-n-gura de RELEU.” Ii spun ca esenta vietii sta in suruburile lui, ca toata cursa capata sens odata ce il vede in fata ochilor, ca mult-pre-asteptatul baraj e la o aruncatura de bat (de approx 6-7km lungime... ) Si, intr-un final apoteotic, din scurt, dupa o curba... R.E.L.E.U.L!! Reactia este pe masura asteparilor si imi creste dragul Marius cand zboara delicat o p*** pe la urechile mele. Zambesc multumita. E ce trebuie omu’ asta! 

Pe masura ce inaintam ii tot spun ca au schimbat traseul, ca au bagat niste scurtaturi sa mai taie din forestier (cred ca asa a si fost), ca urmeaza niste tufisuri si alea alea, apoi ultima coborare spre baraj. Fix prin boschetii aia reusesc sa prind semnal si il sun pe Virgil sa ii anunt ca ajung la baraj dupa ora 4:00PM. Ultima sansa sa ma vada pana la finish. Aviatorii se pun in miscare rapid si cum necum, cand traversez strada la Baraj, ii vad cum tocmai se parcheaza. 

Bunaciunea nu trebuie lasata niciodata sa fie Iepure!!! :))))

10h44 min si veselia e mare. Bunaciunea mea ma ia de mana si incepe sa alerge de parca aveam 5km la bord si imi faceam incalzirea. Odata ajunsi la CP, Marius incepe sa verifice talpile in timp ce eu dau pe gat 2 / 4 pahare de cola – depinde cine povesteste, eu sau mama – bag niste coliva cu masline, arunc gunoaie, mai las din echipament dupa ce verific cu voluntarii ca e ok. Tiza mea pe cursa asta, Viorica, e acolo si ma ia din nou in brate, calma si grijulie. „Fetele au venit pe la 4” imi zice in timp ce imi maseaza usor spatele. „Tu sa nu iti faci griji, sa nu tragi. Tu sa iti faci cursa ta pentru ca esti oricum foarte bine.” Ma gandesc, ziua asta is meant to be fix asa cum este. Ca si in viata sunt niste semne care iti sunt puse in fata si daca nu le recunosti la timp, poti sa ratezi niste lucruri. De cand o stiu eu pe Viorica, niciodata nu am stat atata de povesti cu ea, niciodata nu am intercationat ca acum – cel putin nu pe concurs. Imi staruie in minte ideea ca alergarea asta imi e daruita cumva si trebuie sa ma ridic la nivelul sansei date. O asigur ca nu o sa ma agit mai mult decat pot duce, ca nu am ambitii prostesti pe langa fetele astea si ii multumesc ca imi e alaturi. „Poate reusesc sa ajung la Valea Stanii si urcam impreuna pe Gropsoare.” Zambesc in capul meu. Asta sigur e ziua mea.

Singura poza cu tiza mea elusive, Viorica 

Cand are Ursu grja de Iepurel :)))

Toate ca toate dar dupa 10 ore sub sapca coafura inca rezista :)))

Intre timp apare si „piaza rea” de Adi care ma ia la trei pazeste. „Ce cauti aici, misca-te, hai pleaca nu mai sta!” Jesus!!! Intra pe poarta si Mircea (Radu). „Mai ce ai mancat azi ca am incercat sa te prind toata cursa, mi-au tot zis ca esti in fata!” Rad si ma pregatesc de plecare sa scap de gura lu’ Adi. Strig catre Marius „gata?” Ni se alatura si coechipierul/prietenul/colegul de cort – am uitat cum il cheama (slap! Slap!) si impreuna o pornim usor peste baraj. „Nu stiu despre voi baieti dar eu n-am de gand sa alerg cu burta plina!” Toata lumea e de accord asa ca profitam de primele urcari pe forestier sa ne reintram in ritm si sa ne cunoastem mai bine.

Mor dupa astia trei :)))

Incepem sa alerg imediat ce dam de plat, asta dupa ce mai fac un pit stop de susu, timp in care ne prinde si Mircea din urma si o ia usor inainte. Noi o dam in glume proaste, in discutii despre maratoane, alergand tot ce era plat si la vale, marsaluind cu spor pe orice plat fals. Brusc trece Robert pe langa noi, vioi si adrenalizat. „Hai Mela, hai, alearga!” „Auzi, sti cantecul ala a lu’ Shakira cu My hips don’t lie? E my hips don’t lie cand zic ca ma dor si s-au curbat dracu’ de la atatia km deja!” „Lasa ca si pe mine ma dor toate, dar trebuie sa ii dam mai departe!” zice el cu aplomb si baga forta. 

Il tinem sub observatie si pe el si pe Mircea pe masura ce incetineau iar noi eram din ce in ce mai preocupati cu setea. Din inertia mintii pusesem electroliti intr-un flask si Beta Fuel in cealalt deci ambele erau dulci si imi faceau sete. Beau un pic de apa de la colegul lui Marius asteptand sa apara odata fantanile alea inainte de urcarea spre Varful lui Crai. Ingrijorata cumva ca am ajuns la Baraj mai tarziu cu 44 minute decat anul trecut, ma asteptam sa ne prinda intunericul mai devreme. Insa, am recuperat mult alergand toata bucata pana acolo asa ca am aprins frontalele tot la coborarea dupa varf.

The lonely road of an ultra :)))

In sfarsit dam de un jgheab plin cu apa. Cat ne adapam toti cu grija sa nu starnim nisipul de pe fund, auzim niste manele din departare. Ce kkt?! Apare urcand usor cu praful dupa el, un Audi ponosit, cu semn de incepator si geamul la sofer dat jos. Un baietas cu o fata in dreapta. El un LL Cool J de stana, ea o J. Lo de Varful Craiului. Noi un PokerFace cu apa scurgandu-se pe maini din spasmele degetelor pe flask. Ne saluta, gangsta style cu manea scurgandu-i-se pe la coltul gurii. Il urmarim nemiscati fara sa clipim. "Mariusica, tu nu iti plimbi nevasta asa prin Bucuresti!" Ne bufneste un ras din ala de cartier. "Tu nici cu metroul nu o plimbi mah!" "Hai fata sa te scot la stana cu Audi! Care mai mulge caprele cu atitudine!?" Au dat baietii in niste comentarii de s-a dus dracu orice forma de alergare la cat am ras. 

Reusim sa ne revenim si ii prindem pe Robert pe urcare. „Pai ce facem, hips lie sau cum?” „Mda. M-am plictisit, am tras cam tare si cred ca m-am taiat. Sau m-am saturat.” De acolo incepe o discutie in care imi spune ca prietena lui i-a zis sa stea cu Mela. Okkk... Imi spune numele prietenei dar nu rezonez si ma gandesc ca trebuie sa o cunosc totusi pe fata la finish daca tot il am pe om in grija. La Varful lui Crai, mananc doua feliute de nectarina si pun haina de ploaie pe mine in timp ce baietii se schimba si ei si scoatem frontalele. Simt ca ceva e in neregula cu stomacul. Protesteaza usor, nu mai vrea sa auda de mancare, dar nimic ingrijorator sau iesit din comun pentru 80 si un pic de km. Data trecuta de pe la 70 mi-a zis pas. 

Alergam cam tot ce prindem, mai fac un popas de susu. Deja ma intreb de unde pana mea scot atata apa! Se lasa intunericul bine si baietii imi admira... frontala. Sa fi mandru Adi, am facut senzatie cu farul meu de Constanta. Ma activez si o iau la goana la un moment dat lucru care mi-a atras ceva huiduieli dragastoase, dar baietii nu se lasa si se ia dupa mine. Suntem o imagine din filmul Tron Legacy. Negrii, electrici si bad ass. Incredibil dar adevarat, il prindem pe Edi (Ene) din urma. Are loc un schimb de „tu esti mai bun, nu tu esti mai buna” si balarii din astea care ma bagau in pamant dupa care ii predau stafeta sa conduca grupul pentru ca omul zice, „daca vreti sub 20 de ore, trebuie sa muncim acum sa avem ce pierde pe Gropsoare. Acolo urcam in 45 de minute!” 

45 minute... ce vis frumos, ce gluma proasta. Anul trecut am facut o ora jumate pe nenorocirea aia. Dar, planul e sanatos asa ca bagam o serie de intervale – daca va vine sa credeti! – pana aproape de Tabla Butii cand eu anunt ca nu mai pot alerga si nici manca. In toti km aia stomacul ajunsese sa ma arda pana la punctul unde orice zdrancaneala imi da o senzatie de voma. Nu erau crampe, nu era durere. Erau arsuri sub coaste ca atunci cand ai gastrita. Alea de le faci la nervi si stres. Ma simt tare prost ca ii incetinesc si le zic sa mearga mai departe insa Edi insista sa ramanem toti si impreuna marsaluim pana la Tabla Butii. V-am zis ca asta a fost ziua mea, nu?

De la Tabla Butii coboram la pas rapid pana la Valea Stanii iar eu ma simt din ce in ce mai rau, desi vorbesc mult si scot tot felul de balarii din gura, mai mult sa acopar starea de rau si cumva sa imi cer iertare ca nu pot alerga. La CP intreb daca au ceva medicamente care sa ajute. Nu au dar nici nu ar fi putut sa imi dea daca ar fi avut (ulterior mi-a scris unul din jandarmi pe care il cunosc decand vin la Ciucas ca s-a ingrijorat cand m-a vazut acolo, asa palida eram). Nu mananc nimic nici aici si imi e din ce in ce mai greata. Traseul e cumva modificat, parca ne ia mai mult sa ajungem la urcarea propriu-zisa decat anul trecut. Raman ultima si ma uit doar in jos, in incercarea de a ma focusa pe efortul in sine si nu pe starea de voma. Marius ramane in fata mea si ma incurajeaza continuu, insa cand incepem sa urcam mai greu, abdomenul se contracta si imi vine sa vomit la fiecare pas. Ma opresc de cateva ori gata sa dau afara. Marius zice, „nu te las, iti car ghiozdanul, te duc in carca pana sus! Mergem impreuna!” Daca as fi avut loc de lacrimi mi-ar fi dat atunci din Nspe motive, dar omul asta ar fi fost primul dintre ele. La vreo doi km si ceva in urcare nu mai rezist, il las sa se duca usor si sa se tina dupa Edi care stiam ca avea sa ii duca cu brio la finish. In spatele meu ramane Robert care si el era lovit de aceeasi boala. 

Vomit. Prima data pe o cursa, dar trebuia si asta nu? Imi dau seama din ce vomit ca stomacul de fapt functiona normal, totul era macerat cum trebuie vs cum am vomitat dupa cursa la 7500 unde puteam sa vad mancarea de la ultimele 2 CPuri perfect nedigerata. Ce sa-i faci? Alergatul este despre chestii, cum le spune, „plastice” gen transpiratie si miros urat, saliva pe la gura, sare si praf pe fata, chiloti intrati in fund, oparituri si frecusuri de tot felul, vomitat, muci si toate lucrurile faine care ne dau „bucuria alergarii.” Numai ca dupa o vreme nu le mai bagi in seama pentru ca devin parte normala din viata de concurs si nu numai. 

Dar mai moale cu filozofatul si sa continuam cu voma. Am refulat de vreo trei sau patru ori, timp in care Robert sta in spatele meu, respectuos, uitandu-se in alta parte sa ma lase sa behai linistita. „Asa ma simt si eu, doar ca nu reusesc sa vomit” imi spune intr-un final in timp ce continuam urcarea. As vrea sa il ajut dar bagatul degetelor pe gat e o chestie foarte personala. Ma duc usor in fata pana ii pierd frontala, desi sunt sigura ca ma va prinde din urma undeva. Cu vreo 2km sau mai putin inainte de iesirea de pe urcare apare o frontala dintr-o groapa. Nu vad nimic de lumina puternica. „Addddiiiii!!!! Ia ghici pe cine ti-am gasit eu aici?!” Ziceai ca-s un sobolan incoltit. Tot din groapa aud o voce prea-bine cunoscuta. „Mela?!?!!” Oh kkt!!!!

„Fata ce faci aici!” Oh sa dea dracii daca scap de el! O privire la fata mea de mormant si se linisteste instant. De acolo incepe o cruciada a durerii, unde imi punea piciorul sa ma spirjin in el sa urc, ma asteapta cand cad in genunchi, cu capul intre bete repetand „nu mai pot, nu mai vreau.” „Stiu exact ce zici” mi-a spus pe un ton semi-amuzat, semi-linistitor. Doar fusese fix in aceeasi situatie la 7500 cam pe tot aceeasi distanta ca mine acum. Daca as fi putut plange, as fi plans, dar de abia puteam sa merg sau sa vorbesc. Nu de ciuda, ci de neputinta. Sa nu ma doara nimic altceva si totusi sa fiu redusa la un zombie umblator din cauza unor arsuri la stomac. Pare atat de putin si totusi buturuga mica rastoarna carul mare. La 17h 08 (11:08PM) iesim de pe Gropsoare. Daca as mai fi avut ceva energie 2 ore erau mai mult decat indeajuns sa imi ating targetul de 19 ore pana la finish. Dar... nimic. 

Alex, partenerul de echipa al lui Adi (caruia ii multumesc inca odata pentru rabdare si intelegere) se duce in fata, asteapa, se duce iar, sa nu inghete. Adi isi cere scuze, „bai nu pot sa o las, ca nu e bine.” Daca as fi mai lacrimogena din fire asa, as fi fost uda toata pe urcarea aia. Dar nu ma lasa „baiatul” din mine sa ma arat. Sunt atat de zob ca atunci cand ajung la lanturi nu realizez si ma duc direct spre hau cand ma prinde Adi de geaca si imi ia betele din mana. „Cu mainile amandoua pe lanturi, hai usor, sa te vad!” Il rog de Nspe mii de ori sa plece insa insista sa ma duca pana la Muntele Rosu macar. Nu stiu cum am urcat ce mai era de urcat pe Gropsoare pentru ca cedam pas cu pas. Incepuse sa mi se faca somn si pe coborarea aia rupta calc gresit si cad. Stiu ca lovesc cu ceafa o treapta de pamant ca imi face cervicala recul, ma tavalesc de vreo doua ori si ma trezesc pe burta. Un bat sub mine, frontala zburata de pe cap, celalalt bat habar nu am. Gata, ma trezisem. Plina de praf, dar fara alte sechele. Cat ma scutur, apare Robert si terminam impreuna coborarea.

Voluntarii de la CP sunt ca de obicei, fabulosi. Cat timp stau la un pahar de apa, Adi pleaca intr-un final cu Alex spre finish pe ultimii 4km si imi zice, ajungi pana la 20h30 maxim 40. Ma enervez! Da’ ce p*** mea crezi ca fac, merg cu spatele?! Una din voluntare imi intrerupe sirul gandurilor„Pe tine te cheama Melania Radutoiu nu?” Mai sa fie, ma gandesc. „Pe mine ma cheama (blank) Radutoiu!” Ma uit la ea si zambesc. „Pai ia de pune mana pe numarul asta si da-i drumu’!” Toata gasca izbucneste in ras. „As vrea dar nu prea am cum!” zice razand in timp ce ridica puloverul sa imi arate burtica de graviduta. „Ioi” zic, „adevarul e ca si mie mi s-au cam umflat ovarele de cand sunt pe drum!” Pe Robert il bufneste rasul dar nu face fata valului din spate, mult mai galagios. Le transmit un ultim pupic de pe varful degetelor mele jegoase si ma indrept spre finish. 

Cobor greut, cu ochii pe ceas. Nu am de gand sa trec peste 20h, imi bag p***, n-am tras cu dintii pana acum sa pierd chiar totul. Cu aproape 3km inainte de finish ma asteapta mama si Edi (Hirjoi) pe care ii sunase Adi dupa ce cazusem. Sunt amandoi vioi si foarte vorbareti insa la un moment dat ii rog sa faca liniste pentru ca nu mai puteam procesa si aveam nevoie sa imi incarc putin bateriile pentru finish. Incep sa merg mai bine, as vrea chiar sa risc o alergare dar mi-era ca dau iar in nas si nu ma mai culeg de pe jos de data asta. 

Cu medicamentele in mana dupa aprovizionarea de la ambulanta

Se vede finishul. Mana de oameni inghetati si sufletisti care mereu te asteapta cu zambetul pe buze, nedormiti si vai steaua lor. Fug. Chiar alerg si nimic nu mai doare. 20h05. Imbratisari. Poze, pupaturi. Mi-e greu sa schitez un zambet, mi-e fata imobila. Iau doua pastile de la ambulanta sa ma ajute cu greata si ne indreptam catre cazare.

Aviatoarele mele maratoniste!!!

Cu doar 3 ore de somn la activ urc pe scena in aceeasi dimineata, sa imi revendic locul 3, alaturi de Alexandra si Adriana. Creierul incepe sa repare deja raul provocat peste noapte, ma face sa ma gandesc la greul prin care am trecut ca la o amintire amuzanta. Ceva ce trebuia trait si apreciat cu invatamintele de rigoare. Daca ma intreba cineva in noaptea aia daca mai vreau sa bag ultra la Ciucas i-as fi dat doua bete pe cocoasa. Puteam sa raman ultima, doar sa nu imi mai fie asa rau. Acum, uitandu-ma la Adi, mama, Aviatorii mei dragi, la plasturii de pe mana Adrianei, la zambetul larg al Alexandrei, ascultand si frustrarile lor pe cursa mi-am dat seama ca la anul trebuie sa scot sub 19 ore. Si sa am Omeran la mine. 

Walk like you fuckin' own it!... cand nu te impiedici :)))

Pe Viorica n-am vazut-o in multime, dar cumva rolul ei in alergarea mea se incheiase. Fusese acolo de fiecare data cand am avut nevoie. Si erai continuare acolo, in mintea mea. Multumesc.

Mama inca incearca sa ma convinga sa ma las de ultra. Dar nu cred ca sunt gata. Cred ca imi place si nu v-as putea spune de ce. Imi da un reset total. La fiecare sfarsit de cursa sunt o panza alba pe care pot rescrie iar stres si greutati si zile negre. O panza pe care pot sa o spal cu km, povestind cu mine, golind cutii ale Pandorei care zac prin capul meu si imi consuma energia. Cand ajung la finish este liniste. Liniste, multumire, implinire. Eu si cu mine am reusit sa ne coordonam in frustrari si sa ne iasa bine. 

Asa te sprijini pe prieteni. Sa urci si sa te asezi! :)))

Multumesc tuturor celor care m-ati incurajat. Felicitari participantilor si organizatorilor deopotriva pentru o editie cu adevarat aniversara! A fost un concurs de nota 10 pentru mine si zic eu, mi-am castigat cu demnitate locul Vioricai. 

Iepurel out!

P.S. Imi scrie prietena lui Robert dupa concurs. Adelina. "Auzi, dar Mela nu parea sa te cunoasca. Voi va stiati dinainte?" i-arfi zis Robert la final de cursa. "Pai nu chiar. Am vazut-o la concursuri." "Ah, super! Acum o sa creada ca o stalkerim!" :))