News flash!!! Fetele lu' Milea o rup cu Omu!!! Is this the end?!

Ar vrea el! hahaha!!! 

Avand in vedere de cand ne chinuie Omu’ asta, titlul postarii s-a schimbat in functie de starea de spirit a momentului pentru ca in fiecare etapa de pregatire „envizajam” cate o idiotenie. Varianta favorita a fost by far „Fetele lu’ Milea cu un alt Om” haha. Cum lucrurile n-au mers conform planului, am ramas cu Milea si am intors spatele Omului si a iesit... asta. Pe parcurs o sa va tot delectati cu franturi de conversatie din ultimele luni :)))) .... mda (click pe poze pentru vizualizare)

Sa incepem.

As vrea sa va zic ca e scurta ca n-am alergat toti 100km, daaaarrrr ne-am hotarat sa facem postarea asta in echipa! Asa ca savurati o tocanita de Iepurel cu un Soimulica la cuptor, stropita din plin cu mirodenii aventuroase care mai de care! Enjoy!

Iepurel nedormit si alergat / Jepii Mici a-ncalecat / Babele le-a incurcat / La Pestera s-a culcat.

N-are rost! haha 

Da. Pai ne-am antrenat ceva vreme pentru treaba asta. Am fost la Omu de mai multe ori decat am fi facut-o in concurs. L-am perpelit, observat, admirat si injurat in/si din diverse ipostaze si pozitii. Ne mai lipseau niste bucati de legatura intre buclele mari, in rest facusem cam totul. Aveam bagaje la noi cat sa ne ajunga 2 zile, pachete de schimb pentru Pestera si Omu (de N ori). Aveam ganduri si temeri si calcule, dar eram gata.

Pentru mine urma sa fie cel mai lung, cel mai greu, cel mai cel dintre toate. Dupa el Ciucasul ar fi trebuit sa mi se para poveste. Acum Ciucasul o sa mi se para cosmar haha.

Ultima urcare la Omu inainte de concurs. In recunoastere bucla noua Malaiesti - Tiganesti.

Foarte multe comentarii si reactii prapastioase apropo de cursa asta. Don’t get me wrong, inteleg ca e foarte greu etc, dar pe cat am putut, m-am pregatit temeinic deci nu ma duceam chiar la plimbare, sau cum ne place sa spunem, „sa imi intrec limitele” haha. A fi realist nu trebuie confundat cu drama totala si un morcov in fund continuu. Pana la urma e doar o alta cursa si trebuie abordata cu incredere si mintea limpede, evident, daca stii ca ti-ai facut temele cat de cat si nu te duci caine surd la vanatoare.

In recunoastere traseu 1600 cu Bunaciunea

Anyway, cu nici doua saptamani inainte, Rox imi spune ca a inceput sa o ia piciorul drept cam nasol si nu stie de ce. Posibil sa fii tras mai mult pe el de cand din primavara a avut o entorsa cu topping de bursita pe stangul si i-a luat ceva timp sa se vindece. Da. O s-o spun, ca i-o spun de fiecare data: trebuia sa se aiba rabdare si sa se recupereze mai bine atunci, asa nu tragea de picior cu lunile. Dar lasand totul la o parte, cursa asta s-a terminat cu multe invataminte pentru amandoua.

Prima urcare pe Buca-soiu my love haha

Dar sa revenim. Cum piciorul evident nu s-a recuperat peste noapte, in saptamana dinainte ne gandisem sa renuntam. Si poate ne-am fi retras daca nu trebuia sa venim oricum pentru ca o aveam pe mama la cursa de 1600 si Rox o avea pe Bubu ca voluntar. Sincera sa fiu, nu ma puteai aduce la start, dupa atatea luni de munca si sa nu ma lasi sa urc dracu’ macar o panta. Imi filau toate lampile si oricum juma din ele sunt aproape arse. Lu’ Radu, evident, i s-a incretit barba (mai tare haha) cand a auzit ca ne ducem si Omu’ (hehe) avea dreptate. Intr-o lume ideala nu se alearga pe durere, nu se pleaca intr-un gigant de cursa de-asta accidentat etc. Dar in lumea mea corporatista, unde am sacrificat din putinul meu timp liber, a nu ma lasa macar sa incerc, era sinucidere. Fara sa mai spun ca Rox era suparata ca nu mai fac eu cursa din cauza ei, eu suparata ca ea vroia musai sa o faca cu piciorul ala. Bottom line, eu nu vroiam s-o las pe ea si ea nu vroia sa ma lase pe mine si fu*ui. Cursa asta a fost cu noi, despre noi si pentru noi si nu concep sa o fac cu altcineva. The end.

Am ales situatia de compromis cu juma de binecuvantare de la Milea, sa plecam in cursa, dar sa ne oprim de indata ce piciorul o ia razna. E un sentiment foarte ciudat, care la subliminal, a apasat greu pe amandoua - sa stii ca stai cu securea deasupra capului si sansele sunt foarte mari sa trebuiasca sa te opresti. Dar a fost o decizie asumata si atunci n-am avut decat sa dormim asa cum ne-am asternut. Oricum, de dormit am dormit putin spre deloc in noaptea dinainte, dar cumva ne-am adunat la start cu zambetul pe buze. Fiecare km trebuia sa merite o stare de bine daca oricum cursa avea viata scurta.

Am ras si am glumit, vremea era faina si am luat startul tragand pe nas praful de la petardele roz, deci totul mergea ca uns haha. Am stat cumintele pe asfalt dupa care ne-am racit picioarele in primul lac din iarba - asa ii zice la portiunea aia dinainte de urcare. Stau in urma lu’ Soimulica, ca la antrenamente, urcam decent, cu pulsul fluctuand lucru care ma cam frustra. Trecem o apa de 100 de ori in puii mei. Mi-a placut de Rox: fuck it! In apa pana la glezne! Numa’ eu mai firfizoana topaiam din piatra in piatra ca poate poate nu iau apa la adidasi.

Gagicile! 

Ajungem intr-o ora si 4 minute la primul check point, deodata cu cealalta echipa de fete (noi fiind singurele doua echipe) de la 8500. Ele stiau ca noi suntem si noi stiam ca sunt ele... pricepeti? Haha. Ele incep sa ii dea, Soimulica ma avertizeaza sa stam pe treaba noastra ca nu suntem in zona aia de performanta. Reusim in mare sa stam cam la 20 minute de ele mai toata bucla pana la iesirea de pe Jepi unde piciorul lui Rox a dat semnalul de finish.

Insa pana acolo mai incalecam pe-o sa, mai mancam trei paini si tocim trei perechi de opinci de fier sau cum ziceau oamenii aia prin Povestile Nemuritoare (a se citi geluri si Hoka haha). La cota 1500 era asa de cald ca incepem sa dam toalele jos. Si mi-era asa de bine in bustiera ca uit si pun rucsacul pe mine. „Ce dracu fac, femeie, ma lasi sa raman dezbracata!” Rox rade iar baietii din spate insista sa raman in outfitul de vara ca nu se plange nimeni. Trecem si de CPul de acolo cu brio, refill la flaskuri si incepe urcarea spre Piatra Arsa. Suna telefonul lu’ Soimulica. O aud cand ii spune omului ca e in concediu. Ala: “Nu conteaza. Am doar o intrebare.” WTF. Era singurul concurent care  vorbea de statistici si alimentari pe traseu haha. La scurt timp, piciorul incepe sa se manifeste si Rox baga primul si singurul nurofen. Ii spun ca ii iau pulsul la fiecare 10km asta daca nu imi zice ea ceva intre. Intre timp ma ia stomacul care ma tot arsese de cateva zile. Ma bucur, asta imi mai trebuia. Pe platou o ceata destul de nasoala, ratam traseul ajungem la Piatra Arsa din alt unghi si trebuie sa coboram nitel sa intram in CP. Apa si go!

Irinel (Ticlea) cameramanul nostru de teren. Always fun sa alergi cu Omu'asta

La putin timp dupa, iau si eu un nurofen ca incepuse sa ma ia si lombara (Daniela (Ene) – trebuie sa iti povestesc de treaba cu mezenterul care s-a transformat in mezanin haha dar asta intra la o Poveste de Alergator soon). Simteam ca nu am energie, ca stau plafonata la un nivel unde nu pot trage. Intr-un fel nu imi faceam probleme ca nu ne propuseseram sa tragem data fiind situatia. Dar era suparator. Daca era sa facem cursa cum trebuie, energia aia nu m-ar fi dus niciunde. Incepe coborarea. Pe Rox o lasa piciorul putin, dar nu unde trebuie si nici cat trebuie, insa se duce bine. Cand intram pe Jepii Mari, gasim o scurtatura in cap si ii dam bataie pe ea pana reintram in poteca. Acolo i-am pierdut pe Irinel, Cristi (Mirica) si Elena (Perju) cu care alergaseram o perioada buna de timp. Am facut o coborare frumoasa, linistita si relaxanta. Soimulica incepe sa se simta bine, eu ma simt bine si cumva ma gandesc ca poate totusi, tine piciorul si putem face mai mult decat credeam, cu toate ca gandul la Jepii Mici ne manca.

La CPul de la Diham – pepene!!! Doamne ce mana cereasca a fost pepenele ala! Nu mi-a trebuit nimic altceva. Am indesat cateva bucati in gura si am plecat cu altele in maini. Pana sa intram in urcarea propriu-zisa, mai impartim un gel si vreo doua chew-uri si incepe munca grea. Stagnare. Acum sa va spun. Nu vreau sa fiu magarita, dar mai la toate concursurile unde am fost, baietii, doar daca nu erau acolo la plimbare, au fost mereu mai smecheri. Eh, baietii din fata noastra erau intr-un fel de drumetie. Pur si simplu nu se miscau. Un sir lung si greoi, jumate din ei cu bete – inutile din punctul meu de vedere pe Jepii mici; noii le-am lasat la baza in ideea ca le luam cand incepem urcarea spre Omu. Nu se dadeau nici sa depasesti cand se putea, nici nu se fortau sa innainteze. Unul se aseaza jos si cand ne cerem scuze sa trecem totusi mai departe ca imbatraneam naiba acolo, imi zice „eu sunt la cursa lunga, trebuie s-o iau incet!” Pai si noi unde dracu’ eram? La 1600 si am gresit startul?! Aproape ca ii dau vant lu’ Soimulica inainte ca si ea cu piciorul ei se misca mai cu talent. Reusim sa scapam de un nod si dam de altul unde o fata incerca musai sa urce pe stanci folosind betele. Facusem coada ca la oua in spatele ei. Nu mai zic de pietrele care cadeau pe aia de jos. „Lasa betele si pune mana jos ca nu o sa poti sa urci altfel si o sa te doara si bratele!” Ii zic, recunosc, pe un ton relativ raspicat, dar ne saturasem de stat.

Ma bucur ca am fost pe Jepi in antrenament si m-am bucurat de frumusetea lor pentru ca acum eram numai cu ochii in pamant si sus era deja o ceata groasa si umeda, iar frigul incepuse sa ne intre in oase. Aproape de varf, cu toate ca luasem multe echipe de baieti si vreo trei de mixt, Rox a inceput sa aiba dureri din ce in ce mai mari. Aproape fiecare pas era un scrasnet din dinti si credeti-ma, e prima oara de cand o stiu (si e ceva vreme) cand am auzit-o facand asa. Lucrurile erau clare. Am scos un km in 30 minute. La Caraiman o ceata orbitoare. Echipele din fata noastra disparusera in neant. Am dat de o echipa de mixt care insa, in loc sa stea cu noi a tulit-o de parca le luam locul. Nu distingeam absolut nimic, nu se mai vedeau marcajele. M-am indepartat cativa pasi si deja o pierdusem pe Rox. Ne-am luat de mana si am inaintat usor incercand sa distingem ceva. Am auzit flueiere si strigate. Si am tinut-o in fluierat si in urlat pana am reusit sa il distingem pe Ionel (prieten de-al nostru) care urcase la Babele sa vada cum suntem. Grea bucata aia. Ne-am dat seama ca exact portiunea aia noi nu o facuseram si uite cat a contat. In antrenament noi ne-am dus spre Piatra Arsa. Cunoasterea traseului clar, as in clar ajuta, mai ales ca nici conditiile meteo nu ne erau favorabile.

Am avut un moment in care ne-am gandit daca sa renuntam la Babele sau sa mai fortam si coborarea pana la Pestera. Oricum trebuia sa ajungem acolo, asa ca i-am dat, cum am putut. Spre norocul nostru, dam de Irina (Anton) de la Fisheye si ne face singurele poze de pe traseu. Imi amintesc cum ma uitam de pe deal la corturi, masini, la oameni, stiind ce urmeaza sa facem. Mi s-a strans inima in piept, recunosc.

All in all am fost calma cursa asta, cred ca stiam de la inceput in ciuda oricarei sperante, ca finalul nu era decat unul, sooner or later. Pentru mine gandul ca raman intr-o zona izolata cu Roxana si nu o pot aduce la finish si suferim amandoua ca fraierele, ea mult mai mult decat mine, fara sa pot face ceva, a fost indeajuns sa imi bag piciorul in ea de cursa. In plus, niciodata n-am vazut-o asa – ingrijorata, tensionata, agitata, negativista. Sa intelegeti. Dintre noi doua, ea e aia care vede numa chestii bune, energie, mama ce ne rupem in figuri, daca eu zic ca pot, pai pot, nu ma opreste nimeni sa vreau si sa cred si tot felul de treburi din astea. De data asta nu facea decat sa imi spuna ca n-are rost sa ne gandim ca le luam pe fetele alea. Ma enerva. Sa stiti de la mine – nu apreciezi indejauns incurajarile pozitive ale unui prieten pana nu incepe sa o ia in directia opusa si atunci incepi sa iti dai seama ca preferi sa te frustreze cu pozitivism decat cu negativism haha.

A trecut de la, „daca nu facem cursa asta acum, la anul nu o sa mai vrei sa alergi cu mine”(whatever the fuck femeie, nush de unde ai scos-o pe asta! a fost de top!) la „nu stiu daca trecem de Piatra Arsa si oricum Jepii o sa ma omoare” ca sa continue pe Jepii Mari „hai ca e chiar faina coborarea, m-a mai lasat piciorul, daca me enervez bag doua Vimovo si urcam macar de doua ori la Omu!” A culminat cu „maine ne inscriem la 1600 ca vreau sa te vad cu medalie de finisher!” haha. Cu mana pe suflet va spun, chiar nu imi trebuia nici medalie nici nimic la ora aia. Ma fascina doar ce era in capul ei ca nu o recunosteam. Stiam doar ca daca acum alearga cursa asta si trage de ea, o face pentru mine ca sa nu ma lase fara nimic. Si pentru mine asta a facut mai mult decat o medalie, decat toata cursa.

La finish mama ne filma strigand din toti rarunchii. Misha – bai Misha haha!!! – dupa ce ne-au batait creierii in cap cu heavy metal la start, o pune de-un Phill Collins fix cand ajungem noi si oprim ceasurile. In combinatie cu emotiile si incordarea acumulata, s-a dus in niste lacrimi soimesti. Recunosc, ca desi am luat-o in brate, m-am intors repede cu spatele ca sa nu o iau si eu pe urma ei. Nu vroiam sa creada ca ma ia plansul ca renuntam. Ma lua plansul din cauza ei, pnm. M-am dus direct peste Misha si am zis, asa, mai mult sa imi comunic singura cu voce tare, ca ne retragem. „Pai cum, ca sunteti foarte bine, hai mai Mela! Stati aici si va odihniti 50 minute si tot faceti timpii voi doua”. Nu se poate. Si asta e. Ma uit la mama, isi stergea lacrimile pe ascuns. Ma uit la ceas.

Save activity.

Ne trantim amandoua pe jos langa poarta de finish, desfacem pachetul pentru Omu si bagam doua sandwhichuri si o Cola. Viata! Dam drumul la net si dau navala mesajele peste noi. Prietenii apropiati stiau situatia, ne iubeau si fara 100km la bord. Barbossa ne daduse maxim doua urcari la Omu. I-am zis ca am fost fete cuminti si am renuntat mai repede for damage control. Raspunsul a venit swiftly: I told you so. Pai cum altcumva. Langa mine Ruxache ii zice iar ceva de mine, ca cursa, ca medalie nush ce prostii mai scotea din ea. Scriu: e fraiera! Incepe sa rada, „bine ca ne scriem una la alta” haha. Ah da. Cand ne-am ales numele de Fetele lu’ Milea am facut-o ca sa ne motivam haha Radu ne-a zis, mai bine va chema „Promitem sa n-o dam in bara”. Fi-i-ar gurita lui aurita sa ii fie!

A doua zi la prima ora fug sa ii duc la Bunaciune toale mai groase ca pleca in cursa si se stricase vremea. Urc pana sus pe culme spre Omu sa le fac poze. Trece toata armata de curajosi si raman singura in linistea diminetii. Imi uitasem pijamalele acasa asa ca am dormit in echipament de alergare haha. Aud cum Misha anunta cu suflet, asa cum numai el o face, sosirea unei echipa de baieti la finish. M-a bufnit plansul. Puteam sa fim noi, atat imi trecea prin cap. M-am asezat pe-o piatra pana mi-a trecut jelitul. Puteam sa fim noi intr-o stare foarte proasta si patetica.

Adevarul este ca, desi ne-am antrenat destul de mult - mai trebuie! Mai e nevoie de un „ceva” in plus ca sa nu tarasti cursa asta de dragul de a o face. Si fix asta i-am zis si lui Radu. M-am simtit mai smechera de atat, dar nu eram. Ultima bucla mi-ar fi pus capac iar timpul estimat de 30 de ore nu ne-ar fi iesit nici pe-aproape.

Lectia acestui live testing de 8500 este simpla. Rox trebuie sa invete sa se opreasca la timp si sa aiba rabdare cu recuperarea. Mela trebuie sa invete sa doarma si mai important trebuie sa ajunga la sala sa compenseze genetica faulty pe alocuri. Impreuna i-am pus gand rau cursei asteia. Scriind asta il am pe Radu in fata dand din cap a negare. „Femei anormale duse cu capul, nu vreti sa ascultati si sa intelegeti etc etc!” hahaha. Ce ar fi dragostea fara ura si ura fara scatoalce!? Sa stii ca ti-am gasit o porecla noua care ne place mult, dar nu ti-o spunem. Depinde cat crezi de tare ca o sa scoatem 26 de ore anul viitor hahaha.

Predau stafeta Soimului cu haripa bulita (hearts!)

Soimulica Pana Sura - luptator / Cu haripa direct de la doctor / Ii da blana la motor / Si asa, intr-un picior!

8500...de mii de draci ce-am avut cand piciorul drept a decis brusc si fara drept de apel sa ma saboteze fix cu 2 saptamani inainte.

Initial a fost o durere in zona gleznei, pe interior, inflamata si sensibila la atingere. Daniela (Ene) zise ca-i o vena sucita, o maseaza, se indreapta si prind sperante. 2 zile ca-n a treia bag niste intervale si durerea urca in genunchi. Bazai, scriu disperata dupa ajutor si decid sa iau pauza cateva zile. Sambata, cu o saptamana inainte de marele start decidem sa pornim in recunoastere pe bucla suplimentara – Omu – Malaiesti - Refugiu Tiganesti - Omu. Vreme superba, pur si simplu ne-a ocolit ploaia pe traseu, peisaj de vis. Eu insa... lesinata, fara energie, cu genunchiul amenintand la fiecare pas. Cred ca atunci am inteles cu adevarat ca s-ar putea sa nu iasa asa cum planificasem de data asta. Prea tarziu pentru orice schimbare de plan, desi am cautat alternative - de unde sa-i fac rost Iepurelului de un partener de incredere pentru o asemenea cursa in doar cateva zile? Sa nu plecam deloc in cursa nu era o optiune de luat in calcul. Speram ca se vor alinia planetele, intoarce sorii si stelele si cu ajutorul masajului, mainilor magice ale Danielei si putin noroc, piciorul o sa reziste.

Nu a fost alta cursa la care sa am mai mari emotii cu o zi inainte. Nu-mi doream decat sa vina dimineata si s-o luam din loc, sa incepem urcarea si sa-mi dau deoparte toate temerile. Somn...mai mult nu cu o seara inainte, agitatie, copil voluntar, atipit la 1 si trezit la 4. Oameni minunati la start, verificare echipament, rasete, soare. Si....staaaaart.

Am urcat decent pana la Varful cu Dor. Nici prea repede, nici prea incet, pe jumatate dormind inca. Coborare frumoasa pana la Sinaia, alimentam repede cu apa si incepem urcarea spre Piatra Arsa. Ceva insa nu-i convine piciorului drept si-ncepe sa bolboroseasca cu junghiuri la nivelul genunchiului. Si-mi aduc aminte de vorbele Danielei "daca ar avea gura tesuturile astea ale voastre, ce v-ar auzi urechile...nici nu va imaginati". Iau un Nurofen si-l rog sa coopereze in timp ce ma simt din ce in ce mai fara vlaga.

Cand canti la tendon ca la chitara poate, poate! haha 

Ma intorc la Iepurel si-i zic "nu-ti spun la ce ma gandesc. " ii vad fata, nu arata prea fresh. Zice c-o doare stomacul si ma gandesc ca mai pot sa rabd putin, poate totusi trece durerea....sa mai trag de mine putin. Aproape de Piatra Arsa ii spun ca nu stiu daca pot sa duc urcarea pe Jepi. Dar hai s-o luam treptat, pas cu pas, bucata cu bucata. De la Piatra Arsa la Busteni, coborarea pe Jepii Mari e un deliciu. Ne trezim amandoua, dam din picioruse, radem, ne rostogolim la vale. Prind aripi si ma gandesc ca-i de bine pana la urma. Jos ne alimentam cu pepene, apa si plecam repejor. Jepii Mici si imediat dupa tabara de baza unde ne asteptau niste sandwich-uri super gustoase marca doamna Viorica aka Bunaciunea Melei.

Pe traseu evit cu gratie sa fiu transata de betele unor concurenti ce insista sa le foloseasca prost, fara grija celor de langa, in timp ce depasim sustinut. Ma mint cumva ca totul decurge conform planului desi din ce in ce mai des imi este imposibil sa imping in picior pe urcari. Incerc sa mut presiunea pe stangul insa nu-mi prea iese si ultima bucata pana la Caraiman se lungeste nefiresc, secandu-ma de toate puterile. Pana la Babele nu reusesc sa recuperez nimic, iar coborarea spre Padina o facem aproape la pas. Deja stim ca ne vom opri acolo. Cobor si ma gandesc ca poate pana jos nu va mai fi atat de rau, mai iau un nurofen si mai incercam macar o urcare la Omu... macar una. Alergam catre tabara de baza in timp ce toata lumea aplauda si ne incurajeaza.

Voluntariatul rupt din rai. Great feeling!

Imi vad copilul la start si ma apuca plansul. Avem 7.30 de la start. Nu e rau insa nu e ceea ce ma asteptam. In timp ce io bazai pe – am sa aflu mai tarziu - muzica lui Phill Collins - Mela nu ma lasa sa ma gandesc prea mult si anunta abandonul echipei la Misha. Mananc sandwich-ul - sar'naaaa, mama lu' Mela - si mai bazai putin. Ma gandesc ca ne-am grabit, ca poate, ca daca...in timp ce piciorul imi mai baga un junghi. Respir si inteleg ca asta e tot ce am putut acum. Ma simt micaaa si proaaastaaa in timp ce admir restul de concurenti ce pleaca in uralele publicului catre prima urcare la Omu. Ii scriu lu' Boss ca...asta fuse, el zice "a 2-a urcare la Omu?". Hmmmm.... daca reuseam in 7 ore juma sa fac prima bucla + 2 urcari la Omu sa mor de nu coboram in maini pe Ciubotea si urcam in gene Valea Gaura. Nope. Doar 35 de km cu 2500 de m diferenta de nivel. Atat de data asta.

Multumesc pentru toate mesajele de incurajare si gandurile bune. Atunci nu credeam ca le merit. Frustrarea era muuult prea mare... Boss...mi-am promis un fir din barba ta ca m-ai enervat. Poate ca merit. Poate trebuia ca la prima crampa sa tip ca ma doare. Eu nu prea vorbesc decat atunci cand stiu sigur ca e o problema... intr-adevar uneori poate fi cam tarziu.

Iepurel, I love you din toata inima mea pentru toata sustinerea pe care mi-ai aratat-o in incercarea asta. Si inainte, si in timpul si mai ales dupa. You are my best friend ever! si promit ca va exista un next time si vom castiga pariul. Cu noi, in primul rand.

And...that's all folks. Soimulica out for now.

Iepurel la aparat.

De final, sa va mai spun ca am cules o margareta pe Jepii Mari cu care am alergat in dinti pana la urcarea pe Jepii Mici, ca intr-un final sa mi-o prind in par sa mai aiba o sansa la viata. Era pentru mama, sunt florile ei preferate. Asa emotionate am fost la Pestera ca am uitat complet de floare. In camera cand sa ma schimb mi-am amintit de ea si i-am dat-o, asa ramolita si vai steaua ei cum ajunsese. Mama a zis, de cand te-am vazut cu ea in par, am stiut ca esti bine. Nu stai tu de adunat flori in concurs daca nu erai linistita.

Sambata, daca tot nu alergam, ne-am bagat amandoua la voluntariat. Impartit de medalii, taiat de pepene, incurajat. Nimic nu se compara cu momentele cand iti sar prietenii in brate la finish, unii cu lacrimi in ochi. Bravo Luissssssssss!!!!! Sau sa ii vezi pe altii intr-adevar calcandu-si in picioare limitele. Bravo Lupiloooorrr!!!

Io si-o Bunaciune, o bestialitate de echipa!!! Mandra rau de voi!!!!

Ne-am spart medaliile si ni le-am accordat reciproc. L-am ascultat pe Ionel cum ne povestea ca din viul noptii au dat oamenii drumul la muzica si avea niste basi de „i-a flutrat parul in nas” hahaha!!! Mai tarziu, Sebi care se lauda ca el poate alerga mai dezbracat ca are „foca” dupa el, mi-arata ce pectorali/abdominali de fier are sub suba anatomica. Ii zic, daca aveam si eu foca de astea spargeam medaliile direct pe piept. Cred ca mimatul spartului de medalii pe piept l-a animat pe George (Ion)  care a crezut ca m-a stricat cursa de tot la cap si radea de nebun.

Varza lunga si Varza Creata, always reunited sa faca o mancare buna haha

Iar seara dupa premiere, dupa ce am intolit Soimul golas care a ramas sa astepte copilul voluntar, a trebuit sa alergam la Salvamont ca dadusera doi ursi iama in tomberoanele de la manastire si ne era frica sa intram pe alee. „Ah, deci sunt ursii de la manastire” concluzioneaza unul din ei conducand masina la locul faptei. Cum adica, de la manastire? „Ah pai avem si noi vreo doi aici, la gunoaiele noastre.....” ahhhhh. Da’ sunt pe sectoare? Haha

Special thanks organizatorilor, Misha pentru incurajari, tuturor voluntarilor care au facut cursele posibile, Bunaciunii care a fost manager de cursa si ne-a pregatit totul, Ionut (Panait) pentru o cursa superba alaturi de mama. Irina (Anton) big huge humangous hug pentru singurele poze de pe traseu in probabil cel mai incet si trist moment al nostru, chiar daca nu se vede. Multumim SGistii de serviciu care ne-au sustinut de la departare si felicitari Alex pentru o reusita frumoasa. Felicitari Ursache pentru cursa si multumim din suflet Aviatoarelor care ne-au emotionat imediat dupa abandon!

A fost fain. Asa cum a fost, a fost fain si n-as face-o cu nimeni altcineva decat tot cu Zburatoarea accidentata si razboinica. Mai bine ca n-am lasat-o sa o ia in sus spre Omu’ ca ii spargea fata la ce draci avea haha. Stai. Omu’ nu e om, Sfinxul e Omu’ de fapt. Very fucking confusing, n-am inteles niciodata. Oricum, Babele au scapat ieftin!

Va pupam,

Soimulica & Iepurel

.We will be back.