Noi Doi si-un Hobby

Da. Sa purcedem.

Am sarit blogul despre Cozia Mountain Run. Stiu, m-ati tras de maneca cativa dintre voi. N-am avut timp, a dat viata peste mine. Rezumatul cursei ar fi: Titlu - Cozia in Flacari, ca tot a fost canicula si am alergat cu inima in gura. Cuprins: recunosc, in mintea mea, ma asteptam pe undeva sa fiu pe podium. Numai pentru ca dupa Transilvania si Retezat, Cozia mi se parea poveste. Pe de alta parte, ma si uitam la Cozia ca la un fel de antrenament mai mult decat concurs inainte de Hobby. Asa ca, undeva intre ce credeam eu si a nu trage ca vroiam sa mai tin de picioare, a iesit un loc 2 categorie. Un bustean mai sus fata de Brasov Marathon, un genunchi stang nitel lovit, vreo 3km alergati gen Cocosatul de la Notre Dame cu un muschi tras prin abdomen, dar se pare ca a meritat. The end. Sa nu va aud ca nu stiu sa fac postari scurte despre vreun concurs... asta vizavi de ce urmeaza (HAHA!)

Asa. Marathon 7500. Hobby Mixt.

Un triatlonist vitezoman si o alergatoare muntomana incepatoare s-au hotarat sa mearga la Marathon 7500, cursa mica (mica o fi pentru unii dintre voi haha!). Evident. Trebuie sa incepem de undeva. Pentru Andrei, asta a fost prima alergare montana adevarata. Pentru mine a fost prima alergare in echipa si un pas in fata spre ultra din octombrie. Pentru amandoi, prima participare la aceasta competitie si primul maraton montan.

Ne-am adunat vineri la 11AM cu mic cu mare in, de acum, Masina Aviatorilor (masina lu’ Dada!!!) si am pornit cu portbagajul plin catre Pestera. Drumul nu e niciodata prea lung cu gasca langa tine. Eu si Andrei am ramas la manastire (unii trebuie purificati sa dea randament haha). Dada, Virgil si Roxi s-au cazat la Hotel Pestera, 300m mai incolo. Dupa masa si ridicare kituri, 800 incercari si 40 poze reusite, am bagat o plimbare mica pe traseul de start. Pai ce sa zic. Deprimant. Gafaiam si fara rucsac in spate. Ajungem aproape de rau. Muntii. Linistea. Soarele. Inca mai gasea cate o crapatura printre nori indeajuns cat sa trimita limbi de foc peste crestele de stanca poleind acoperisul muntilor. In departare, bai de aur la poalele vailor scufundate in aburi, bucati de piatra alba aruncate peste camp de o mana invizibila, ca zarurile pe o tabla verde de joc. La picioarele gigantilor – noi, muciferii. Si o sumedenie de flori. Si-o balega; pe care, cu privirea dupa nori, am abordat-o din plin. Am lasat piciorul acolo unde era, ca de noroc chiar aveam nevoie. Am stat pe coclauri pana ni s-au terminat bateriile la telefon si rezervele de caldura de sub piele. Frigut tatii, frigut.

Cica ar fi trebuit sa ne odihnim. Dar de pe la 2:30am Mos Ene si-a luat talpasita si am behait virtuos in noapte pana la 4AM cand a sunat ceasul. Cu vreo 3 ore si ceva de somn la bord si un bol de cereale cu laptic fiert proaspat de maicute cu o seara inainte a inceput si ziua de sambata. Echipati, magneziati, anti-inflamati si la genunchi legati, am luat-o la pas catre start. In afara de intuneric, nu parea prea frig. Participasem la sedinta tehnica vineri seara si bine am facut ca oamenii astia nu se joaca cu echipamentul. M-am dus cu haina de ploaie dupa mine sa le arat ce am sa nu avem discutii in dimineata cu pricina. A zis omu’ (Silviu Balan) ca cerinta lor de a avea acelasi echipament strict ca si cei de la Elita este pentru ca de fapt prin Hobby vor sa ne pregateasca pentru cursa lunga next. Eu una, as lua echipamentul numai daca Doamne fereste mi se intampla ceva pe munte si n-ajunge nici dracu’ la mine in urmaroarele 3 ore. Parca hipotermia te lovea in cam 5 minute...if you know what I mean.

Cred ca am fost a doua echipa sosita la verificare. Ne anunta la microfon de parca veneam de la elita. Fotografa ne face poze si voluntarii mai sa sara cu medalia la gat. Stati asa, baieti, sa le castigam intai. Se face verificarea echipamentelor, se strange gasca, bag o incalzire. Incepe ploaie. Ce kkt!

START! Sunteti gata?! Noi am fost! Am alergat decent (la deal! – nota: astept acel concurs montan care va incepe vreodata pe plat! Macar 1km! Il astept cu mare interes!!!) pana la intrarea pe drumeagul care ne ducea spre munte. Apoi la pas alert. Mi-e clar fara doar si poate, de cand am inceput alergarile montane, ca nici o incalzire nu imi e indeajuns sa ma pregateasca pentru un start in panta. Pulsul sare in gat si la revedere.

Photo credit: Fisheye

Dupa rau, s-a facut o cotitura pana la cascada cand brusc ne-a lovit un perete in fata. Pana sus mi se incalzise si ultimul neuron din cap, dar din muschi. Va spun de pe acum, este prima cursa la care am blank-uri de pe traseu. Cu toate ca am incercat sa imi fac notite in capsor despre tot felul de lucruri, duminica cand m-am trezit se stersesera niste fisiere rau de tot. Deci na, lucram cu ce a ramas. De pe culmea asta nu imi amintesc mare lucru decat cand am ajuns aproape de Omu, prima urcare. Si imi amintesc pentru ca incepuse sa fie frig, si ceva ceata si vant. Cel mai pregnant insa imi amintesc senzatia de ameteala cand aproape ajunsesem la cabana. Am incercat aceeasi senzatie si la Transilvania si la Retezat, dar aici fratica, ziceai ca sunt beata. E o senzatie asa ciudata, de high, aproape ca nu mai tineam poteca dreapta. I-am zis lui Andrei, ai grija ca am ametit. Ajunsi la cabana, oamenii se imbulzesc, nu isi prea dau seama unde e coada, care e coada, la ceai sau la bifarea PCului de catre voluntari. Unii se ofuscheaza. Tac si ma retrag in glorie langa canistra cu ceai cald, apuc o cana si beau cu sete. Andrei balota cu spor de partea cealalta dupa ce bifase deja PC 1. Strig la el. Nu aude. Mai strig de cateva ori. Mi-a pus la incercare plamanii omul asta pe tot parcursul traseului, haha. Ma aude, vine la ceai. Fug sa mananc si eu ceva. Nu ma inspira nimic decat cateva stafide. Apare Roxi (Iordan) langa mine, ne zambim, ea ramane, noi plecam. Vazusem deja concurenti care coborau cand noi urcam si m-am gandit la Dada si la Virgil ca sigur fugisera de mult de la locul faptei. Imi incoltise speranta ca o sa se apropie de podium daca nu chiar mai bine. Plecam.

Coborarea de la Omu’. Ce mi-a placut!!! Accidentata, denivelata, rupta, abrupta, superba! Acolo mi-am luxat nitel glezna stanga. Am auzit-o cand s-a dus, i-am bagat un „futui” de trei ori si i-am dat cu spor in continuare. Observam cum serpuia poteca sinous printre bolovani si boschetii aia mici si insuportabili de jnepeni si m-am hotarat sa ma duc direct ca mistretul prin mijloc. Nu imi faceam probleme ca Andrei nu se tine. Poate s-a gandit asa, un moment, ca a luat-o nebuna razna, dar aia era bucata mea. El putea sa dicteze la urcare. Si cobor, si cobor. Am luat bete pentru cursa asta. Nu le-am mai folosit inainte si eram curioasa/usor ingrijorata cum o sa ma comport cu ele. Au fost de vis!

Constant, strigam in spate dupa Andrei sa ma asigur ca e langa mine. Nu prea putem sa imi iau ochii de la poteca aia ca riscam sa vin in bot. La un moment dat nu mai raspunde. Ma opresc, ma intorc, ma uit pe deal, nici unde. Incep sa strig. Si strig. E greu sa ratez un 1.90 in folie albastra dar uite ca se poate. Andrreeeeeeiiii!!! In fata mea un baiat se intoarce, amuzat. „Andddrreeeeiii!!! Hai ma, ce dracu’, unde esti, ca te striga fata!” HAHA. Brusc, „Ursul Caciulat” cum s-a auto-intitulat la cursa de la Gerar, apare dupa o stanca. Marai nitel si infundat. Pit Stop-urile trebuie anuntate Speedy ca altfel ma ingrijorez! O iau la goana. Nu mi-am pus niciodata problema ca as alerga mai repede ca el, haha.  

Incepe bucata descrisa de Silviu ca „jungla”. Pai cam asa e. Iarba inalta, balarii, toate pana le genunchi acoperind o poteca pe care de abia iti intra amandoua talpile una langa alta. Un pic ingropata, cu pietre si colturi de stanci rasarind de te miri unde si pe care daca erai atent indeajuns le vedeai la timp sa nu iti poilishezi varful la adidasi in ele. Frumos. Ca sa fie treaba treaba, se inteteste ploaia. Partea buna e ca, eventually, am intrat in padure. Partea proasta este ca era namol. Si radacini la oferta. Nu conteaza, i-am dat cu spor ca era tot la vale.

Intrecuseram destule echipe pe prima coborare de la Omu, mai luam cateva si prin padure. Incepem sa ne separam de gasca. Intram pe un forestier, pamant tasat, bun bun bunut de alergat. Ii dau la blana. Dupa o scurta vreme aud un fluierat profesionist din spate. „INAPOIIIII!!!” Eu si cei 3 baieti din spate calcam franele de am indoit genunchii. Sus, un baiat cu degetele in gura semnalizeaza la greu ca am gresit drumul. Ma enervez! Unde dracu’ era semnul!!! Alerg bucata aia la deal (nu stiu cum naiba am putut ca gafaim ca ogarii de curse). Cum intru pe poteca vad legata de o creanga fasia alb cu rosu. In timp ce cobor ma gandesc de ce baiatul ala a vazut-o si eu nu. Daca aveam sau nu cum sa o vad din drum. Era clar ca unii mai facusera concursul si stiau traseul, asta sigur ii ajuta. Pana acum sunt tot incerta cat de vizibila era folia aia din drum. Anyway.

PC 2. Gura Diham. Refill flaskuri, arunc o pastila de electroliti in ele. Mai bag o cana pe deasupra. Andrei bifeaza „carnetelul de prezenta” (a fost foarte diligent cu sarcina asta J). Slanina. Iooooooi!!! Bag doua bucatele. Niste mustar si o pita calda cu o ceapa sparta si nu mai plecam de acolo. Haha. Mai bag si o mana de cipsuri (am renuntat de mult sa ma gandesc de ce fac cele mai ciudate combinatii ever in concursuri), ne punem pe picioare si o luam din loc. Ne prindem cu un strain, ii explic nitel traseul. Urmau vreo 10k de urcare. Urcarea de la Diham. Fatzuca mea nu are descriere. Nici atunci, nici acum, haha. Prima parte pana la Poiana Izvoarelor daca nu ma insel (poate mai gresesc din nume –La Prepeleac???) a mai fost cum a mai fost. Acolo, PC 3, fara bifarea carnetelului, un pahar de apa si notificarea ca a fost schimbat traseul pentru ca toarna prea tare pe Bucsoiu. Numa’ ca n-am dat petrecere! Haha. Eram toata un dansul ploii fluturand betele pe sus. Asta pentru ca imi aminteam descrierea lui Silviu de la sedinta tehnica: „Cand ajungeti aproape o sa vedeti o creasta. Sa nu va amagiti. Nu e aia. Dupa aia mai e una si inca una. Si poate apoi Bucsoiu.” In your face, munteeee!!! Poate la anul! Traseul a fost deviat pe la Malaiesti. Brusc ma simt experta ca stiu ce e aia, ca trecusem pe acolo la Transilvania. Puteam si eu sa recunosc ceva, fizic, din cursa asta. Pfoai, dati-va la o parte si faceti loc „cunoscatorului” (vai mama mea!)

Malaiestiul nu a fost niciodata mai departe! Urcarea aia – pentru cei care vreti sa mergeti la anul, si va incurajez sa mergeti! - nu vreau sa va stric surpriza, haha. Hai sa zicem ca e un fel de labirint prin padure, pe stanci, cu ceva lanturi si scari fara trepte, cand in cap, cand cu fruntea de pamant, cand mai alergabil, prin urzici, ceva maracini, un joc de picior printre radacini. Ca la carte fratica! Un singur lucru imi ramane in minte din toata bucata asta: lombara mea care ardea! Nimic, nimic nu m-a durut cum m-a durut bucatica aia de corp, intr-un fel la in care nu va doresc la nici unul. Ma opream cateva secunde sa o indrept, sa injur, sa strang din dinti si mai departe. Andrei a fost extraordinar de rabdator si eu prea putin comunicativa la cate glume si incurajari scotea din el doar doar mi-e mai bine. Dar nu puteam sa ma concentrez pe mare lucru din cauza durerii. Intr-un final n-am mai rezistat si am dat rucsacul jos cautand disperata dupa niste Vimovo (pastile anti-inflamatoare) sa iau unul. Nu le-am gasit desi eram sigura ca le pusesem. Asa tare m-am enervat, ca ne mai intrecuse si o alta echipa si ii pierduseram si pe aia din fata ca am inceput sa urc in forta. Incepea sa imi miroasa a Malaiesti. Dupa o coborare cam ca aia de la Tiganesti spre cabana, dar pe partea cealalta, in cap si pe pietre, am vazut cabana. Silviu era acolo sa ne „citeasca”.

Imi place tare mult valea aia. Linistitoare, maiastra, cu un iz de fortareata. Mai verde si mai luxurianta decat la Transilvania, cu aceeasi cai pe pajiste. Scot un baton si incep sa il rumeg pe prima urcare. Cred ca eram undeva pe la km 24. Andrei, in spatele meu incepe sa delireze nitel de foame (e un mare gurmand, asa FYI). Insira cateva feluri de mancare, ma amuza. Incheie cu „m-as arunca intr-un butoi cu nutella”. Incep sa rad cand ma pomenesc cu el peste umar, jinduind la batonul meu. Nu ca n-ar fi avut si el un baton in mana. Shareuim, ca al meu era cu ciocolata, un fel de elixir pentru Speedy J Ma mai linistesc, ma bucur un pic de locuri. Trece pe langa noi o echipa de baieti. Intram in vorba cu ei. Cica mai facusera ei traseul exact in varianta asta si pe aplicatie (???) le iesisera 50k si ca in ritmul asta le „prezicea” ca o sa scoata 9h 45”. Ma gandeam eu... bah ce mega jjjjjmechera as fi eu sa scot 50k in timpul ala. Ce dracu’aplicatie e aia, ca o vreau si eu! Mergem cu ei o bucata de drum pana incepe urcarea de pe langa Hornuri (Coarne hehe). Sincer, as fi facut Hornurile any time. Mori odata, scurt si in forta, decat sa o labaresti asa trist pe chestia aia lunga, interminabila, unde toti ajungeau furnici in distanta. Andrei zice, „cred ca vad pe Dada si Virgil”. Ma gandesc, nu mai vezi bine! S-au dus de mult! Daca ii vedeam, ori daduseram noi engage ori ramasese Virgil fara talpa la adidasii cu fuziune nucleara, haha.

Mai baieti si fete. Cata urcarea! Lombara mea a cedat nervos. Andrei, ca un super coechipier, gaseste varianta castigatoare sa ma faca sa o urc cat de bine pot in conditiile date. Imi distrage atentia cu subiecte care stie ca ma enerveaza. Haha. Vazuse el cred, ca am tras mai bine cand nu am gasit anti-inflamatorul. Atata am vociferat pe tematica aia ca am ajuns acolo sus, la curbura, inainte de coama. Pentru participanti, o sa va amintiti sigur zona de care vorbesc pentru ca fix si exact in mijlocul cararii era un mare... un gigantesc, un... un, cum sa va explic. Un mare cacat. Nu. Nu. Era un cacat, literalmente. Nu era balega. Am incercat mai tarziu, in drumul spre casa, sa ne dam toti cu parerea cine ar fi putut face movila aia. Parea de om, clar. Evident, daca a vazut cineva vreodata ursul facand caca poate ne face o descriere succinta sa-l eliminam din variante. Era, asa, un mic munte pe munte, intelegeti? Si cred ca era destul de incomod si pentru urs sa se usureze acolo ca parca te rulai la vale, nu aveai stabilitate. Poate face stand in toate 4 labele si atunci isi asigura centrul de greutate. Anyway. Oamenii de la Elita - aveti ceva de comentat? Hahaha

Trecand, pe langa (literally!), a inceput urcarea vietii pana pe culme unde o voluntara, in bataia vantului, ne incuraja. „Mai aveti 15 – 20 min pana la cabana.” Cred ca ea venise din alta directie ca mie mi s-a parut ca am facut 40 min la liber. Contra vantului. Si a cetii foarte groase. Si cu o foammeeeee. N-am mai rezistat pana acolo si am bagat un al doilea baton, la jumate cu Andrei. Ma simteam sfarsita si fara vlaga in intunericul ala laptos. In sfarsit Cabana. PC 4. Aproape ca nu se vedea decat daca dai cu nasul in usa. Intram inauntru. Un fel de han din seria filmelor Stapanul Inelelor. Ingramadeala, oameni in picioare, pe jos, pe scaune. Dezbracati, imbracati, mancand, band, vorbind. Intr-un colt, exact la intrare, doi voluntari, suplineau la greu alimntele pe o masuta. Intr-un colt, un borcan de zacusca pe terminate si o cutie de pateu inceputa. Saratele, putina ciocolata, stafide, multe mere, banane, lamaie. Aveam impresia ca nimic de pe masa aia nu e consistent indeajuns la ce foame imi era. Mi-am jurat in gand ca nu plec de-acolo, oricat mi-ar lua pana nu simt ca ma satur, altfel nu stiu cum as fi dus cealalta jumatate a cursei. Cu gura plina si ochii in jur dau de Dan si Luiza. Nu pot sa comunic ca sunt ocupata cu hamaleala de mancare.

Cand am iesit din cabana, ala a fost punctul critic al cursei pentru mine. Dupa cat oi fi stat acolo, sa tot fie vreo 7 daca nu 10 minute, m-a lovit un frig de am paralizat instant. Mainile s-au umflat in asa hal ca ma dureau si singura n-am reusit sa imi pun manusile. Nu stiu ce-a fost in capul meu de nu le-am pus inauntru. Invatare de minte! Cu inca o echipa de baieti am incercat in ceata aia sa gasim traseul de coborare. L-am gresit odata, dand ocol de doua ori la cabana. De abia ne auzeam unii cu altii. In final am gasit marcajele si am luat-o la picior dupa ce Andrei a reusit sa imi indese pe maini manusile fara sa mai scot degetele prin ele de durere. Am strans manerul la bete cu podul palmei si am taiat-o sa ma incalzesc. Pot sa inteleg foarte bine acum ce inseamna hipotermie. 5 minute deja mi se pare mult. La un moment dat am mai dat de o echipa si am alergat cu totii o bucata de vreme, prin ceata. Din stalp in stalp in stalp. La un moment dat, i-am pierdut si am ramas singuri in ceata. Ne-am uitat un pic unul la altul. Am strigat din rasputeri dar nu a mai raspuns nimeni. Urasc ceata!!! E un sentiment de singuratate, pustietate si teama. I-am zis, o sa fim bine atata timp cat tinem ochii pe marcaje. Aveam deja lectia invatata de la Transilvania. Am alergat o bucata pana la refugiu. Nici nu stiam ca suntem la refugiu, nu se vedea nimic. Drumul ducea inainte, dar eu nu mai vedeam nici un marcaj. L-am oprit pe Andrei si ca un caine orb ma uitam prin ceata. Ceva nu era cum trebuie. Am facut cativa pasi in toate directiile pana am zarit cu greu un stalp undeva la dreapta. Am luat-o intr-acolo si brusc pe jos, am trecut pe langa o sageata facuta din pietre, aratand aceeasi directie in care ne indreptam noi acum. Deci eram unde trebuie. De acolo a mers mai usor, desi nu stiam daca sa ma uit mai repede la picioare sau prin ceata dupa marcaje. Nu vroiai sa te pierzi acolo. Dupa o vreme, Andrei incepe sa cante. Imi face un fel de reportoriu, ma intreaba ce doresc sa imi interpreteze haha. O porneste cu "casuta noastra..." Radeam alergand. Ma intrebam daca alerga cineva in spate, ce-o fi zicand, ca de schimbat canalul n-avea cum. Romania Actualitati Vf. Omu live. Haha. 

Am ajuns la o padurice de jnepeni, ceva mai inalti ca mine. Acolo ne-am facut baie. Nu ca n-ar fi dat ploaia binisor pana atunci, dar toti copaceii astia erau incarcati de apa. In boschetii aia am mai prins o echipa de baieti, i-am lasat in urma. Si tot la vale, pana a inceput sa se imputa treaba. Pietre, namol, teren foarte accidentat, abrupt. Am mai prins vreo 2 echipe de baieti. La iesirea din padure ne-am oprit pentru ca unul din ei era cu genunchiul avariat si am cautat prin kitul medical ca aveam un spray de racire, poate il mai ajuta cu durerea ca mai avea ceva pana la urmatorul punct de control. Ne-am regrupat la cateva minute, i-am salutat si am luat-o prin grohotis la vale. Mai luam o echipa de baieti si prindem din urma locul 2 la fete. Tocmai cand sa intru in vorba cu ele, incepe schiul pe namol. Ele, ca niste finute, foarte curatele si aranjate la fel (pareau gemene), o iau anevoios pe margine, prin iarba inalta si jnepeni. Baietoiul din mine nu poate sa se compromita ca „fetele” si sare, head first in namol, desi se vedeau urmele celorlalti „schiori”. Ca orice suicidal, anunt insa dinainte. „Andrei, vezi ca aici aluneca!” Si sar. Evident cad, dar ma intorc pe burta. Coate, manusi, genunchi, zgarieturi, namol. Andrei: „ Multumesc. Vad ca aluneca!” HAHA. Fetele de pe margine, „ar trebui sa mergi prin jnepeni”. Imi displace ideea de prea multa curatenie si ii dau drumul la vale. Odata iesita din impas, ma sterg pe frunte ca Dorel si las in urma zoaie de naroi ca razboinicii. Andrei ma prinde din urma si curata „copilul” care scuipa necontrolat nisip. La dracu’. Bagam viteza pana la CP 5 in Poiana Gutanu unde ploaia se mai domoleste. Baietii ne „citesc” si ne spun ca suntem pe locul 16, deci castigasem unul de la Omu. Gasesc un damb cu iarba si ma frec de el ca Mos Martin sa dau namolul jos de pe coate si manusi. „Ce faci?” ma intreaba Andrei, vazand cum ma serpuiesc pe iarba. „Ma spal.” Haha. Intram in padure. Incepe urcarea spre Saua Strunga.

Si dam de inca o echipa de la mixt. Faceau refill din rau. Ma gandesc, deci suntem locul 15. Nimeni, d’apai, nimeni nu imi mai ia locul asta!!! Andrei era in asentiment. Lasand orice gluma la o parte, pe fiecare panta din concursul asta am tras cu tot ce au de dat picioarele mele acum. Cu puls si lombara si tot. Mai mult chiar nu aveam de unde, dincolo de durere si frustrare. La cursele anterioare ma plansesem catre Radu de acelasi lucru. Fa-mi ceva! Devine suparator sa pierd atata teren la urcare cand ma duc binisor pe plat si chiar foarte bine la coborare. Am intrecut aceleasi 4 echipe la vale de tot atatea ori cat ne-au intrecut la deal. „Nu ai forta inca.” Si nici prea multi munti la activ, recunosc. Dar lasa, ca schimb eu toate astea. Nu sunt un talent innascut la alergat si alerg „cu adevarat” de cand cu Radu, din ianuarie anul asta. Dar da, sunt cam nerabdatoare.

Revenind, am urcat repejor prin padure, apoi pe coama dealurilor. In departare am numarat alte 4 echipe. Una mixt si 3 baieti. Cei de la mixt erau de la elita. I-am incurajat si i-am felicitat pentru efort si curaj. Insa pentru celelalte echipe, a trebuit sa muncim. La CP 6 am prins din urma doua. I-am intrecut, la vale, bineinteles. Am gresit un marcaj, intr-un fel norocos de data asta, alergand pe creasta, deasupra unei cirezi de vite in care se impotmolise cealalta echipa de baieti. I-am intrecut si pe ei, iesind direct intr-o turma de oi in spate la Cabana Padina. Acolo, o doamna, imi pare rau, parea a fi un om dragut, ne-a indrumat foarte prost spre whatever pod pe care nu l-am gasit niciodata. „Spre masina alba, in diagonala peste camp, treceti podul si faceti la dreapta.” Masina alba check, pe diagonala campului check. Pod CIUCIU. Am alergat aprox 5 minute in sus si in jos pe mal incercand sa gasim acel nenorocit de pod. Si nu intelegeam de ce la dreapta. Am urlat la niste doamne pe partea cealalta a raului unde e Hotel Pestera. Ne aratau la stanga, nu la dreapta. Intre timp, ne ajung din urma si celelalte doua echipe de baieti. Ma SUPER S.U.P.E.R enervez, injur birjareste.

La cursa asta Radu preconizase (ca stiti ca eu nu pot haha) 9 ore in conditii optime, 10 ore cu vremea pe care am avut-o. Asta la 43km. Cum s-au facut 45 km cu tot cu ploaie as fi vrut totusi sa stau cat mai aproape de 10 ore. Chiar am tras de toate vaile si de tot platul sa scot deficitul de la urcare. Ca sa ma innec la mal, literalmente si sa pierd atata timp pentru ca nu era un voluntar, un semn, ceva acolo sa semnalizeze rahatul ala de pod. Nici acum nu stiu unde puii mei era. Cu ceilalti baieti am trecut peste un copac, unul din ei a cazut in apa, si asa am trecut raul. Niste turisti ne-au zis ca la stanga e manastirea si mi-am amintit de traseul cu trepte de care imi spusese Roxana (Siboiu). Am alergat pana acolo si am urcat prin schit (200 trepte!!!) pana la asfalt. Acolo, am inceput sa alerg. Andrei zice, „ce faci?” „Scot parleala pentru panta aia inainte de finish!” La pasul lui, el de abia daca facea jogging. Incepe sa se dichiseasca. „Ce faci?” „Pai hai sa trecem si noi de finish in tricouri de echipa” Ma uit la el de zici ca o luase nitel razna. Who cares?!?! Numai ce se uscasera chilotii pe mine! Dar cand vad ca omul era pus pe treaba, zic, bine, hai. Scot buful, foita de vant, le indes pe la el prin buzunare, intre coaste si rucsac, indrept freza plouata, intram in panta. „Alergam si noi bucata de la finish sa dam bine la poza?” „Sa o alergi tu!” Haha. Nu trecem bine de linia corturilor ca aud strigate „Hai Meeelllaaaa!” Cine kkt!!!... Andrei: „Te asteapta fanii!” Ma asteapta mama... Reusesc sa ginesc gasca infocata. Mariana (Nenu) si Roxi (Siboiu) cu familionul. Elitele stau la prindere! Fetele astea mi-au pus un zambet pe fata. Mai arunc si ultimul lemn pe foc si ma apuc sa alerg. Andrei se trezeste brusc si o ia dupa mine. FINISH.

Multu Mari (Nenu)

Photo credit: Adrian Banu

Ca sa incheiem totusi aceasta poveste nesfarsita, dar frumoasa, dupa poze, un pic deconcentrata de ce Dada nu era la finish sa ne astepte cum o face intotdeauna, aflu, nici nu mai stiu de la cine ca ea si Virgil abandonasera. Parca mi-au dat cu leuca in cap. Nu puteam sa cred asa ceva. Macar nu era vorba de o accidentare. Ii gasim la masa, bagam un gulas impreuna. Virgil se tine bine, suparat, dar se tine bine. Dada, e o fata puternica. Dar are ochii tristi si buzele stranse. Mananc si observ cum vorbeste cu noi, surade, dar sta cu capul in jos. Se uita la buful meu, primit la finish. Instinctiv pun mana pe el si i-l dau.

Se pierdusera la sageata facuta din pietre unde si noi, era cat pe ce sa ne pierdem. Si primele 2 echipe de la fete am inteles ca tot acolo s-au pierdut. Mare pacat. Imi arata, spre surprinderea si marea mea indignare – no joke!!! – ca a cerut o medalie pentru Rares, baietelul ei, care e „colectionar” de medaliile „lu’ mamii” si i-au dat jumate de medalie sparta, pentru ca nu este „finisher”. Ma enervez. Ma duc cu a mea de gat si le cer doua in plus, daca le raman. Una pentru Dada si una pentru Radu. Vor sa imi dea tot bucati.

Ursul Muntoman

Leoaica Muntomana

Atat as dori sa spun dragi organizatori, si este parerea mea proprie si personala. Multumesc pentru concurs si organizare, pentru eforturile depuse. Nu am nici o plangere pentru nimic altceva decat pentru asta. Si nu pentru ca e vorba de gasca mea. Putea sa fie oricine. Daca vine cineva la voi, cineva care din nesansa, neatentie, accidentare etc si va cere o medalie, nu ii dati bucati. E ca si cum le mai dati o palma peste ochi dincolo de supararea ca li s-a intamplat ce li s-a intamplat si le pui de gat "failure" in loc de "finisher". Mai bine nu le mai dati nimic, nu ii mai necajiti.

Eu, spre exemplu, vroiam sa iau o medalie pentru Boss Barbos, pentru ca alergasem primul meu maraton montan si vroiam sa impartasesc cu omul care ma inspira, ma bate la cap si ma ajuta, o bucatica din reusita acestei zile mari pentru mine. Fara sa stiu la momentul respectiv, era o zi mare pentru amandoi. Mult mai mare pentru el, ocupand locul 11 general la Eiger Ultra Trail in Elvetia, un prag inalt (de vreo 7000m+ haha) in cariera lui de sportiv. Ce credeti ca facea cu medalia de la voi in situatia asta? Pentru mine insemna un lucru, un simbol. Pentru voi, a ramas o bucata de lut ars, pictat si spart. 

Spre seara, dupa ce isi ticluieste el gandurile in liniste cum face de obicei, Andrei imi spune ca o sa ii dea medalia lui Dadei, pentru ala mic. Hearts Moghy, nici eu nu m-am asteptat la gestul asta. 

Marathon 7500, Hobby Mixt. Foarte frumos, dificil, antrenant. Nu ajunsesem niciodata in aceste locuri. Imi doresc sa merg din nou, de data asta la pas, sa ma bucur mai mult de ele. Inca odata multumesc organizatorilor pentru munca depusa, pentru vigilenta la partea tehnica, echipamente, bifarea PC. Aviatorii, finisheri sau nu, si-au demonstrat inca odata calitatile de buni alergatori, de anduranta. Cat despre Speedy - cred ca lucrul cel mai important invatat in aceasta cursa si pe care l-am avut in vedere dinainte in urma experientei altora, este coechipierul, care poate face toata diferenta dintre o cursa foarte buna si o dezamagire. Ei bine, Andrei mi-a intrecut orice asteptari, a stat dupa mine si a avut grija sa nu ma las cu toate ca pe anumite bucati cred ca s-a plictisit si vroia sa imi dea vant sau sa ma tarasca dupa el. Stiu ca i-a fost greu sa isi canalizeze rabdarea, singur poate ar fi scos mult mai bine. Dar cu Iepurila Varza Lunga langa el si-a descoperit adevaratele valeitati de coechipier si le-am apreciat intru totul. Munca asta de echipa in 10 ore si 21 minute a fost un test pentru amandoi si l-am trecut cu brio!

In speranta ca nu ati albit, nu ati terminat tot vinul din frigider si popcornul din casa, 

Yours trully,

Iepurica&Speedy