Am ajuns la
Maratonul Rafael pentru ca Bunaciunea a.k.a Mama – care a facut super echipa la
7500 cu Angie – a zis ca vrea sa mearga si ea, dupa ce i-a povestit Angela
(Ilie) cat de faine sunt peisajele si cat de misto e concursul in sine. Cum ea
a mers numai pe unde ma duc eu in principiu, am zis, bine, hai sa ma duc si eu odata
unde vrea ea, cu toate ca nu mai aveam concursuri planificate. Sezonul se cam
incheie la mine in septembrie pentru ca picioarele, „indurerate” sau nu, nu mai
sunt de nivel competitional si indiferent ca imi doresc sau nu sa trag,
adrenaliana tot isi spune cuvantul si te ia valul.
Acestea fiind spuse,
Virgil (Alecu) ne-a cazat la Exotic House. Yum. O locatie foarte buna la 5
minute de mers pe jos (in panta) de start, ascunsa frumos intre niste blocuri,
n-ai fi zis ca exista. Pereti subtiri de auzeai si cand respira musca, dar all
in all fix ce trebuie pentru o noapte de cazare intr-un oras „mare” si la un
pret decent.
Fast forward, am
facut o scurta plimbare in zona de start. Foarte, foarte faina zona. Toamna
este un croitor de lux, cu ochi de pictor si suflet romantic. Cat ne-am
invartit prin zona, am inteles macar in ce parte se pleaca, eram insa incerta din
ce parte se vine la finish pentru ca Angie nu isi mai amintea bine. Aveam o
mica oroare ca s-ar putea sa urc toata nenorocirea aia de panta pe asfalt fix
la final – si sunt un mare fan finish in panta pe cat de tare iubesc starturile
la deal. Dar munte, diferenta de nivel, love, chestii d-astea nu? Nu ne putem
plange ca altfel ne ducem la Maratonul Nisipului si gata.
Dar, sa va
povestesc una funny inainte sa luam startul. Mancatul in Codlea este o aventura
culinara. Astia de la Exotic House au un restaurant chiar la intrare in oras
undeva pe langa Lidl. Ii zice Exotic Palace (duh!) Cum orice alta varianta
implica pizza si nici nu imi mangaiau retina pozele, am zis hai sa ne incercam
norocul acolo. Meniul nu cine stie ce, insa fata care ne-a servit, frumusica
foc si serviabila, insa cam incepatoare. Am cerut doua ciorbite de legume, a
adus una de legume una de vacuta. Am cerut doua portii de orez cu piure si
salata de varza, a adus doar una si cealalta a fost o salata bulgareasca. Dada
a cerut un ceai verde, i-a adus ceai de menta (bine, daca te uiti la el, tot
verde e)... Fuck it. Important e ca pana la urma mancarea a fost buna, nimic de
zis.
Seara insa, am zis
NU. Acolo nu mai mergem. Dar unde sa te duci. Am zis fie, mancam pizza daca
altceva nu e. Am ales Davis Pizza sau ceva de genul. Am pus adresa pe Waze, am
traversat orasul (o strada). In 500m you will arrive at your destination. Ok.
Intuneric, niste case, din ce in ce mai razlete. Doar case pe stanga,
incetinesc. You have arrived at your destination. Opresc masina si ne uitam
toate patru (eu, mama, Dada si Angela)... intrigate. La dreapta nimic. La
stanga, un cimitir. „Fetelor, la astia sigur se serveste doar mancare rece.”
S-a izbucnit
intr-un ras general timp de cateva minute plus glume nesarate. Pana la urma am
reusit sa gasim locatia. O casa langa cimitir. Femeia, foarte draguta ne-a zis
ca ei nu mai gatesc nimic in ziua aia. „Dar doamna” zic, „vrem si noi sa
mancam ceva si nu suntem din oras. Unde ne putem duce sa fie ceva decent si cat
de cat ok?” I s-a facut mila femeii si ne indica un restaurant deschis nou
deasupra la Profi in centru. Adica pe aceeasi strada dar 2km mai la vale.
Deja stiam „centrul”
ca fiind ala cu portiunea de piatra cubica. Bun si facut, parcam, gasim
intrarea si urcam la etaj. De cum am pasit inauntru am stiut ca nimerisem bine...
si nu prea. In afara de faptul ca eram toate imbracate ca si cum veneam de la
antrenament – colanti, adidasi, tricouri – si restaurantul asta arata a un fel
de Fish House din Dorobanti, instant am stiut ca si preturile vor fi pe masura.
Dar dupa experientele din timpul zilei, am zis, gagici, ne tratam asta seara!
Arte Restaurant ii
spune si, in urma experientei avute, il recomand cu caldura. O locatie fancy,
creme de la creme de Codlea, preturi de Bucuresti dar si mancarea pe masura. Un
meniu relativ scurt cu de toate, servire impecabila. Ne-au oferit oamenii un aperitiv
si desert din partea casei. A fost chiar fain. Asa ca daca ajungeti prin zona
si vreti sa va faceti damblaua, mergeti cu incredere.
Asa. Hai sa luam si
startul.
Stiam ca o sa fie
cald, dar nu stiam ca mare parte din traseu - mai ales pe portiunile alergabile - nu este pe la umbra. Luasem doar flaskurile mici de 250 (500ml total) si ma
gandeam daca imi iau teapa si cat de mare va fi teapa aia la hidratare. Dar
pentru ca mi se tot repetase ca e alergabil nu aveam chef sa car 1,2l de apa la
mine si sa alerg pentru Dumnezeu stie cat mai ales cand zisesera oamenii ca
sunt CPuri cu apa din 5 in 5 km.
Cand vorbeam cu
gasca de SGisti, imi zice Marian, „te tii dupa Fane!” Ma uit la Fane pe Strava –
incercand sa iau trackul – si vad ca ii daduse caprioara cu 4:05 pe primul km. „Da
bai Mela, da eram la vale!” zice el... Pai i-am dat si eu la vale dar tot nu a
iesit 4:05. A iesit un 4:18 care evident mi-a killarit pulsul de am urcat prima
panta cu un ochi atarnand pe obraz fix cand trece pe langa mine Cindy (Callerwart)
si imi zice „ia uite ce peisaj frumos Mela!” Exact la aia ma gandeam si eu cand
am intrebat-o daca e ok. Saraca tusea de numa la start tragand de o raceala
naspa de cateva zile. Evident asta nu a oprit-o sa imi dea 40 de minute pana la
finish. Ma uitam la ea ce frumos si dezinvolt alearga, de zici ca nu depunea cine
stie ce efort. In love!
Tot pe urcarea aia
trece de mine si Cornelia, pe care o stiu de la AR – atat de imbracata ca nu
pot sa ma abtin sa ii zic, „da ce-i cu toate toalele alea pe tine! Ca va fi
cald!” Imi spue ca n-a mai fost la munte de cevra vreme si a uitat cum e. Se
duce usor in fata, dar nu ma zbat sa o urmez ca eram cu ochii pe puls. De cand
mi-a schimbat Boss antrenamentele si m-a trecut si pe la 4:20, am schimbat bateria la centura de puls si am reinceput sa o folosesc sa vad cum
stau pe vitezele astea „noi.”
Am prins ziua si
concursul perfect pentru testare. 42km, diferenta bunicica de nivel, alergat
mult, caldura gramada. Nu scadea deloc sub 160 pulsul. Intr-un final am intrat
si in padure. Minunat! Dar plin de frunze, radacini si pietre pe coborari si
m-am gandit la mama cum va distinge ea intre toate astea fara sa se impiedice.
Am lasat-o usurel, ca si asa am demoni pe coborari si le fac cu teama. Ma
intrece un concurent cu bete „credeam ca te duci mai tare pe coborari.” Neah ii
zic, dupa aia cu ce mai urc. In plus nici nu stiu ce ma asteapta, sa nu mi-o
dau singura la gioale de la inceput.”
Lucrurile s-au
clarificat repede de la inceput. Am ramas cam cu aceeasi baieti, Cindy s-a dus
de mult, pe Cornelia o aveam in permanenta in fata undeva la 300 -500m. Nu imi
amintesc foarte bine traseul din punct de vedere tehnic pentru ca a fost atata
plat ca mi se parea tot la fel. Stiu doar ca pe primii 10km cam asa a fost mai
valurit cu cateva urcari mai decente, dupa care la un moment dat a inceput o
coborare nesfarsita, unde am iesit dintr-o padure si am luat-o pe dealuri, cu
case rasfirate si peisaje molcome. M-am prins la povesti o vreme cu baiatul cu
betele, despre concursuri si cum sa le abordam, cu ochii inca pe ceas la pulsul
care se incapatana sa stea sus. Mi se mai infunda urechea dreapta. I-am zis si
lui. Dupa ceva km s-a dus in fata si nu m-am grabit sa ma tin dupa el, cu toate
ca imi zisese ca daca ma calibrez putin o prind pe Cornelia „ca am vazut ce poti
anul asta.” Mda. Anul asta, nu si azi.
Am luat CPurile la
rand, am baut apa si mancat cate ceva la fiecare plus refill la flaskuri, si cu
toate ca mi-a parut ca am stat fara graba la fiecare, elapsed time (5h 29) la
final mi-a aratat doar 11 minute fata de moving time (5h 18), ceea ce n-a fost
rau. Am bagat si doua geluri de la Spring – singurul gel din care pana acum pot
sa consum doua pe aceeasi cursa fara sa vomit – si i-am dat inainte, relativ
singura (mai erau vreo doi baiatei undeva in spate ii auzeam dar ii mai
pierdeam cateodata).
Traseul e o
confuzie totala in capul meu pana pe la km 30. Alergare, alergare, praf,
alergare, dealuri, case, copilasi la umbra copacilor, cateva femei care ne
incurajau de pe marginea drumului, pante scurte indeajuns cat sa te scoata din
ritm si apoi alte coborari lungi. Stiu ca pe la km 22 aveam cam 2h 28 cred.
Eventually, m-am
prins de un alt baiat, si el la prima participare cu care am dus greul
ultimilor km. Din bucata aproape de Magura nu imi amintesc mare lucru decat ca
1. Imi amortisera fesierii; 2. Ma plictisisem foarte tare si peisajul nu
compensa indeajuns incat sa tine mintea ocupata cu altceva, asa ca fiecare gand
era: cat mai trebuie sa alerg, mi-e cald, m-am plictisit, vreau sa ma opresc nu
mai am chef sa alerg atat, la ce mi-a trebuit mie concurs cu atata plat, n-am
chef sa trag si ma enervez ca pierd timpul gandindu-ma la asta; 3. Pulsul
continua sa stea relativ sus dar intr-un final, am concluzionat ca nu el era de
vina pentru lipsa mea de push. Pur si simplu aia era limita zilei, nu se putea
mai mult. Picioarele desi fara dureri, nu mai dadeau randament, cu atat mai
mult la genul ala de alergare si dupa prima jumatate am hotarat sa o las mai
moale pentru ca riscam sa ma obosesc mai tare sau sa ma tai, nici una de dorit;
4. Undeva la o strada asfaltata, un voluntar mi-a aratat drumul si imi amintesc
clar cum am lungit gatul sa vad ce urma dupa curba, si am realizat spre oroarea
mea ca urma inca o bucata de plat prafuit si alb, prin soare. M-au apucat
spumele si undeva m-am oprit ca nu mai vroiam sa alerg. Pur si simplu. Pana la
urma, m-am apucat iar numai ca sa termin odata. Am dat de un alergator care
mergea si cand m-a auzit venind mi-a zis „nu iau pasageri la bord!” Am ras
putin in sinea mea si am trecut mai departe, in continuare deprimata.
Cand brusc, doi
voluntari semnalizeaza dreapta, in urcare. Am indraznit sa ma inseninez putin crezand
ca aia e Magura. In sfarsit o pauza de la atata alergare si soare. Incep sa
urc, relativ neconvinsa. O zaresc pe Cornelia pentru ultima oara dar nu imi
tresare nici macar un por pe piele. Daniel (Cirstoveanu) ma prinde din urma. „Fata
zici ca esti moarta! Ce pana mea ai!” „Nu-mi mai trebuie” ii raspund sumbru
fara chef. „Asta e urcarea aia spre Magura?” Sta, se gandeste putin si imi zice, „nu
cred” si pleaca. F***#*($* mortii! Deja ma gandeam ca sar vreun parleaz si
incepe alta coborare, ca turbam. Nu era nici km 35 cred si astia zisesera ca de
pe la km 38 incepe urcarea pe bune. Ce inseamna sa nu faci recunoastere de traseu, sa te duci
caine surd la vanatoare. Ia, vezi cum iti place! Urc a lene pana la urmatorul
CP ocupandu-mi timpul cu un shot de la Isostar. La CP beau un pahar de cola, fac
refill la flaskuri ca cine stie... la putin timp dupa un voluntar imi spune ca
se desparte traseul de semi cu care ne intalniseram putin mai inainte, si dupa
ce trec de un grup de drumeti, raman singura. Liniste, urcare, pietre, colturi
de stanca, traseu naspa. PERFECT!!!!
Am simtit cum
incepe sa intre viata inapoi in mine! Ma catar ca maimutica pe pietre, fara
sa ma uit in sus si curand incep sa prind din urma concurenti. Inclusiv doi
baieti care fusesera in fata mea si pe Daniel care imi daduse vreo 2-3 minute
avans. „Hai, ce pana mea faci! Hai sa mergem!” ii zic inviata dintr-o data. „Imi
bag pl in ea de urcare ca m-a facut cu creierii!” aud raspunsul concret. Stiu
ca undeva m-am uitat in spate si am vazut o fata. Pe moment nu am recunoscut-o
pe Kiki. Stiu doar ca instantaneu m-a palit in moalele capului gandul ca am mers
atat de prost incat sa fiu ajunsa din urma pe final. Zob fata, esti zob! Am avut o senzatie foarte stranie si noua. Literalmente
din varful capului mi s-a scurs toata energia pana la varful degetelor de la picioare
si din talpi a trecut in pamant ca in secunda urmatoarea sa imi iau un pumn de
adrenalina in freza. Va jur – daca ar fi fost film s-ar fi auzit un sunet de
incarcare baterie si pe masura ce urca prin genunchi, piept si BOOM una la
creier devenisem un fel de Primus si filmul era Transformers. Asa, in slow
motion, am intors capul spre carare si am zburat. Z B U R A T, nu alta, comparativ cu mortaciunea
care fusesem pana atunci.
As vrea sa spun ca
a fost de la shotul ala, dar nu. A fost adrenalina maxima combinata cu nervii ca am
fost asa delasatoare cu propria-mi minte de i-am permis sa ma saboteze in halul
asta si sa ma incetineasca atat. Da, aveam o limita la caroserie, da, aveam
nevoie de o urcare naspa sa schimbe peisajul pentru ca da, nu imi place sa alerg
atat DAR mi-a si fost comod sa ma las in voia creierului care „nu putea, nu mai
vroia, whatever the fuck”. Creierul – your worst and enemy or your greatest
ally.
Am
atins varful si ultimul CP. M-am oprit si am mai bagat un pahar cu apa. Ma
asteptam ca Kiki sa fie chiar in spatele meu pentru ca nu era departe si venea
bine. N-am vazut-o si nici n-am mai stat covinsa ca vine – ca sa aflu mai
tarziu ca s-a impiedicat si a venit in mana facandu-si o fractura de toata
frumusetea. Nu mi-as fi imaginat ca a patit una de asta nici in ruptul capului,
cu toate ca am reusit si eu la 7500 sa cad la deal pe Jepii Mici.
Coborarea
de pe Magura si pana la finish – senzatie! Aproape ca m-am ars pe mana de la cablul ala innodat, dar nu mai conta nimic. Mi-a dat Strava Coroana pe segment pe aia aproape 5km, sa-mi scuip in san a deochi! Prindeam traseul din
zbor, frane din scurt sa cotesc cand era de vreo doua ori sa gresesc drumul.
Odata sfarsita bucata aia destul de anevoioasa cu tavalug de pietre si baie de
frunze, restul drumului l-am alergat, vorba vine, ca un fugitive. Dau iar de semimaratonisti pe care ii intrec
incurajandu-i de ziceai ca sunt la inceputul cursei. Ating 5:10 la un moment
dat si simt ca pot sa ma duc asa mult si bine desi ma gandeam ca o sa ies pe
asfalt si o sa ma iau la tranta nitel cu panta aia spre finish. Nici o sansa.
Am dat si pe ea cu talent, de unde nu stiu.
Nici
acum nu stiu daca se califica ca o alergare buna sau nu. Stam sa fac comparatie
intre maratonul de la Ciucas care are vreo 38k si cam tot diferenta aia de nivel -
deci tehnic, e mai greut ca e mai scurt dar cu aceeasi elevatie si acum doi ani
l-am facut in 5h 34. Dar e acum doi ani. Na, pana mea. Nu prea am termen de
comparatie la cursele astea mai mici ca le fac rar si nu stiu daca am repetat
una de doua ori sa vad cum stau ca diferenta. Cred insa ca puteam mai bine daca
nu eram la final de sezon. Nu cu foarte mult mai bine, dar mai bine.
Oricum,
traseul, indiferent de gargaunii mei pe creier, este foarte, chiar foarte
frumos! Pacat ca nu am putut sta cu ochii atata pe el. La anul insa am sa revin
in drumetie/antrenament, la sustinere, la poze. Sau poate ma bag la o cursa mai
mica, habar nu am. Dar de alergat maratonul nu l-as mai alerga. L-am bifat,
time to move on.
 |
| Cand il dezbraci pe Petre ca prea ii era cald in geaca aia :)) |
Ma
bucur insa ca i-am cuoscut pe organizatori, oameni implicati trup si suflet in
cauza pe care o sustin cu atata ambitie si perseverenta. M-am bucurat si mai
tare ca beneficiarii au fost cei care ne-au inmanat premiile. Un premiu merita
ei, unul pe masura puterii si optimismului cu care isi conduc pasii in fiecare
zi. Un concurs de suflet, un concurs altfel, asa l-am simtit.
Cat
despre Motanul Rafafel? Pai pe diploma cineva a facut un typo si in loc de Maratonul
Montan Rafael a iesit Maratonul Montan Rafafel. Noua ne-a placut asa de tare ca
am schimbat si Montan in Motan si de acum incolo va fi cunoscut ca Motanul
Rafafel – mi se pare perfect, mai ales cand te uiti la fetisoarele alora mici:
bucurie, dezinvoltura, copilarie, energie, creativitate.
Asa
ca la anul toata lumea la Motanul Rafafel, intr-un fel sau altul, sa ne bucuram
cu totii de ceva special!
Semnat,
Iepurel
de la Rafafel
.jpeg)
Comments
Post a Comment