La balega moale un pic de Negoiu ii mai trebuie...

Numai lucruri bune si de speriat am auzit despre concursul asta. De la Hajnal care nush ce accidentare nasoala si-a luat cu tibia pe din-afara pana la oameni cu genunchii paraditi bine di tat cum se zice, mai ales dupa 2x2. Mi-am zis no fucking way nu ma duc la asa ceva! Nu se merita. Trag de fiecare ligament si bucatica din rotula doar, doar rezista pana la sfarsitul sezonului incat sa nu ma lase cu ochii in soare, dar ma duc sa le macin pe ceva care pare mai mult a catarare decat alergare. Da’, daca vroiam alpinism nu ma apucam de alergat. Si gata.

Sa mai zic ca nu am pus piciorul niciodata prin Fagaras. Nici macar la poale, sa dau la peste pe Lacul Balea. Momentul ridicarii kiturilor a fost memorabil. De fapt stati sa ma duc chiar cu cateva ore in urma.

Io, pe Transfagarasan – ca aia mici cu gura deschisa si falca cazuta. Woahhhh… cam abrupti muntii astia. La un moment dat, aproape de Capra vad niste furnici de oameni pe un varf, la care Virgil (Alecu) zice, “acolo ajungem noi!” Fuck. “Cu masina sper…” stiu ca mi-a tremurat un pic vocea ca a inceput lumea in masina sa rada. Adica Dada (Iliescu) si Bunaciunea mea care stie ca daca copchilu’ zice ca ii e frica pai ii e frica – eu nu ma sparg in cuvinte doar ca sa ma aflu in treaba. De obicei am prea multa treaba ca sa pierd vremea cu fitzareli.

Am bagat o ciorbita la Capra – frigut frate! Si eu care imi luasem doua perechi de pantaloni scurti initial, asa ca pentru munte. Doamne, cateodata nu stiu ce e in capul meu. Am remediat situatia repede si am trecut la nadragi mai tepeni ca asa imi iau teapa de fiecare data. Eu sunt un suflet de vara, nu le am cu vremea rece. In capul meu e cald tot timpul (hmmm nush cat de bine da propozitia asta. Macar n-am zis fierbinte).

Acestea fiind spuse, cand m-am inscris, din greseala m-am trecut la baieti. M-au schimbat oamenii dupa dar nu au schimbat si kitul asa ca m-am trezit cu un tricou marimea S care imi trecea de fund. L-am dat inapoi sa il dea altcuiva daca trebuie. Urcam la heliport ca sa imi arate Dada startul cica. Ati fi vrut sa vedeti fata mea cand mi-a aratat panta aia pe care se pleaca. Cred ca mi-a stat usor ceasul si a sunat si alarma. Am strans din buze intr-o linie subtire, ca behind closed bars injuraturile sunt in siguranta. Cine pleaca mai manca-ti-as sufletu’ direct pe asa ceva?! Nici o incalzire facuta vreodata de muschiul meu inainte de un concurs nu m-a incalzit indeajuns de fapt pentru start, daramite pentru intrarea pe Golgota asta de langa lac.

Anyway. Ideea de somn inainte de concurs a fost o gluma proasta. N-am avut emotii tot anul ca acum. Vroiam doar sa inceapa odata ca sa se si termine. Ma asteptam sa fie frig, insa era chiar placut afara pentru 5 dimineata in Fagaras, si mai ales dupa ploaia si ceata din ziua anterioara. Ma gandeam, cum o arata traseul, cat namol o fi, ce ceata. Daca ma pierd? Unde dracu’ sa te pierzi ca p-aici n-ai nici unde sa cazi. Doamne iarta-ma hai odata sa incepem sa vad ce dracu fac si sa ma intorc acasa!

N-am alergat niciodata cu un bagaj asa usor. Haina de ploaie si 500ml de apa. Am pus insa si un buff si folia de supravietuire. Niciodata fara foita asta. Niciodata. Doua shoturi si un baton desi eram sigura ca nu ma voi atinge de el. Stiam ca e doar un singur punct de hidratare si ca in rest trebuie sa ne descurcam. Insa cum eu ma duceam caine surd la vanatoare, temator si fara scop nu mi-am facut probleme ca o sa trag incat sa imi trebuiasca cine stie ce alimentatie. In plus bagasem nitel porceste carbs cu o zi inainte. Ar fi trebuit sa tina pentru 18km chiar si in Fagaras.

La start, veselie mare pentru o ora asa matinala. Mama plecase deja cu maratonistii sa faca si ea un pic de traseu pe Moldoveanu ca nici ea nu era prietena cu Fagarasul. Mara (Voicu), alergatoare cu istoric vechi la cursa asta, cu tot cu podium, ma intreaba, vadit increzatoare: „Ai facut recunoastere nu?” Pauza. Ahhmmm, pai nu. Ca n-am prea avut timp... Oops. Fata ei da cu virgula. „Pai nu e bine. Trebuia facuta o recunoastere. Ca dusul e cum e dar urcarile incoace cel putin ultima, e moarte curata. Si coborarea asta de la finish o urasc de numai pot. Sa ai grija ca sunt cateva bucati mai periculoase. Si sa ai grija la Saua Doamnei sa nu ratezi marcajul sa te duci pe Strunga Dracului. M-am pierdut eu intr-un antrenament pe acolo si eram singura. Nu iti imaginezi ce sperietura mi-am luat ca nu ma puteam intoarce.”

Stana de piatra. In afara de faptul ca nu stiam nici un nume de varf, șa, strungă, draci si doamne din toata cursa pentru ca nu puteam sa leg niste cuvinte de nimicul din capul meu – m-am panicat si mai tare. Vai de curu’ meu! Respira. Te tarasti si asta e. Iti ceri scuze si asta e. Pana mea. ASTA E!

START!

Cobor treptele alea asa cu am coborat pe toata cursa. Inceata si relativ impiedicata. Nu tu incalzire, nu tu nimic. Bai, mai indisciplinata ca pe cursa asta nu am fost tot anul. In afara de faptul ca am verificat vremea, m-am pregatit cu fundu’! Nu alimentatie ca lumea, nu traseu, nu investigat cat de cat. Varza, varza! Prind bucata de asfalt si ma gandesc ca daca intru pe urcarea aia cu pulsul sus e belita. Dar animalul e animal si trage pentru ca de ce nu, e frumos pe 500m de asfalt inainte sa te pierzi in salbaticie.

Incredibil – si cu pulsul sus, evident – incep sa urc si sa urc bine. Ma strecor prin duiumul de alergatori cu bete, fara bete, care imping in genunchi, care sar stanga dreapta pe pietre. N-am vazut asa ceva pana acum. Intrec cateva fete. Mai prind doua din urma si ma bucur ca sufla si ele la fel de strasnic ca mine. Bai, deci nu imi e greu doar mie. Trag de mine si tai niste portiuni sa ies in fata altor concurenti. Ma gandesc ca accelerarile astea ma vor costa undeva, dar cum nu stiam nimic de nimic, ce mai conta unde ma tai, unde ma impiedic, unde stramb ceva. Pana sus realizez ca e posibil sa si intrecut toate fetele mai putin pe Mara de care stiam sigur ca se va duce ca vantul.

Bai frate, ma simteam bine! De unde fata atata exaltare? Dar urcarea aia a fost mai buna ca o cafea neagra de la mama ei. As vrea sa va descriu mai detaliat traseul dar nu imi amintesc tot. Sper sa nu le amestec ca naiba. A urmat o chestie gen coborare, destul de decenta. O poteca gen transeu ca pe la Ciucas, cu cate o piatra prin ea ca sa ai de ce sa te impiedici. Am bagat alergare pe acolo. Eu si vreo trei baieti dintre care parca doi cu bete. Ne tot harjoneam sa zic asa. Cand eu, cand ei. La un moment dat, a fost o bucatica mai pe marginea unei prapastii, tarana cu bucati de stanca. Gata, m-am panicat nitel. Fornaiam ca un cal indaratnic. Doamne de ce mi-am lasat betele in camera?! Imaginati-va ce fel de animal vreti voi, cu picioare scurte, cu narile umflate si ochii bulbucati. Asa ma comportam pe coborari.

Top – top – top si aici usurel, curba, intoarcere usor, top – respira – top – hai ca merge, hai nu te uita in jos – top – nu intoarce gleznele ca ma enervez – top! Pfffuuu hai ca a trecut, alergam si noi sau ce kkt facem!?! Ai fost o balena esuata pe coborarea asta, esti dezastru, fata, dezastru! Hai!

Vorbitul cu sinele in concurs este benefic sanatatii mintale.

Si ajungem la urcarea pe Laitel sau pe Laita, cum ii spune. Imi mai zisesera baietii astia ca e cel mai urat varf dintre toate. Mai naspa decat Negoiu ma gandesc? Hmm... respira. Ce sa zic. Nu imi mai amintesc urcarea. Asta pentru ca urcarile le-am dus foarte bine pentru una ca mine si daca nu mi-au pus probleme, mintea nu se incarca cu amintiri frumoase. Nu. Retine doar balariile care dor si chinuie, cum a fost coborarea pe partea cealalta. Asta pentru ca la km 5.67 am intors glezna dreapta fix pe niste galme de iarba. Galmele dintre pietrele varsate in poteca aia rupta care cobora de pe Laitel.

Da’ i-am dat-o! Adica sa fac treaba serioasa pana la capat. “Gata, gata, imi cer scuze, sunt o ignoranta nesimtita de-o prostie infernala!!! Orbete impiedicat, iart-o pe ma-ta asta, e varza!” Alergam schipatand, mangaind piciorul drept. “Promit ca nu iti mai fac nimic, sunt o handicapata! Hai sa nu facem prostii acum ca ramanem dracu pe aici! Esti cea mai smechera, cea mai fortoasa, te pupa ma-ta, proasta ignoranta, varza, VARZA FATA!” Din spate ma prind iar baieti si ma rezum doar la mangaiat minus apelativele de incurajare. Glezna a continuat sa doara inca ceva vreme dupa care a intrat pe fir si genunchiul. Aia m-a cam speriat. Insa - multumesc baiete! – m-a lasat repede. Drumul spre Negoiu a fost presarat cu tot felul de catari scurte, unele pe lanturi, pe lame, pe stanci unde nici cracanele mele de picioare nu puteau urca din prima. Amuzant mi s-a parut ca eram sus pe niste lanturi si undeva sub mine vad doi baieti cum o taie la fuga. Ii zic celui de langa mine “pffff uite la baietii aia au luat-o pe jos!” Se gandea dinozaurul de mine ca aia au gasit o cale mai usoara in loc sa se cocote ca maimutele pana la dracu’n praznic unde eram noi. Eu de ce n-am fost asa desteapta?! La care omul imi zice, “nu, pe-acolo se duce traseul.” M-am aplecat usor sa mai arunc o privire – AHAHA adica trebuie sa ma scurg sigur pe ceva abrupt sa ajung acolo jos. Fix asa a fost.

Nu cred ca a fost moment pe cursa asta in care sa nu imi fi cerut scuze baietilor ca ii tin in loc pe segmente din astea, mai ales cand eram in fata lor. Au fost foarte draguti si m-au lasat in plata Domnului, ba chiar ma incurajau si daca incetineam puneau un pic de presiune pe mine sa nu ma las. Ce bine mi-a prins, ca in loc sa belesc ochii la ce era sub mine, ma concentram mai bine sa trec odata de zona aia sa nu astepte oamenii. Am trecut si de punctul de hidratare de la Paltinul. Acolo una din fetele pe care le stiam de la Carpathia dar si Mihaela (Stanciu) – asta da surpriza! – la incurajare. “Bineee Melaaaa, esti pe doi!”

Aham. Beau juma de pahar de isotonic. Nu imi era prea sete. Vremea tinea cu noi si era racoare. De acolo a urmat o coborare care imi amintea cumva de alergarea pe partia de la 1400. Pietroasa rau, ca o ambuscada pentru glezne. Ajungem intr-un final la Coltun. Cred ca acolo erau cele cateva corturi, inainte de urcarea pe lespezile vietii. Vai, dar cand le-am vazut! Mai sa ma bufneasca rasul. Ramasesem cu un baiat si nu stiu ce balarii povesteam, ca daca tot nu avea nici un Dumnezeu urcarea aia, alta decat ghicitul pe care alta piatra sa pui piciorul fara sa te rastorni cu ea, am mai schimbat o vorba doua. In spatele meu ajunsese Eniko (Barta) concurenta care mi-a daruit cel mai misto retur pe cursa, dar asta aveam sa o aflu peste inca cativa km.

Cu toate ca era chiar in spatele meu, odata scapata de dale am castigat ceva distanta fata de ea, cu toate ca urcare ca aia pe Negoiu n-am mai probat pana acum. Daca nu erau lame de stanca, era poteca in catarare, erau lanturi, erau transee printre ziduri de piatra. O urcare in diverse stadii: dale, grohotis, lanturi, curba de nivel pe lame, catarere prin transeu, alt grohotis si pietroaie, lanturi printr-un fel de crapatura – vorba Dadei, un fel de mini-Horn de Malaiesti – si de fiecare data cand credeai ca ala e, nu era ala. Cand in sfarsit am vazut varful m-am intalnit cu Mara care se intoarcea. Avea deja vreo 13 minute avans la momentul ala. Bestie de fata! Eu eram exaltata ca eram unde eram, restul era poveste. Ajung pe varf unde ma saluta gasca, un baiat imi face poze – iar nu recunosc oamenii desi el parea sa ma stie, imi cer scuze!!! Profit si ma duc sa iau stalpul in brate. Buna Negoiule, mai baiete you sexy beast, m-ai stors! Salut lumea si o iau la vale. Dau mana cu Eniko pe coborare.

Cvadricepsii au intrat urgent in sedinta de consiliu. “Nu m-am angajat pentru kkturi din astea! Eu am semnat contract sa bag avant la urcare nu sa subtiez placutele de frana din genunchi pentru ca nebuna are de gand sa se arunce in cap pe asa ceva!” Stiind cat urcasem si cum arata traseul deja imi era groaza la ce aveam de coborat. Eniko ma prinde rapid din urma tocmai cand dadusem de Daduta care venea vitejeste pe urcare. Reusesc sa ma tin indeajuns de aproape de ea incat sa nu o scap din ochi. Doamne cum coboara fata asta!!! N-are ligamente, n-are tendoane. Nu are! Insa pe plat si la cele mai mici urcari recuperam.

Ma prind cu un alt baiat care pe toata coborarea ma amuza de numa. “Bai dar trebuie sa imi spui cine esti de te stie toata lumea! Adica, ce faci!” Nu termina bine vorba ca ma mai saluta cineva. “Mananc” zic razand. "Pai si eu mananc dar nu ma stie lumea din cauza asta.” Trei fete pe care nu le-am recunoscut, in drumetie, fac mare galagie la sustinere, cum ajung in fata lor, pe o urcare, una din ele plezneste din degete “ Pe tine te stiu de undeva! Stai stai! MELA!!! Bravoooo Mela! Esti pe trei!!! Haide!!!” “Da, deci cum spuneam! Zi-mi numele sa te caut pe Facebook!” Rad in gura mare (mai mult in capul meu ca eram prea consternata de coborare) cand brusc il vad cum se impiedica in dreapta mea, chiar la iesirea de pe dale. Nu intelegeti, ca nici el nu si-a dat seama cum s-a dus. Dreapta, stanca, recul in alta stanca in stanga, recul iar in dreapta peste o fata care urca, in drumetie. O rastoarna cu tot cu bete si rucsac, noroc ca vine pe spate si pe moale si de acolo face o tumba de pe ultima dala. Literalmente o tumba, incetinand fix cand era in cap si i-am vazut gatul intors intr-o pozitie de mi-a stat sufletul. S-a ridicat usor confuz. Cateva sute de metri mai incolo ii sugerez sa ii multumeasca domnisoarei pe care o calarise ca datorita ei nu si-a rupt gatul. Striga inapoi dupa ea „mmmuullltuuummessc!!!” Funny guy. Undeva ne pierdem pe parcurs.

Continua insa cursa cu Eniko. Ne salutam pe coborari si urcari. Laitelul pare un masiv muntos la intoarcere cu atat mai mult cu cat varful era ascuns in ceata. Nu e de mirare ca tocmai acolo am intors glezna. Incerc sa o iau pe Eniko cu mine. „Nu pot sa urc ca tine, mergi inainte ca poti mai bine.” „Pai si ce facem, ca iar ma prinzi la coborare, macar hai acum cu mine. Nu inteleg ce specie de caprita esti sa cobori asa si sa nu urci la fel!” Rade scurt, aplecata peste genunchi. „Pai chiar nu pot. Fugi, ne vedem la coborare.”

O tinem tot asa pana la Paltinu unde bag un pahar de cola si un jeleu, plus primele guri de apa. Incepuse sa mai apara soarele si se infierbantasera nitel lucrurile. Cand sa facem dreapta pe ultimii 4km, vad cu coada ochiului un grup de turisti venind din stanga. Putin mai incolo, urmarind fanioanele rosii din iarba, simt ca tot ma loveste ceva in calcaie. Ma uit, si vad un prichindel de caine in picioarele mele. Avea zgarda, deci clar era al cuiva. Cum pana mea te-ai luat dupa mine mai?! Ramasesem si singura, era pe o bucata relativ alergabila deci nu aveam vreme de stat dupa caine.

Ii dau bataie dar potaita vanjoasa se tine bine pana la o bucata unde nu poate sa treaca, cararea fiind taiata de niste muchii de stanca. Incepe sa planga. Ma opresc, prinsa intre dorinta de a continua si de a ma intoarce dupa curuletul lui plangacios. Ceasul arata ETA 27 minute pana la finish. Eniko se dusese deja. PANA MEA MAH CAINE!!!!

Fac drum intors cand tocmai rasar doi baieti in spate si ii rog sa treaca cainele parleazul. „E al tau?” Le explic situatia, ii las sa treaca inainte si cumva toti trei ii dam bice pana incepe ultima urcare. Catelul dupa noi. Sus catelul, jos catelul, nu stiu de unde mai aveam forta sa fac si dead lifts pe-acolo, insa reusim sa il scoatem la liman cat sa inceapa ultima coborare spre finish. Tradatorul o ia la goana dupa baieti in timp ce eu imi tarasc oasele la vale. Eniko e deja la jumatatea pantei, o recunosc dupa maieul portocaliu in marea de turisti imprastiati pe tot terenul. Stiam ca lupta e pierduta si nu datorita cainelui. Daca s-ar fi terminat cursa in panta, poate mai aveam o sansa, insa asa, cu toata oboseala, nu mai puteam pune o diferenta in urcare intre noi care sa conteze pe final. Nu e bai, aminteste-ti cum ai inceput si iata cum termini. Nu te cariola pe tine a nesimtire ca nu visai tu sa pupi timpul asta si cu atat mai putin podium. Zi mersi si taraste-te mai departe.

Nu se mai termina coborarea aia sa dea dracii in ea! Stiu ca undeva, am deviat ca nu mai vedeam marcaje nimic, oamenii imi luau ochii pe cate poteci erau. Mi-am bagat o p*** de inceput, dupa care spre sfarsitul traseului, cred ca am lucrat o propozitie de genu’ „baga-mi-as p*** si pe a tuturor concurentilor de pe cursa asta!!! Cum kkt se iese de pe coborarea asta ca nu o mai suport!!!” Este ok daca vreun participant la acest concurs, citind aceste cuvinte, se simte intr-un fel folosit. Am avut nevoie de backup. E de bine, va zic sigur, ca am gasit poteca imediat. Unde-s multi (barbati) puterea creste!

Nu cred ca mai stiam cum se alearga pe asfalt cand am iesit langa lac. Intre oamenii care faceau poze si ii durea la basca de faptul ca tocmai ti-a picat ultima bucata din plamanul stang langa roata motocicletei lor, singurul lucru bun era ca am vazut-o pe mama in multime. M-a luat un pic de noua cand m-a impins sa alerg pe scarile alea. Dar le-am urcat cu zambetul pe buze, ajungand la 5 minute dupa Eniko.

Ce-ai facut mai nene?! Nici acum nu stiu. Loc 3 open feminin in conditiile in care daca ar fi participat fete mult mai bune ca mine, cu timpul de 4h 23 nu pupam podium, cel mult ma inscriam in primele 5 clasate. But you know what? A fost o cursa exemplara. Am trait-o cu spasme de bucurie, de panica, de exaltare. Am trait-o cu adrenalina la maxim, dar fara stres. Multumirea de a vedea ca totusi merge, da o stare de fericire, iar sansa de a ma „lupta” cu o fata buna, de a ma putea tine dupa ea, pentru mine e un castig, nu o motivatie de concurenta.

Deja a sarit lumea ca la anul 2x2. Nu stiu. Nu am ramas cu febra dupa cursa asta. Se resimt cvadricepsii, am tras un pic de niste junghiuri prin genunchi. La 2x2 nu ma duc fara recunoastere de traseu, fara sa stiu sa cobor in siguranta si mai putin taras-grapis. Asta nu e cursa de citit ziarul pe traseu. Damage-ul poate fi mare, nu mai zic de timpii limita si asa mai departe. E un gand de viitor. Cat de departe in viitor voi vedea. Pana una alta, multumesc Daduta, fara tine nu veneam. Multu gasca pentru incurajari si energie! Si prin gasca, zic de Aviatori, SGisti (Fffaaaannneeee, Marian si Barbossa de peste ocean – bravo beeeeeiii!!!) si Adidasii care erau deja pe val cu transmisiunile live inainte sa ma prind eu ca sunt deja pe FB.

Mai venim. Dar mai bine pregatita, mai increzatoare si cu reminder-ul constant ca sunt mica si insignifianta in casa muntilor. Ziua a fost mult mai intunecata din momentul in care elicopterul a aterizat de pe Negoiu. Viata e ca un varf de lance. Pe o parte cineva se bucura de o reusita, incredul in fata propriilor forte. Pe partea cealalta un om experimentat piere, increzator in cunostintele acumulate, dar in continuare, pion in jocurile naturii si meandrele versantilor.

Sa te odihnesti in pace Zoli!