Dacie la alergat, Lamborghini la visat

M-am invatat ca in fiecare an sa bag un semi la Timisoara sa vad cum stau cu viteza dupa vreo doua – trei luni de antrenament. Acea viteza pe care o am doar in primavara si pe care o mai recuperez, asa minimal, prin august cand Boss se gandeste el ca frec menta si mai baga niste tempo-uri cu te miri ce fartlek de imi rog moarte vreo doua saptamani pana sa imi reintru nitel in mana.

Detalii.

Anyway, cum Timisoara s-a mutat in mai si e cam tarzior pentru mine, am zis asa, cam pe ultima suta, hai sa ma duc la Baneasa. N-am mai fost de vreo doi ani, e plat, e trail, o sa fie semi-naspa dar poate fi folosita pe post de testare in locul asfaltului. Cand zic semi-naspa a se intelege ca ma bucur de tarana si de padure, dar urasc ca trebuie sa imi dau duhul alergand la un pace care ma jeneaza. Cred ca pe asfalt mi-ar fi mai usor, ca macar e anost totul. Dar sa ai parte de verdeata, liniste, tot ce ma atrage de fapt dar sa nu te poti bucura de nimic pentru ca in capul tau rasuna dracii si necheaza un cal ofuscat, e naspa. Omoara tot peisajul si placerea.

In ziua cu pricina am preluat-o pe Andreea (Negru) de la resedinta si l-am lasat sa se descurce singur pe Alex (Stoian) care intarziase – sa nu lasati aparentele sa va insele! Baiatul asta intarzie doar la treburi d-astea ca in rest, pe traseu ii da cu blani de face garduri si la mancat burgeri e primul!

Azog, Gollum, Tauriel si Gandalf the Fast :))))

Ajuns, parcat, mers la start.

Uitasem cum e atmosfera la Baneasa. Oameni faini si colorati, voie buna. Aproape intreaga echipa de Aviatori a fost prezenta. Am bagat la inaintare cateva seturi de poze cu noile tricouri (multumim Cap. Dada! Minunate!) Adidasii si ei prezenti in numar mare, ca asa e frumos, suntem toti alergatori si prieteni, nu doar echipe. Ai mei Bravehearts de la serviciu erau si ei pe baricade gata sa alerge prima lor cursa de trail (i-am vazut mai tarziu in poze si cu tot efortul depus emanau o energie de invidiat. Bravo gasca!)

Sergiu si Rox in actiune!

Aviatori

Bravehearts

SGisti, Aviatori, Adidasi = mi familia

Printre rasete si poze, realizez ca ma supara o batatura mai veche la calcaiul drept si ma duc la ambulanta sa iau un plasture, preventiv. In drum, dau de Rescue group prezent acolo, dar imi spun ca n-au nimic din gama plasturi/leucoplast si ca omul cu trusa medicala a plecat cu ea  pe teren. Ok... pai si la atatia oameni aveti doar o trusa medicala? Just sayin’. Nu e bai. Ma duc totusi la ambulanta. Acolo, nimeni altcineva decat ce cred eu ca era soferul. Un domn in varsta, prea putin preocupat de detalii medicale. Imi spune ca medicul e plecat „pe-aci.” Ok, we will keep trying. Dupa urarile de bine gastii de la cross care se pregatea sa ia startul, mai fac o incercare cu Andreea – co-pilotul si echipa mea de suport (muah!) – sa facem rost de plasturele ala totusi. Parca il ginisem pe doctor prin multime cu niste banane in mana dar we lost him. Adevarul e ca am fost si eu desteapta si am luat sosete scurte. Pe de alta parte nici nu am mai patit din astea cu adidasii astia. Na, sunt zile si zile.

In sfarsit la ambulanta gasim medicul si un alt domn, care parea a fi asistenta. Am zis bine? Imi da, foarte delicat un plasturel ca de copii, cu silicon, si imi spune cu maxima seriozitate ca este waterproof. In gandul meu, pretenas, it better hold to fucking hurricains ca n-ai idee ce se intampla in adidasii aia pe caldura asta. In preparation of, ma gandesc sa dau o tura si pana la buda ca rar seaca vezica direct in alergare odata ce pleci cu ea plina de la start. Coada ca la butelii la cele numai cateva toalete. Ii dau un ghiont lu’ Alex si zic hai, boschetii sunt ai nostrii!

Ma duc cu nebunu’ aproape de start, fix unde era parcata masina de politie. Vazusera prea multe ilegalitati in trafic in ziua aia politistii ca sa mai faca gura ca traversam noi aiurea. „Auzi, se uita astia la noi cu gandu’ unde dracu’ se duc frate amandoi in boscheti cu servetele dupa ei? Baga si ei un quicky de-ncalzire.” Sa cad in sant de ras, cautand printre gunoaie un loc safe si fara ghimpi. Iesim inapoi la strada aranjati, coafati, satisfacuti. „Ai cam facut PB pe quicky asta. Nu o sa fie impresionati baietii cu performanta noastra!” Nu ne mai potoleste Dumnezeu cu rasul pana la start.

Pana una alta, imi pune Andreea super-plasturele minune, bag o incalzire de vreo 2-3km cu Cristina si Laura si sunt gata. More or less. Apropo de strategiile astea in alergare si planurile de acasa cu alea de la piata - in ianuarie la Gerar am bagat 1h45” asfalt cu o pantuta acolo pe repeat, de gust, si ar mai fi mers un doua minute mai bine. Dar in ianuarie eram inca fresh, bagam cam 50-60k pe saptamana, parca eram alta forta. Acum, dupa o luna de 80k pe saptamana am trecut de la caprioara la un fel de mistret. Rapidut, dar cu garda la sol si grohaituri mai dese la viteza. Si daca sambata ma simteam super light si gata sa sparg PBuri cu gandul ca un 1h38” n-ar fi asa ridicol, duminica m-am trezit cu mainile si picioarele umflate, o stare de greu si amorteala, usor balonata. Pana mea. Na, vremea „musafirilor” era dupa colt – celelalte caprioare stiu despre ce vorbesc – si starile astea „conflictuale” de pe o zi pe alta sunt previzibile.

Nu plec foarte entuziasmata de la start. Picioarele parca castigasera macar 300gr in plus peste noapte. Primul km il duc in 4:28, al doilea urca la 4:37. Amazingly, pulsul sta locului desi respir un pic sacadat. Deja aveam o presimtire ca o sa mi-o traga caroseria. De obicei e invers la mine cu viteza. Ma omoara motorul dar caroseria tine.

Nu intram bine in padure ca ma intrece o fata, colanti negri si tricou mov de la MPC. Nu o recunosc pe Alexandra (Ungureanu) dar reusesc sa o intrec si la km 5 ajung iar in 4:38 prinsa intr-un grup de baieti pe care ii vanez unul cate unul. Dar e greut mai, greut. O fi el plat, dar nici curbele alea si denivelarile nu sunt de ignorat. Alexandra ramane undeva in urma ca nu o mai aud asa ca imi setez un nou target. Ionela Iorga. O luase la goana bine de la start alaturi de grupul de vitezomane. Reusesc sa o am in vizor mai bine de 13km, motivata nu sa o ajung ci sa o am in fata fiind un punct de reper foarte bun pentru ca tinea viteza constanta.

Pe la km 8 sau 9 aud un numar fosnind in spate si ma gandesc ca este Cristina (Man) care stiam ca il are prins pe un elastic si stiu cum fosneste porcaria aia cand sta prins doar pe o parte. Un km, doi, nu zice nimic. Mai sa fie. Nici eu nu ma uit de frica sa nu ma intind pe jos de la vreo radacina. Stiu sigur ca e o fata, are pasul usor si se tine dupa mine ca un scai. Scot un „Cris!” scurt si relativ sacadat dar nimic. Reusesc sa intorc un ochi si o vad iar pe Alexandra. Nici atunci nu o recunosc (duhh!!!) Alergam in stilul asta pana pe la km 17. Simt ca ezita sa ma intreaca sau poate vrea dar nu are destula energie, oricare ar fi fost motivul m-a tinut in priza maxim toata cursa si pentru asta ii multumesc. La km 13 adorm pe traseu, ma duc in 5:22, pur si simplu picioarele si-au luat pauza. Cand vad media pe km ma trezesc brusc si ma intreb cum pana mea am ajuns acolo, parca eram sub 5! Ma chinui sa reintru in ritm si pe urmatorul il scot in 4:53, insa fluctuatiile continua, un semn clar ca era inceputul sfarsitului.

Eram – care e termenul corect – un amestec de ciuda, dezamagire si dorinta de a o lasa balta in incercarea mea de a pastra un pace pe care picioarele clar nu il vroiau in ziua aia.  Mi-era ciuda ca ma simteam foarte bine, aveam un puls de invidiat si o minte gata sa rupa dar erau toate bagate sub capota unei Dacii. Nu mergeau dom’le, nu mergeau. Grele, anevoioase, incordate chiar daca nu durea nimic. E un sentiment deosebit de frustrant sa te uiti la poteca aia, asa alergabila, sa stii ca ai putea nitel mai bine dar nu ai cu ce. Si-atat. Pe la km 17 Alexandra ma intrece pentru ca Iepurele clar ceda si nu ii mai tineam pace-ul cum trebuie. Incerc sa ma tin cat mai aproape de ea dar parca imi lipsea elasticitatea din picioare. La o intoarcere o vad cum se uita dupa mine si imi venea sa urlu „stiu! dar nu mai iese!”

Ultimii doi kilometrii au fost o lupta cu capul. Imi venea sa ma opresc si sa alerg frumos la un 5:30. Sa se duca dracu’ si pace si tot, like who gives a fuck, nu e ca si cum moarta-coapta trebuie sa faci ceva azi. In secunda doi a intrat Geamana cealalta pe fir si slap bitch, slap! Las-o ma-n mortii ei de treaba! Nu iti mai tot cauta scuze! N-o sa fie 1h38” ca ti s-a pus tie pata, dar tot ajungi in marja. Misca curu’ ala si tragi, mai ai trei km amarati doar nu crapi acum!” M-am uitat la ceas aveam 1h23” pe la km 17-18 cam asa. Am bagat repede o medie in cap, incercand sa storc si ultima picatura de motivatie din orice mai era disponibil. Nu stiam ca nu sunt fix 21km, chiar ma asteptam sa fie peste, de asta eram putin contrariata de ce incep sa aud galagia de la finish. La un moment dat am recunoscut poteca pe care facusem un antrenament cu vreo doua saptamani inainte si mi-am dat seama ca se iese la asfalt.

1h39” si ceva. Hai scoate 40-ul ala fir-ar mama lui a dracu’, asta e ultima sansa! Termin cu jumate de minut in spatele Alexandrei dar cand trec linia aia de finish imi impun sa zambesc si sa ma simt bine chiar daca ultimii km mi se parusera iadul mintii mai mult decat al picioarelor.

Au fost insa si aspecte pozitive. Fiind atat de ocupata sa ma bat cu propriul creier, am reusit sa ignor cu brio basicile sparte de pe ambele calcaie. Erau sange la finish si ma usturau in suflet. Super-plasturele se dezlipise si plutea in neant prin adidas. Dar ce conteaza cand te strang in brate oameni dragi si cumva, ai reusit totusi target-ul pe care ti l-ai propus. Poate ca pe asfalt ar fi fost 1h38”. Live with that and be happy. Stiti ca eu nu alerg repede nu? Poate unii traiesc cu impresia asta. Dar alerg bine (Radu tu poti sa comentezi in privat la faza asta :))) – te pupa fata!)

Ca sa nu fie un pupincurism gratuit, trebuie sa definim fiecare ce inseamna a alerga bine pentru propria persoana. De mult nu m-am simtit asa fit in alergare cum m-am simtit anul asta. Antrenamentele au mers mai unse, sururburile au tinut mai strong, pana si planetara pe stangul n-a mai sarit de nebuna. In cursa asta dupa pace si asteptari uitam sa ne bucuram sau sa observam evolutia. Nu am alergat niciodata un trail plat la viteza asta. Ultima data cand am facut 1h40” a fost la Timisoara acum doi ani, pe o distanta similara. Si a fost 1h41” „si nu au fost 21km” cum a tinut sa imi sublinieze Boss just in case ca ma simteam prea mandra in fericirea mea.

Cum a fost pana la urma la Baneasa? Frumos, greu, provocator. As fi putut mai bine, dar intr-o alta zi. Doar putin mai bine. Partea faina a fost ca fiind totusi in fata, pentru prima data am avut o gramada de poze singura. Na, motiv sa te bucuri ca alergi mai tare! Ca o nota de subsol pentru organizatori, trebuie schimbat furnizorul de servicii medicale. Am mers desculta sa curat un pic sangele de pe calcaie si sa mai iau doi plasturi „waterproof.” M-am dus impreuna cu Laura, care isi luase o cazatura chiar la inceput de cursa si avea un genunchi busit binisor, cu sange inchegat in praf, asa, ca la carte. Am dat tot de sofer. Pana sa apara domnul doctor, am dezinfectat eu rana. Cand a venit medicul, eu deja ma spalasem singura, i-am spus doar sa imi dea putina betadina si un pansament ca nu puteam sa ma incalt cu nimic. I-a luat enorm de mult sa faca treaba asta. Mi-a zis sa nu ma mai grabesc, mai ales la maritat. La cum ma usturau calcaiele si scrasneam din dinti vazandu-l cat de melc era, am avut un feeling de Vaduva Neagra recunosc. Stau sa ma intreb daca ar fi avut o coada de trei cazuti, unul lesinat si doi cu stare de voma cum s-ar fi descurcat? Acum doi ani cand a cazut mama, doctorita de pe ambulanta a fost brici! Vorbea cu ea, ma calma pe mine, senzatie! Odata ce s-a dat startul medicul trebuie sa stea in zona ambulantei. Sau macar sa mai fie cineva cu el care putea sa ajute. Soferul saracul a incercat sa desfaca capacul la un spray de racire si i-a smuls tzamburusul de nu a mai putut fi folosit.

In rest, toate bune si frumoase. Marcaj superb – si da, te poti pierde usor prin padurea asta ca sunt o mie de semne si poteci! Stan Patitul speaking. Felicitari Virgil Ursache pentru podium si Adidasilor premiati si ei dupa o cursa foarte faina. Si un very very special wow si foarte tarrrreee!!!! pentru Dada care a revenit in alergare dupa o recuperare indelungata. In ultima perioada a muncit mult si consecvent si s-a vazut! Mi-a fost dor de Dada pe traseu, dar cel mai tare mi-a fost dor de ea asa cum o stiu cu energia ei debordanta, iar duminica a stralucit cap coada! Un singur lucru conteaza, mai ales vazand cata rabdare, frustrare, speranta si efort a investit in aceasta recuperare: indiferent cat si cum si ce alearga, it's good to have her back, fericita! Asta e tot ce conteaza pentru mine pentru ca pana la urma asta e sentimentul cu care trebuie sa ramanem dupa fiecare alergare, antrenament, concurs, PB sau o zi ca oricare alta. 

Asa ca... poate mai vin. Poate la cros. Sau poate mai las doi ani sa treaca ca sa uit de ce nu vreau sa vin de fapt. It’s all in the mind, si la dat inapoi si la mers inainte.

Hai va pup si ne vedem la Baneasa pe 14 aprilie!

 (muuahaha!!!)

Mela