Zapada, Munte si-un Iepure Turbat

Am capul nitel varza de la aglomeratia de la munca dar o sa imi adun toti neuronii inca functionali sa va zic doua vorbe (in vreo 3-4 pagini haha) despre ce s-a intamplat sambata la Brasov Marathon.

A nins. Aia s-a intamplat. A nins, ar zice snow lovers, ca in poveste. Pentru mine a nins ca intr-un cosmar. Aveam si eu niscai vise erotice de pantaloni scurti si tricou, frunze verzi (da, verzi!) si ciripit de pasarele. Mda. Deci a nins. Au cazut unii prin santuri cu masina in drum spre si dinspre Brasov, ne-a luat o groaza sa ajungem acolo, treburi d-astea.

O masina plina de Aviatiei Wellness Team Run. De bad ass boys and girls. Si Mama a.k.a. Bunaciunea. Ne-am dus direct la mall sa ridicam kiturile. Frumos. Dar mi-era cam somn. Si cam intepenise coloana de atata stat in masina. Am ajuns intr-un final, orientandu-ne in spatiu prost, cum altcumva, si la hotel. Am lasat bagajele, am bagat toala de alergat si hai la un easy run. Am stat pe trotuar la stretching vreo 10 minute tot asteptand sa ma gaseasca GPSul. Am cedat nervos. Am plecat fara el. Imi dadea un pace de ziceai ca alerg cu spatele. L-am oprit. Am alergat cu Bunaciunea pana aproape de intrarea pe drumul spre Pietrele lui Solomon. Ceasul nimic. Eram ingrijorata. Sa vezi ce fitza pe el. Asta nu stie decat de Bucuresti! Intr-un final m-a gasit, la intoarcere. I-am zis eu de bine ca a prins numai aproape 2k din cei probabil 5 pe care i-am facut. Noi sa fim sanatosi!

Am iesit cu gasca la masa. Dada, Virgil, Roxana si au ajuns intr-un final si Simo cu Oana. Pe la aporoape 10 seara am dat o fuga intr-un magazinel de cartier sa luam „energie’ pentru a doua zi dimineata. Lapte cu cacao, stafide si banane. Am dormit prost. Agitat. Cum dorm de ceva vreme ca nu pot sa rup creierul de serviciu. Vin toate si trec toate, ce mai conteaza.

A doua zi dimineata, Virgil, prea viu pentru gustul meu, scrie pe grup cat de frumos si senin si sublim e afara. La mine era perdeaua trasa. Ma gandesc, iar e prea optimist omul asta. Asa imi iau teapa mereu haha. Ma uit pe geam. Parea decent dar pe telefon tot cu minus arata. Ma risc si plec la 2 straturi. Maneca lunga si foita (spre deosebire de Marmota la bustul gol. Mai omule!... de aia era topita zapada in Saua Tampei! haha) Bag un baton in buzunarul de la maneca si purcedem.

Nu era chiar asa nasol pe cat se preconiza in capul meu. Maratonistii plecasera deja la 8:00AM. Bagam poze, lasam hainele la vestiar si hai la o alergare scurta de incalzire. Ne verifica oamenii sa fim bine echipati, dupa ce au scurtat toate cursele in incercarea absolut demna de luat in seama de a ne feri de probleme incat sa terminam in siguranta. Intru la start, mama de pe margine mai are o jumatate de ora de asteptat pana sa inceapa cross-ul.

Ce mai la stanga la dreapta. Start. Plec, in ceea ce as putea numi forta, desi ma simteam relativ obosita. Bag de nebuna pana sub Tampa unde apa venita de pe munte devenise polei pe asfalt, deci brusc am facut toti sir indian, numai ca nu ne tineam de manuta sa urcam panta aia pana la scari. Si intram pe munte. Gata. Sa dam drumul la distractie! Scria ceva gen, 25 serpentine. Ma gandesc, sper ca asta e doar denumirea potecii, doar nu o sa fie chiar 25. N-am fost niciodata pe acolo, nu cunosc denumirile astea. Cred (parca) ca am urcat odata pe jos pe Tampa cand eram prin liceu sau mai mica. Si clar nu imi amintesc de nici o serpentina.

Oftez si acum. Atunci am avut doar un moment de „vai de curul tau”. No regrets cum s-ar spune. Dar pe masura ce urcam si alunecam, ma gandeam doar ca, ce alergasem cu un weekend inainte pe coclauri la Govora in pace de 7 si ceva, era un vis frumos. Pune mana si revino-ti fata draga ca n-ai nici o sansa la pace din asta pe-aici. 19 din 25 serpentine. Uneori ma intreb daca era mai bine sa nu puna pancardele alea si sa ma lase linistita in depresia mea. Haha. Nu cred ca poate fi ceva mai, hai sa ma exprim profesionist si sa zic „challenging” in loc de „naspa” pentru mine, decat sa ma pui sa incep o cursa direct cu panta. Si „panta” e un understatement. Haha.

Am un noroc la poze de numa numa. In aceste trei poze, am reusit sa apar pana la final cu fata. Cu ochii inchisi, dar cu fata macar haha

Se termina si cu Serpentinele Vietii, nici nu imi mai amintesc ce a fost dupa pentru ca probabil intrasem in „tragerea sufletului”. Important este ca la un moment dat m-am trezit la vale. Nu cea mai buna vale, cu niste colturi de stanci, trepte, pietre, niste zapada dislocata cu iarba iesind de desubt. Mai cu o mana pe jos, mai pe fund, mai intr-o parte, am intrat in  linie dreapta si am dat drumul la picioare. Un pace de 6. Not bad fata de 11 si ceva inainte. Da, se alearga si cu pace de 11 la astia ca mine haha. O vad pe Luiza cu coada ochiului dosita in zapada, facand poze. Apuc sa ii strig numele, asa intr-un fel de mirare si lipsa de suflu, dar trec prea repede sa mai zic altceva. Nu iau nimic de la punctul de hidratare, pentru ca vorba Marmotei, sunt Zeu-oaica pe cararea asta si fuck it! Am batonul meu si cu asta ii fac pe toti!!! Observ baietii de la Salvamont si niste ciobanesti germani. Ce i-as fi flocait. Pe caini, nu pe salvamontisti. Haha. Trec in aplauze pe langa voluntari (daca nu o zic de fiecare data in tot blogul – va pup, va imbratisez, va respect!) si ma simt divina si rapida. Mai ales divina, ca rapida s-a cam dus de cum am reintrat in padure. Mda. Mai, dar sa stiti ca am alergat, asa mocaneste. Oricand era de alergat, am alergat. Ma miram si eu ca ma tine.

Frumos. Foarte frumos prin padure. Chiar si pentru o June born Miss.Vara Incarnated ca mine peisajul ala era mirific. As fi vrut sa pot sa fac poze. As fi vrut sa pot sa il admir mai mult, dar na. Data viitoare. Poteca cu zapada pana la genunchi de-o parte si de alta. Mai zbura vantul printre ramurile de brad si spulbera zapada in valuri peste noi ca o ploaie rece ce se topea instant pe fata. Racoritor si bine. Am ramas cam singura muiere pe traseu in zona aia. La un moment dat am mai zarit vreo doua fete cam atat, pana la finish. Baietii super draguti si politicosi, mereu se anuntau la depasiri.

Brusc vale. Si vale nenica! Vale de average pace 5:02 inregistrat pe Strava. Dragi prieteni, i-am dat de nu s-a vazut haha. Nu stiu prin ce gropi, pietre, radacini sau hartoape am calcat, dar i-am dat tot ce au avut adidasii mei de dat. Mai cu o mana pe jos sa schimb directia, mai prin zapada mare sa iau curbele strans si sa nu alunec pe unde era deja tasata, mai tinandu-ma de o creanga la sariturile peste pietre, a mers mai frate, ceva de speriat. Pana cand la un moment dat, pe o bucata din aia de dus in cap am alunecat si m-am rostogolit cat is de mare si lunga. Cotul primul, coapsa a doua. Am simtit cotul ala bine. Niste julituri insignifiante dar vanataile sunt mai de Doamne ajuta. Ca aia mici care nu stiu ce i-a lovit, m-am trezit pe burta, m-am ridicat brusc si m-am scuturat cu ranjetul pe fata. Ce mistoooo!!!! Haha In mod normal nu m-ar extazia o cazatura. Dar cum sa iti inchipui ca alergi pe munte in zapada si nu o sa cazi? Haha. Un tip din spatele meu zice, „stau un pic mai departe, ca daca mai cazi odata e show” haha. Am alergat o bucata buna de vreme cu el. La un moment dat, aproape de Treptele Nenorocirii ne-am pierdut.

Pana la trepte insa am dat de bucata, care mie personal, mi s-a parut cea mai periculoasa. Zona unde ne-am intalnit cu cei de la cross. Undeva km 8. Dreapta, peretele muntelui, stanga, un hau. Si pe jos doar dale neuniforme acoperite de zapada si noi alergam in 2 sensuri lovindu-ne unii de altii. Unii vroiau sa bage si viteza, ma intelegi? Acolo m-am intalnit cu Bunaciunea. Era in super forma, cum de fapt a fost pana la final (locul 20 din 101 de fete, no age category!!!)

Si da, am ajuns si la Treptele lui Tutankhamon, ca ala de aici si le-a luat pe ale lui de si-a facut piramida! Gaboni sau cum le zice (de unde le zice asa?). Cand am vazut cat e treapta de mare... HAHAHA. WHAT A JOKE! N-are nici o treaba cu alergarea partea aia. Mai era si zapada pe ele. Fuck it. Am bagat un pahar de apa de la voluntari, am scos batonul si mi-am infipt dintii in glazura aia de vanilie inghetata. Yum!!! Am mancat un sfert ca trebuia sa rumeg sa il incalzesc. Cand pe la mijloc, un grup de voluntari, foarte foarte faini. Incurajari maxime. Ii rog sa imi inchida si mie fermoarul la buzunar ca bagasem batonul la loc. „Saraca...” aud pe una din fete, care ma ajuta repede. Ma uit la ei, zambesc si ei urla la mine „hai hai hai!” Ma pun in patru labe cu mainile pe prima treapta. „Nu, nu asa!” Izbucnesc toti in ras. Lasa mah, ca mai trebuie sa fie timp si de rasete si voie buna nu doar de focusare si timpi.

Termin treptele si urmeaza o treaba indescriptibila de panta plina de radacini si colturi de stanca. Ma prind cu mainile, ma imping, sap cu picioarele in zapada. La un moment dat alunec in patru labute ca matzele agatate de tocul usii, fara sa ma pot oprii din alunecare. Ma prinde un tip de picioare. „Gata! Te-am prins! Hai sus, la 3 te imping!” Ioi, sa fi sanatos, sper ca ai scos ce timp ai vrut, ca bine mi-ai facut! Ajung intr-un loc, nu neaparat cu cea mai frumoasa priveliste, dar pentru mine a fost magic. Vedere cat cuprinde peste vale, un brad masiv si sub el o masa de lemn. Trec pe sub brad si picaturi de apa imi cad in par si pe fata. Si e liniste. Atat de liniste. Imi vine sa ma asez si sa stau doua minute, nu de oboseala ci de frumusetea locului. Dar trec mai departe. Incepuse sa imi fie sete si nu stiam unde e urmatorul punct de hidratare (alergator nepregatit corespunzator, asta am fost la cursa asta in ce priveste cunoasterea traseului). In fata mea un baiat cu o butelcuta. Macare 1km m-am uitat la ea cu jind aproape sa ii cer sa imi dea o gura de apa. Dar m-am abtinut. De fraiera. Aproape de varf mi-era o sete sa bat pe careva. Pana mi-a picat din cer o idee (cel mai probabil proasta). Si cand zic din cer, I mean it. Mi s-a scuturat o creanga fix in moalele capului. Cat de fain!... not. De undeva stiu ca nu e bine sa mananci zapada. Dar nu mai stiu de ce. Nici nu mai conta. Daca tot mi-a picat in cap, am luat o mana de zapada de pe prima creanga disponibila si pe cateva sute de metrii am mestecat-o usor. Parca era mai bine. Sus, gresesc traseul. Nu vad ca de fapt se ia pe sus prin cladire, eu o iau pe langa. Pfff. Nervi. Intoarce-te.

Ajungem iar la prima coborare. Zapada incepuse deja sa se topeasca, era mult mai alunecos si fleasca. Vad pe jos o dara sangerie si din fuga nu imi dau seama daca e de la tarana sau Doamne Fereste, a avut loc vreun accident. Trec mai departe cu gandul ca daca totusi s-o fi intamplat ceva era chiar langa Salvamont. Trec iar pe langa Luiza (singura care pana acum m-a scos si pe mine in 2 poze decente haha). De data asta, cu picioarele mai obosite si cu frana de mana putin trasa reusesc sa schimb trei cuvinte cu ea, apoi intru in namoale. Si de acolo, tot intr-o apa si un namol am tinut-o. Ultimii aproape 3 km, cu toate ca au fost pe plat, au fost o lupta contra greutatii din picioare. In unele locuri am intrat in apa pana la glezna, inghetasera calcaiele. Inghinalul s-a facut simtit la km 11 si ceva si lombara mi-a dat un semnal aproape de finish pe la km 15. Dar nu m-am oprit. Ultimii voluntari de pe traseu ma anunta ca mai e un km. Nu eram inca sigura daca micsorasera sau nu traseul. Intr-un fel m-am bucurat desi, in sufletul meu, asa, nitel masochist, as fi vrut sa fie 21 doar pentru ca eram incantata de ce realizasem pana atunci. Si nu ma refer la timp si nici la pace.

Trepte si asfalt. Intru pe trotuar. Se vede finishul. Odata sunt si eu singura spre finish. Poarta aia e doar a mea. Poza aia va fi a mea. I fucking own the damn thing! Mainile ssssuuussss!!! Finish!!!

Picioarele tremura putin. Dar nu indeajuns cat sa imi ia din bucuria asta stranie de a fi terminat si de a fi terminat asa de bine. Adica eu ma simteam bine, nu ma durea nimic. Pana si inghinalul ma lasase in pace. Dar cel mai si cel mai mult eram fericita ca nu am sprijinit nici un copac tot traseul. Nici unul. Primul meu montan unde nu m-am oprit absolut deloc sa ma odihnesc. Acum un an la Cozia scriam la o poza in care imbratisam ditai trunchiul: „Absolut. Nu mă gândeam decât cum sa iau copacul după mine sa mă mai sprijin în el. Haha am fost ca maimuta pe panta asta. Din copac în copac haha” Ei bine, nu si acum.

Da, stiu, va ganditi ca daca am luat podium, performanta a stat in timp si viteza. Nu pentru mine. Pentru mine a fost anduranta. Nu m-am oprit, nu am cedat, mi-am scos picioarele din zapada si din balta si nu m-am oprit. Atat.

M-am pus la coada la gulas. Orice pana la gulas. Tremurau nitel picioarele, spatele era fleasca, Mama imi zicea du-te si schimba-te, dar nu puteam sa las frate gulasul. Bun. Bun rau. Nu este discutabil ca era bun de la foame. A fost doar delicios. Intre timp am ajuns si la hotel, ma chinuiam sa scot de pe gambe sosetele de compresie ude fleasca si lipite de piele. Bazaie telefonul. Pe chat Dulaul se manifesta. „Bravo Iepure! Locul 3 categorie!” Ratez prima parte, vad doar ceva cu 3 categorie si intreb „cine?” „Tu, Iepure turbat!” hahaha. Nu cred asa ceva. Total eronat. Poate la Timisoara as mai fi avut vreo speranta dar pe munte, cu zapada aia, la primul montan din sezon? Nici o sansa. O sun pe mama. „Mama, poti sa verifici la organizatori? Astia zic ca sunt 3 la categorie.” Ma suna mama si confirma. WTF!!! Ma bag la dus, fur doua Cola din frigider, il pescuiesc si pe Virgil care se schimbase si el si inapoi in Piata Sfatului.

Le-am prins cand au ajuns si pe Oana si Simo si Roxi (Iordan) care la primul ei montan scoate locul 5 categorie si mai ales pe Roxu (Siboiu), Soimul maratonist, care a facut o super cursa pe o asa vreme si un asa traseu. Nu mai zic de Dada si Virgil care au venit inaintea mea cu vreo 8 minute, Dada loc I categorie si 6 open feminin. Bravo! Bravo! Bravo! Intre timp – atentie!!! – dau de, the one and only, coach Radu Milea care isi vedea de treaba linistit sporovaind cu un tip pe banca in fata la start. Ce sa fac si io! Ce stiu mai bine. Ma duc peste el, incognito cu gluga pe cap. Il anunt cu jumate de gura ca am luat 3 pe categorie. Imi arunca o privire, de cum sa va spun eu, de Motanul Chesire (din Alice in Tara Minunilor, pentru necunoscatori). „Du-te mah, te-ai scos!” Da... Iar m-am scos cu un „bravo”. Cred ca asteapta sa iau locul I la UTMB open intai hahaha. Stati pe-aproape ca vine! Ce altceva sa fac pana la 60 de ani?!

Am fost la o masa romaneasca cu pomana porcului si clatite cu dulceata in asteptarea premierii. In final a venit si momentul culminant. Evident ca au fost ceva probleme tocmai la sectiunea mea. Noroc ca aveam telefonul la mine sa ii arat omului ce scria in clasament. Cum e pe podium, m-au intrebat unii. Inalt. Si mandru. Si fericit.

Hai va pup si ne vedem la S-Karp sambata, la o pizza, ca dupa prima sau a doua etapa „ma voi retrage” sa o las pe Mari (Nenu) si Iuliana (Stroescu – sper sa vina!) sa se ocupe de podium!

Moi

P.S. Intre timp la Bucuresti, pradatorii mei preferati, Dulaul (Dorin) si Vulpea (Vali) au scos un nou PB la 10k, s-au alergat de nebuni prin centrul orasului. In alt colt de capitala, la Buftea, Speedy (Andrei) si-a mentinut pozitia din ultimii ani si a luat locul 3 categorie (noua categorie de varsta mmwuahaha!) la Duathlon. Ce sa ii faci domle cu atata performanta!... Bravo baieti!!!!!! 

P.S.S. Aseara ma uit sa scot diploma si brusc vad ca de fapt sunt pe locul 2 categorie. Cum naiba? Le scriu organizatorilor, era peste miezul noptii. Au zis ca revin, ca stiau ei ca e o problema acolo. Au revenit azi de dimineata si ne-am clarificat. Incurcatura de numere, baieti - fete, nu mai conteaza, tot locul 3. Bun. Radu: "slab :))" Io: "Multumesc. Buna si incurajarea asta in lipsa la altceva." Hahaha. Se pare ca omul asteapta totusi un podium la open si, citez, "nu la crosul din spatele IOR". Ma scuzati. Am uitat ca eu fac performanta haha. Ce s-a intamplat cu "hai sa fim multumiti ca alergi ma bine decat ai alergat vreodata?" Sa imi traiasca Boss ca e ambitios. Acum sper sa nu astepte o viata sa imi si iasa podiumul la un open de luat in seama haha. Hai te pup si multumesc inca odata ca ma incurajezi... somehow! haha