Retezat ft Snoop Dogg & Justin Timberlake

Tell me baby are you hot!  

Cry me a river!!!...

But tell me baby are you hot - in Retezat!

Shut the fuck up!!!

Mai, mai, de unde sa incep si unde sa termin. O sa incep cu un an inainte.

Glumesc! Destul ca sunt novicele lui Balzac la postarea asta, daca o mai iau si cronologic, murim toti aici si acum. Asa. Am hotarat ca anul asta vin la Retezat ca sa faca si mama Buta, ca sincer nu e o cursa pentru lombara ei usor tasata si nici pentru genunchiul relativ „subtiat” pe care tot le tine pe linia de plutire cu grija ca sa poata sa faca treaba asta cu alergatul cat mai mult timp de-acum incolo.

Acestea fiind spuse, surpriza frumoasa a fost ca s-a strans ditai gasca de la AR, aciuiati toti in aceeasi casa, cu mic, cu mare, boyfrienzi si prieteni, cum s-a putut mai indesat. Ziua de vineri a inceput bine. Am facut echipa la sofat cu Alex (Stoian) in timp ce doamnele din spate Bunaciunea, Andreea (Negru) si Lore (Stoian) au stat la taifasuri si au bagat karaoke cu noi pe anii 80 prin toate curbele de pe Valea Jiului.

Cum a fost ziua subsemnatei de curand, am zis ca dupa cursa breakfast is on me. Si cum n-aveam de gand sa ma car cu mancarea de la Bucuresti ne-am oprit la Lidl in Lupeni. Toate bune si frumoase, cand sa ne urcam in masina, Alex nu mai poate scoate cheia din usa. Masina deschisa, geamurile coborate, cheia blocata in butuc. Invarteste, rasuceste, trage, da-i de sfinti in barba. Cat o dam cotita mancand tot ce prindeam ca deja se apropia ora cinei, se mai opreste o masina de barbati feroce in parcare, toti alergatori unu’ si unu’ printre care si Adi (Dobre) partenerul meu de crize lungi la 7500.

 

Asa arata un cadou cu mesaj facut de Food Friends :)))

Si cum intre atatia barbati toti de (alta) meserie decat aia care scoate cheia din usa nu se intampla mai nimic, dimpotriva erau gata sa demonteze usa si probabil sa o reconstruiasca cu totul, m-am retras frumos intr-un colt de parcare si m-am apucat sa caut reparatii auto Lupeni.

Nu stiu cati dintre voi cunoasteti Lupeniul. Este un oras foarte mare cu multe posibilitati de gasit ateliere auto la 5:20PM vineri dupa amiaza. Doua numere. Sun la primul. Un domn foarte de treaba isi cere mii de scuze dar nu e in oras si n-are cum sa ma ajute. Sunt la al doilea numar. Un ITst care nu stie de ce e trecut pe google la reparatii auto. Dar se intampla sa stie totusi un om care sigur ne poate ajuta. El suna omu’. Apoi ma suna pe mine. „Asteptati 15 minute ca vine.” Intre timp reusesc sa tin masculii feroce departe de masina ca sa nu o strice cu totul. Trec 20 minute si nimic. Sunt iar ITistul care suna iar mecanicul care imi mai da 10 minute. Dar, zis si facut, omul apare cu un coleg. Nu doar ca mai fac un drum inapoi pentru scule dar chiar ne rezolva problema cum pot mai bine, cu sfaturi ample pentru Alex si nici nu vor sa ne ia bani. Le luam numarul de telefon ca sunt chiar super de treaba. Asa ca sa stiti, daca va loveste vreodata norocul prin zona, il cheama Lica pe baiat si face super treaba.

 

Una bucata problema tehnica. Viata de sofer. 

Ajungem, ne salutam cu lumea, ridicam kiturile, bagam o suta de poze, o pizza si un Strongbow si hai la somn. 12 nebuni sub acelasi acoperis. De poveste!

 

Cand incerci sa explici traseul....

A doua zi, Mihai (Agalopol) ia primul startul pentru ca smecherii de la Custura avea unda verde cu o ora jumătate mai devreme la start. Noi restul, frecam menta pana pe la 9 cand ne indreptam si noi spre complex. Bag fusta si maieu singurele haine subtiri ca tot ce adusesem in rest erau de vreme rea ca asa se anuntase. Verificasem si cu Barbosenia daca facuse haina de ploaie obligatorie ca auzisem printre gurile de Strongbow ceva de averse de ploaie. Bagam o incalzire peste caldura deja horror (16 grade real feel 25) dupa care ma mistocaresc cu Radu despre haina lui de ploaie cand pe mine curgeau apele pe coate. Mama intre timp se duce la baie. Si dusa este. Si stau, si stau, si stau. Mai frate, dar ce pana mea face acolo de nu mai iese. Am tinut de vorba toate fetele de la coada. Ies afara – nici unde! Fug inapoi in baie la fete o strig – nici urma! Ies iar afara, fug inapoi la baieti. Acolo nu mi-a raspuns nimeni. Cred ca cuvantul „mama” la buda la ei e un pic strange…

 

Custura in forta. Grindina in forta!

Intru un pic in panica si ultima in tarc la fix 10:24 minute. Reusesc sa imi fac drum ca nesimtita cat pot de in fata, ma urc pe gard si incerc sa vad o coada grizonata in multime. Nici o sansa! Bai frate unde este! Ma irit. Am batut tot drumul pana aici sa alerg cursa asta cu ea, ca altfel stam ca boss-ul la inchiderea de tura pe Custura si imi vedeam de treaba. Langa mine apare Georgian (Gulie) care se cocoata si el pe gard. „Lasa ca recunosc eu Bunaciunea!” Mi-o arata in fata fix sub poarta de start. Langa elite, bineinteles, unde altundeva. Eu tot nu vad nimic. Mai esti sigur ca e ea?! Da, absolut! Pana mea… Oricum, de unde eram nu mai puteam inainta.

 

Grasele minus Raluca. Love. 

10:30 si se da startul. In cautarea dupa mama, nu stiu nici unde s-au plasat restul oamenilor. O iau la fuga ca descreierata, lucru greu de facut cand multimea nu e rasfirata. Mi se da usor la gioale ca de ce ma inghesui, dau vina pe mama, o iau pe delaturi – bai de ce ati asfaltat drumul ala?! Anyway, alerg si alerg, zbor spre 4:15, o ajung pe Andreea din urma. Continui. Cand sa se intre pe strada principala incep sa ma gandesc ca poate Georgian totusi nu vazuse bine si mama o fi de fapt undeva in spate. Tocmai bine ca o vad cum incepe sa urce curba cu Alex langa ea. O strig cu jumătate de plaman lipsa, la care ea zambitoare rade si imi face semn de hai! Si ii da in continuare!

 

Elitele!

WTF mai femeia lui Dumnezeu dar nu vreau sa alerg cu 4:20 pana la padure!!! Reusesc sa ii prind din urma dupa un km in 4:19 media. Nici nu pot sa ma ratoiesc bine la ea ca nu mai am puls decat sa respir, nu sa si vorbesc. Km 2 trece si el in 4:55. Ce faceti mai fratilor? Sunt ca o iapa, nechez si dau din coama dar nu pot sa fac prea multe pana nu scade pulsul.

Intram in urcare in tromba. Raman usor in urma gafaind ca un ogar de vanatoare ca nu reuseam sa aduc pulsul jos deloc. Usor, usor, le prindem pe Cristina (Man) si Lore la km 4 unde ne si punem in cap cateva cani de apa. Cu motoarele usor racite o iau la pas mai binisor. Alex ramane in urma, dar deja imi facusem planul sa ma intorc dupa el imediat ce o las pe mama ori la finish ori la cabana Buta, ca si asa cursa nu era a mea, macar sa fie cu folos la toata lumea.

O las pe mama sa conduca. Ma asigur doar ca tine pasul si e bine. Ajungem la CPul de eliminare pe la 1h 11 (eu ii dadusem max 1h 15). Acolo, Lore balota de zor. Bagam si noi niste portocale si izotonic, o poza ca fetele si haida la deal cu daruire pe golul alpin. Yuck. Si soare, si iarba si urcare. Fix ce a prescris medicul pentru o zi de sambata la Retezat.

 

CP km 6 sau cand incepi urcarea cu burtica plina. 

Incredibil dar am semnal si bag un live. Vad ca Retezat Skyrace Intersport imi da share la live si brusc incerc sa curat limbajul si sa nu fac gargara multa ca mi se multiplica vizualizarile. Reusesc sa gafai o conversatie decenta pana spre varf, o mai filmez pe mama de cate ori, cateva poze la Plesa si suntem gata sa luam creasta in piept. Sau cum sa ii spun?

Numai bine ca ii dadusem mamei un Vimovo pentru ca o incerca o crampa pe gamba stanga, cand pe curba de nivel pana in Piule, noroc ca eram pe iarba – face o contractura urata pe dreapta, ia un colt de piatra si face doua tumbe una dupa alta la vale. Mi-a stat nitel ceasul. Asta mi-a fost tot gandul pentru care nu am lasat-o sa vina singura aici. Daca face vreo din-asta pe varf unde unde stau coastele la prindere sa se infiga intr-un colt de stanca?! S-a ales cu doua vanatai bunicele si ceva zgarieturi iesite la vedere in zilele ce au urmat, insa pe moment de la adrenalina a fost in picioare imediat si a continuat cursa. Eu insa, cu gura si ochii pe ea ca pe butelie!

 

Una bucata invingatoare.

Tot drumul pe Piule e fara incidente. Ii reamintesc sa stea locului si sa admire peisajul, sa nu se lase furata de imagini si picioarele sa mearga singure pe unde nu trebuie. Dar a fost foarte responsabila si singurica iar eu am stat frumos in spatele ei sa ii sustin ritmul. Mi-a zis de vreo doua ori sa ma duc totusi sa imi fac cursa mea, „nu iti e greu sa stai pe loc sa te intreaca atatea fete?” Hmm. Un pic la inceput, mai ales dupa adrenalina de la start. Dar odata ce m-am lenevit nu a mai fost asa greu. Ce porc sunt!

Nu bai, nu e asa greu sa stai locului mai ales cand e vorba de mama. As fi scos si eu un 3h 30 de data asta, basca la ce timpi s-au scos cel putin pe categoria mea, luam si podium. Dar cel mai podium si cea mai realizare urma sa vina peste cativa kilometrii.

 

Cand il vede mama pe Cristi Radu :))))

Dupa coborarea aia misto de nasoala, rupta si pamantoasa unde m-am tinut de mana cu Rudy (Miron) ca niste dive, aproape de Buta, dam de doi salvamontisti carand o ditai roata si targa. Erau la al doilea drum dupa un accidentat. Mi-am amintit cum acum ceva ani au carat pe cineva la Ciucas si cat s-au chinuit. Ce viata si pe oamenii astia. Nu mai trec 500m si vad dar mai ales aud un suierat puternic venind de sus dinspre Custura. Ati vazut careva filmul „The Happening?” Nu stiu cum l-au tradus astia in romana. Intamplarea parca. Cu copacii care vorbeau intre ei si ne omorau pe capete prin sinucidere? Ei bine, am fost convinsa ca vine un zid de ploaie de sus la cum s-a indoit padurea aia de brazi, de unde o vedeam eu. I-am zis lu’ mama, nu e a buna. Nu e a buna deloc. Hai sa bagam, macar sa ne prinda ploaia pe forestier ca acolo e loc de dat din gioale si terminam repede.

Cand o data pe an te vezi cu Rudy face to face :)))

 

Si credeam ca m-am tuns indeajuns de scurt....

La Buta, Marian (Vasile) si Stefan/Fane (Dan) la cronometrare. Bag niste haleala timp in care mama cauta ceva de baut. Ii arat vehement izotonicul la care se stramba cu aplomb. Ma duc langa ea gata sa i-l bag pe gat cand unul dintre cei trei domni de la masa imi zice, asa, subtil. „Dar o cola vrei?” BOOM! UNDE? AVETI COLA?! Mi se intoarce capu’ ca la Terminator si ochii iau culoare de cola, pana mea cred ca si transpir acidulat la faza aia. Scoate omu’ o sticla de sub masa in timp ce ceilalti doi rad cu pofta si isi dau coate. Ling paharul ala de cola de ziceai ca e ambrozie cu calorii 0. „Doamne, Cola asta e mai buna ca tigarea dupa sex!” Nu termin bine ca Andreea imi trage o palma la fund! Tulai Doamne! Rasul si glumele curg. „Va rog frumos sa va purtati cuviincios ca e mama aici de fata!” Mama se stramba – de parca nu stie cu cine are de a face. O pornim la drum, impinse de la spate de Marian, cu tot cu Andreea si Alex care ne prinsesera din urma. Nu v-am zis cat de tare, bai dar cat de tare m-am bucurat sa il vad pe Alex acolo. A facut o curse dementiala si s-a tinut super bine pentru cineva care a incercat marea cu degetul la cursa asta.

Numai ce coboram in forestier cand ii da cu ceva tunete. Parca o picatura. Doua. Mama zice, hai sa punem hainele de ploaie pe noi. Eu zic, n-are rost mama, de fleasca sunt deja fleasca si e cald. Hai ca ii dam de acum incolo, da-o-ncolo de ploaie! Nu imi ies toate cuvintele din gura, ca simt o piscatura pe gamba. Pana sa ma uit, la 1 metru de mine pica o bucata de gheata cat un ou de prepelita. Mi s-au marit pupilele ca la sarpe. GRINDINAAAA!!! Pune geaca repede si hai!!!!! N-am apucat nici sa trag fermoarul si a inceput sa ii dea, bai dar sa ii dea cu spume. Se dusese Dumnezeu la frigider sa isi ia o bere de la gheata si ii scapase cuva din mana, sa dea dracu! A se viziona compilatia faina a lui Alex!

Retezat 2019 prin ochii lui Alex 

Asta a fost o combinatie de Ziua Nationala Imbratiseaza un Copac si un hibrid in real time intre Sniper si Quake! Trei cucuie mai tarziu, dar mai ales una bucata gheata fix in osul de pe umar si mi-au dat lacrimile. Si dracii. Toti! Nu mi-am bagat p*** 13km. Chiar am fost maxim decenta. Bai dar treaba aia m-a durut in suflet. Dupa un ghiveci lingvistic ca la carte m-am pus dupa un copac - zburau proiectilele mai ceva ca la Paint ball. Dar nu era de stat pe loc ca aveam nervi. Am bagat ochelarii mamei in buzunar ca erau plini de apa si oricum nu vedea nimic cu ei, am luat-o de mana si am alergat aproape intreg traseul asa, cu picioarele bocna. Ne-a revenit vocea cat de cat pe ultimii doi km ca sa ne facem auzita sosirea innamolita la finish. Unul dintre cele mai calduroase finishuri ever.

 

A comandat cineva gheata?!?

Acestea fiind spuse, pentru ca nici o cursa nu e la fel alergata de 2 ori si nici experientele noastre nu sunt la fel chiar daca punem piciorul pe aceeasi creasta, am invitat la postarea asta si alergaciosii mei coechipieri.

Bogdan (Nita) a fost cel mai concis. „Ce paragraf, femeie? Am fost acolo, am văzut cât e de bine și pe viitor, dacă mai mergem, luăm și ceva scut că altfel văd că e cam riscant. Le-am arătat oamenilor filmările de pe creastă făcute de Alex Stoian și, invariabil, întrebarea este: what the fuck is wrong with you, people!” The end.

Si ca tot veni vorba de Alex, el a fost mai scriitor decat Nita (pentru necunoscatori Grasele sunt eu, Andreea, Lore, Raluca si Cristina):

„Ne pregatim de cursa, ma uit la ceas ora 10:13. Pe fundal se aude ... mai sunt 2 minute pana la startul cursei. Adrenalina isi face aparitia, mai schimb 2-3 priviri cu Grasele gen, are u fuckin’ ready gurlz? Se aude Start! Ma uit la ceas sa dau begin run, ceasul arata 10:13. Se blocase, Garminul vietii 245 Music, ultima fitza - un cacat de ceas. Fac spume la gura si scot telefonul din rucsac sa folosesc Runtastic ca e gratis versus 1.800 lei Garmin. Zic si eu…

Dupa aproape 2km de plat ma simteam zmeu iar cand a inceput urcarea in padure n-am clipit de doua ori. Precizez ca erau 1000 de grade afara si umezeala 100%. Ce putin asa am simtit eu.

Pe la jumatatea urcarii, cred ca aveam pulsul 200, urechile infundate si eram lesinat de caldura. Zic hai sa ma uit la ceas sa vad cat mai am...ceasul arata tot 10:13. Uitasem ca era blocat, dar n-a fost problema. La cateva sute de metrii, in toata linistea padurii - liniste in sensul ca auzeai cum gafaiau toti in sir indian pe urcare - se aude o voce de femeie din ghiozdan: 3km, average pace 11:23/km. Imediat zic cu voce tare: “taci, fah! Nu stii ca aici la munte pace-ul nu e relevant?!” Mai urc 2 km incepe iar: “average pace 12:30”. Ma enervez si o pun pe mute pe tanti Siri, dupa ce o injur un pic. Intr-un final ajung si la varf, ma simt super bine. Am dat pe coborare cat am putut de tare. Asa de tare, ca in timp ce scriu acest text cvadricepsii mei isi plang de mila.

Eram pe coborare ca un predator, visam traiectoria pe unde sa calc, zaresc un parau in fata, calculez cum sa pasesc pe pietre, fac primul pas...direct in apa! Fuuuck cum alerg acum cu apa in adidas?! Imi faceam griji degeaba pentru ca la urmatorul parau am nimerit cu ambele in apa! Macar eram stereo. Incepusem sa injur ca vai de mine, m-am udat la picioare si o sa ma bata adidasul. N-am stiut ca ala a fost antreul. Imediat dupa Buta, natura si-a aratat degetul de la mijloc si a turnat cu galeata si cu extra topping de pietre cat ciresele de mari. Brusc faptul ca eram ud la picioare era ultima grija! Cu toate astea a fost super cursa, abia astept sa repet experienta!”

 

Greu? Cine a zis ca e greu?

Si acum ca am mentionat Grasele, sa le facem loc si lor.

Loredana. „Retezat - prima mea cursa de skyrace a fost o experienta frumoasa. Traseul a fost dificil dar peisajul era superb. A fost o cursa epica cu multa caldura la start exact pe urcarea aia interminabila, cu ceva adrenalina pe creasta cand m-am facut un pic poster pe portiunea in care iti incapea doar varful piciorului, cu niste grindina pe drumul forestier ca doar nu carasem degeaba foita de ploaie – nu de alta dar trebuia si ea testata! Si cu mult noroi pe final ca ar fi fost pacat sa nu ma asortez cu Bogdan Nita si la adidasi! Noroc ca traseul a fost bine marcat ca cine stie pe unde ajungeam pe ploaia aia si ce pacat ca nu am luat gheata la pachet de pe traseu... ar fi mers excelent cu doza de cola de la cabana.”

 

Fashion in alergare. Blue team! 

Nota autorului: pe langa cola mergea si niste iarba. Alta decat aia din mlastina de la Buta. Ca Nita oricum parea un pic fumat si asa echipa ar fi fost la fel pe toate planurile. Si nu, Nita nu e fumat de la iarba ci de la extazul muntelui. Pentru ca stim, nu, lui ii place la munte si aerul asta curat ii tergiverseaza gandurile…

Cat despre Cristina - unicoarna roz s-a rupt in figuri si de la km 4 n-am mai vazut-o decat la finish, pentru ca s-a dat huta pe toate coborarile si desi o suspectez ca a luat vreo trei pietre in gura sa nu o zboare vantul pe forestier, a ajuns la 3h 50 si un loc 4 categorie, fix cum ii sta bine unei fete muncitoare. Dar mai bine le zice ea:

„M-a rugat Mela sa scriu un paragraf pentru blog, dar... cine se poate rezuma la un paragraf? Foarte complicat. RSR pentru mine a fost cea mai buna cursa pe care am facut-o vreodata. Am avut o energie fantastica, m-am simtit foarte bine cap-coada si am fost acolo mental. Primii 2 km pe asfalt i-am dus blana sa nu prind aglomeratie pe urcari. Si ce urcari! Dinti in genunchi. Atata tin minte. Pana am iesit in creasta, acolo a inceput cursa adevarata. Nu am nici cea mai vaga idee in ce timpi am trecut pe la ce puncte de control, eram intr-o stare de euforie. Dureroasa, pe alocuri, dar euforie. Singurul moment cand euforia s-a dus dracu’ si unicornii au parasit incinta a fost pe la km 20. Eram deja de vreo 10-15 minute in grindina (incepuse sa se linisteasca, urechile imi tiuiau de la bombele luate in cap si picioarele imi ardeau de la artileria grea cu care s-a tras in mine) si cineva, nu pot sa inteleg cine, s-a decis sa bage un pic de urcare pe forestierul vietii. Pe bune?? Aici imi dai urcare?? M-am uitat in spate, in fata, am vazut ca nu e nimeni suficient de aproape, am scos singura tirada de injuraturi din toata cursa, m-am racorit, si i-am dat mai departe. Ultima portiune e din nou in ceata, ne avertizau oamenii sa avem grija ca aluneca, eu eram pe urmele unui baiat (l-am ajuns din urma undeva in grindina si am mers cot la cot pana la sfarsit) si ma gandeam doar sa ma tin dupa el. Sa ii dea zeii, soarta, universul, sau in ce crede el, sanatate si picioare puternice, ca fara el nu duceam coborarea prin padure prin noroi. Am mers pas pe pas pe urmele lui, iesindu-mi astfel probabil cea mai buna coborare de profilul acesta facuta vreodata. Finish-ul a fost epic, imi cer scuze urechilor voluntarilor si organizatorilor de la finish pentru halul in care am tipat cand s-a terminat. Dar as fi fost pregatita sa o iau de la capat, in ce hal imi bubuiau creierii de adrenalina. Asa ca, de la RSR vin cu o super lectie: imi place sa urc; imi place durerea din toti muschii pe care o simti cand tragi pe stanci; si imi place sa alerg pe creasta. Ah, si cel mai important, hai ca nu sunt chiar praf nici la montane. Mai vreau!”

 

Cand isi bea Cristina cafeaua de dimineata :)))

Iar Grasa 3, Andreea (alta fata muncitoare care n-are insa timp sa scrie) cu tot cu recuperarea ei de tibie si o serie de Vimovo, a facut echipa cu Alex si a pus-o de o alergare stil ratusca pe grindina aia de aproape ca facuse din haina de ploaie vela de parapanta. Nu de alta dar e si asta tot grasa si daca nu ar fi alea 350gr + namolul de pe adidasi, mergea Alex cu ea ca pe litoral cu zmeul.

 

Si mi-am luat dom'le poteca si doar io o sa calc pe ea! Am zis!

Hai sa ne fie de bine! Felicitari organizatorilor, voluntarilor care si-au rupt spinarile sa care apa pentru noi pana la dracu’n praznic, salvamontistilor – plecaciune! Si evident razboinicilor de pe traseu, cu sau fara spume la gura, muntele e munte si distractia e distractie indiferent de vreme, ca asta e, ne-o asumam ca altfel n-am fi muntomani sadea.

Gasca va pupa! Ne vedem la Carpathia!

Mela&Co