Moartea din Carpati

Moartea din Carpati

                    Titlu by Radu C. Milea

Cat ai zis? 105?! Pai ala e drumu’ pan’ la soacra-mea….

                                                                         Alex, coleg de munca

N-am avut emotii pana vineri seara. Atunci, ascultandu-l pe Radu si neintelegand mai nimic, mi-am dat seama ca situatia e relativ de kkt si faptul ca am invatat pe de rost traseul si PCurile o sa ma ajute cam fix pixu in toata afacerea. Ma intreaba mama „si, te-ai prins de ceva?” Da. Ceva cu o fantana intr-un picior si o bifurcatie si niste alte fantani din care nu vrei sa bei si altele din care vrei sa bei si ca pe urcarea aia ultima sa nu ma uit in sus.” Asta pe langa frustrarea mea constanta daca sa plec in fusta sau nu. Daca mai intra sau nu picioarele umflate in pantalonii de compresie dupa. „Milea eu stiu ca tu nu ai alternative, dar eu am. Fustita sau pantaloni?” in urma unei discutii relativ neproductive scoate o pereche de pantaloni dintr-o plasa si mi-i paseaza. N-am stiut atunci ce life saviour aveau sa fie nadragii astia pe traseu.

Vineri a fost o vanzoleala maxima in toate partile. Am reusit sa mancam tarzior, dar ne-am ghiftuit bine. Pe la 10 si ceva eram la sala de sport sa fac poze cu Aviatorii care soseau pe rand si sa las drop bag-ul. Anul asta la Ciucas am avut toata trupa la start. Oana, Simo, Sorina si Virgil la semi, Bunaciunea la maraton, subnumita la ultra si Daduta la voluntariat. Pe langa piloti, mai aveam si echipa tehnica, George a.k.a Za Transporter sau in alte medii cunoscut drept Sugar Daddy, nelipsitul Soimulica la pachet cu Bubu si un recrut nou, Andreea (Negru), aruncata in focurile semimaratonului, asa la plezneala. Ca ce sa-i faci doar venise cu noi si nu stia in ce se baga. Las’ ca a aflat :))

Intr-un final Rox a reusit sa scoata afara Iepurelul surescitat si s-o trimita la culcare pe la 11 si ceva. Am stat in camera cu Dada ca sa nu trezesc fetele cu noaptea in cap. La 4AM am bagat un orez cu lapte si ciocolata inghetat bocna (cine ar crede ca prostiile alea mici de frigidere ingheata asa de rau, like really?!) si doua rondele de orez cu ciocolata. Aveam in continuare emotii de faza cu fusta, mai ales dupa ce imi clantanisera dintii in gura cand iesisem din restaurant cu o seara inainte, dar am zis fuck it. Ma duc asa si oi vedea eu. „Oi vedea eu” era oricum motto-ul intregului concurs.

5:15AM si nimeni la start in afara de un baiat care isi facea incalzirea. Unde e toata lumea Dada, zic. Or fi luat deja startul :)) Ne ducem pana la sala de sport, cand revenim incepe lumea sa se stranga. Se verifica echipamentul, Dinu imi pune ditai cipul, poze, zambete si selfiuri de pe margine. Dau si de Petre (Dumitru). Dumi (Falca) si Dragos (Parnog) care ne sustine cu efervescenta. Cateva minute pana la start, cerul e senin sa citesti in stele, muzica se opreste. In prospetimea diminetii pastram un moment indelungat de reculegere pentru Nusu. Nu l-am cunoscut personal, insa cand i s-a urat drum bun intr-un ropot de aplauze mi-au dat lacrimile. Asa sa tot pleci in cursa la un ultra. Cu emotiile tale si ale celorlalti impletite in ceva dincolo de necunoscutul traseului.

Si Start!

Asa cum spuneam, pentru cursa asta evaluarea era asa s-asa. Parca n-aveam chef, parca nu ma mai pasiona, parca eram obosita. In plus aveam grija lui Ahile la care munceam de ceva saptamani bune sa il stabilizez si Dumnezeu cu mila ce avea de gand sa faca pe atatia km. Ce mai conta, traieste here and now si ... oi vedea eu :)) Imi ia 34 minute sa ajung la primul check point. Ma simteam binisor, chiar un pic in forta fata de cum plecasem. Iau ceva baieti cu bete si incerc sa ma acomodez la treaba asta cu frontala ca nu fusesem niciodata noaptea prin padure. Aplic tactica de la maraton si ma gandesc sa scot peste 4 ore pe varf daca anul trecut am scos 4 ore fix, sa nu existe riscul sa mor mai repede decat estimasem :))

Pe Ana (Constantin) si Diana (Surubaru) nici nu le-am vazut la start. Au zburat ca gandul (jos palaria!) Insa am ramas alaturi de Ionela (Iorga) cu care am alergat un picut pana la Valea Stanii. Super fit gagica! Trece pe langa mine nebunu’ de Irinel cu Go Pro-ul in gura, ii zic, beeei, scoate dracu’ kktul ala din gura si vezi pe unde mergi ca o sa cadem amandoi. Nu e kkt!!! Bine, scoate din gura kktul ala scump atunci, dar scoate-l! Langa mine Ionela rade. La Valea Stanii ajung la 1h 17 si bag pumnul adanc in farfuria de M&M. Sa va traiasca familia zic, si plec rontaind cu pofta. Pe urcare ma saluta cativa baieti – ma simt proasta ca pe unii nu stiu de unde sa ii iau. Cativa tin mortis sa imi spuna ca nu am multe fete in fata si ca sigur sunt in primele cinci si sa ii dau si alea alea. Incerc sa le explic la vreo doi cum sta treaba dar n-am cu cine. Ei tot o tin cu podiumul si timpul si treburi de-astea care nu ma pasioneaza mai ales in sambata primului ultra. Renunt sa mai explic si ii las sa creada ce vor ei. Pe urcare o prind pe Maria (Vasilica). De aici a inceput o poveste de dragoste tacita intre mine si ea pana la km 60. Tin pasul usurel pe coborare tot in ideea sa economisesc cvadricepsii, alerg tot platul si mare parte din forestier pana la intrarea in canion cu un baiat care ma incurajeaza sa merg cu el. Cu un an in urma scosese 17 h si ceva. Oricat as vrea eu sa ma cred de mareata timpul ala nu era de mine. Top of the top intr-o lume ideala sa scot 18h si ceva ar fi fost the shit. Dar realitatea era intre 19 – 20 h in functie de vreme/starea de sanatate si atacurile de panica pe noapte. Marsaluiesc in forta canionul unde si dau prima oara de Cosmin (Raileanu), care dupa Bratocea devine „fratele” meu geaman :))

Maria (hearts!)

Cosmin my brother :))

La Curmatura un voluntar imi spune, „bravo fata 4, podiumul e la 200m in fata”. Stiam ca vorbea de Maria. Am fost nitel suspecta ca sunt asa de bine clasata, ca mai vazusem o fata cu fusta portocalie (Alexandra cred) care ma intrecuse mai inainte. Anyway, folosesc informatia pe post de motivatie. Poate n-aveam eu nevoie de timp si podium dar de un motiv sa trag cu siguranta aveam. Asa ca din momentul ala imi propun sa stau cat mai aproape de Maria, daca tot mi se fluturase locul 3 pe sub nas asa cu nonsalanta.

Irina (hearts)

Ajung la Cabana in 3h 43. Incepusera niste stropi de ploaie si era cam innorat. O salut pe Irina (Fisheye) draga de ea, era la datorie si ne lua pulsul de la prima ora. Halesc niste fructe, refac stocul de gummy bears si o tulesc dupa ce le multumesc voluntarilor. Inainte de prima urcare mai teapana spre varf il gasim si pe Cornel (Fisheye) care imi face poza exact cand ma bate o pala de vant si o dau intr-un shooting a la Marlyn Monroe. Strig la el, sunt in fundul goooollll!!! Rade, I move on insa e din ce in ce mai frig, mai ceata si mai vantoasa treaba. Ating Varful Ciucas la 4h 28. Eram in grafic.

Sunt doar eu si doi baieti. Am facut coborarea aia de atatea ori. Niciodata nu as fi creszut ca imi va fi greu sa recunosc poteca. Ii opresc sa verific zona, le descriu cum ar trebui sa arate, dupa care continuam precaut la vale. Ajungem la rascruce unde maratonul face stanga. Doi voluntari batuti de vant dar plini de viata ne ghideaza pe poteca. Alergam toti urmati indeaproape de Maria pana la Bratocea, fara oprire. Poteca aia e un fel de drumul pensionarilor si turistilor adolescenti :)) Am dat gramada de ei, ne priveau un pic ciudat dar incurajator. La iesirea din padure ne-o luam in freza de la soare dar ii dam inainte cu spor. Km 30, Pasul Bratocea. 5h 06.

Acolo - Milea. WTF! Imbracat cu ceva alb, puritatea intruchipata, za Dark Knight undercover. Nici n-apuc sa ma manifest ca zice, „da sa iti bag asta in rucsac”. Imi baga haina de ploaie si incepe sa maraie, hai mananca, lasa prostiile, baga paine, ia niste chipsuri, inghite niste RedBull si hai misca curul ala gras/mare mai repede” :))) Stai mah in pana mea, ca nu intra toate in gura deodata. Hai, hai odata, misca! Na, puii mei, iau o mana de jeleuri si o intind sa scap de Prince Charming. Pe drum ma iau de vorba cu Cosmin. Ne dam seama ca suntem amandoi Gemeni, cu zile de nastere una langa alta si de acolo incepe o intreaga pleiada de discutii la deal si alergare la vale si plat. Maria ne prinde din urma, ba chiar o ia usor in fata (imi curgeau balele dupa ea. Are fata asta un pas usor si o finete in alergare nemaipomenita!)

Trecem de urmatoarele doua puncte de control. La CP8 mai gasim un baiat care se odihnea nitel cu o usoara durere in genunchi. Le atragem toti trei atentia voluntarilor ca noi pe ceas suntem la km 47.5 dar ei o tin pe a lor. Okkkk. Soarele incepe sa arda peste campuri cand tocmai o daduseram intr-o coborare stricata rau, numai ghemotoace de iarba peste ramatura de porci – I mean, cati mistreti in pana mea sunt pe muntii astia? Sa vina ca ii ia bunica-mea zilieri cand are nevoie sa sape in gradina ca fac o treaba de nota 10! Moartea gleznelor remix pe cativa km. Si cand ma bucuram din suflet ca am scapat dracu de ea dam intr-o panta printr-o padurice tanara. Bai Cosmine, tata, de unde kkt a aparut ma asta? Cine a pus-o ma in drum! Nici un profil de cursa nu poate descrie Everestul asta mic de Ciucas. Mi-am pupat genunchii cu foc si am revenit la the basics, tinandu-ma de fiecare copacel in urcare. Cand pe varf, ia si o doza concentrata de soare ca doar pulsul ala trebuia intretinut cu ceva.

Cand credeam ca nu mai ajungem, intrevedem Stana Nebunu la 8h 40 de la start. Bag niste cascaval si croncantele sarate. Imi refac stocul de apa si jeleuri si o intind. Dau de Cristian (Iosip) care ne intrecuse de pe la Bratocea si continuam impreuna toti 4 o vreme. Se anuntasera inca 9km pana la baraj. Cu ochiul meu de iepuras prinsesem o imagine scurta de releu undeva in departare, chiar de sus de la Vf. Ulita. Mi-am amintit eu ca Rox cand imi explicase traseul isi bagase niste p*** in forta in releul ala. A zis, citez „nu mai aparea dracu odata!!! Cand ajungi la el stii ca esti la baraj.” Pai am inteles perfect si partea cu p**** si cu releul. Nu mai venea. Ziceai ca il mutasera. Si da-i prin padure, cand in sus, cand in jos, niste coborari in cap pe care am stat destul de linistita pentru ca mi-am propus cu tarie sa nu cad pe cursa asta. Pot sa ma sparg in figuri la urmatoarea, dar acum era despre invatat si testat, fara avariat caroseria (mai mult!) pe final de sezon.

Si km dupa km dupa km, ma uitam la ceasul ala numarand minutele, unde kkt e mai fratica?! O sun pe Rox care venea cu pizza dupa mine la Baraj. Ii zic, ajung acolo pe la 9h si ceva. Calculele nu erau fascinant de proaste, dar necunoscand traseul, mi-am dat cu presupusul conform a ce alergasem pana atunci. De unde pana mea 9h! Stiam ca pe 60k sigur ajung pe la 10 ore in regim de ultra daca pe alelalte doua de 60 le scosesem mai bine. Dar totul era la marele ghici. In sfarsit, curba la stanga si in fata mea se inalta releul. Baga-mi-as **** in suruburile tale, ruginirea-ti toate antenele, prabusi-s-ar dealu’pe care stai!!!!

Prind aripi, ma gandesc asta e, barajul e aici! Canci! Forestier, forestier, forestier. Cosmin ramane usor in spate cu Maria, eu ma duc mai repede pe masura ce nivelul de draci crestea exponential. Prind niste baieti din urma.”Baieti, unde pana mea e barajul ala?” „Te rog nu mai vorbi de el ca o ia asta razna si ne ia la bataie”, zice unul din ei. „Eh, ce faci Mela!” zice al treilea. „Stii sotia mea a alergat cu tine ca pacer anul trecut la MIB. A venit si-a zis acasa ce bine i-ai dus. Acum ia podium la triatlon!” Ma bucur tare, zic, fix inainte sa taiem niste curbe din forestierul infinitului. Tai tot ce pot! Incep sa aud motoare de masini. Si le tot aud dar drumul tot nu apare. Deja sunt cu spume. E cald si nu mai am apa.

Km 60 pe ceas timpul meu 9h 58 minute. Numa ca barajul tot nu era de gasit. Mai dam de doi masculi bine. Unul anunta cu lehamite ironica: e pe la km 63. Pfoai, mortii si ranitii! Fix pe coborarea spre drum, suna Soimulica. „Iepurel unde dracu esti! Se raceste pizza! Vreau doar sa stiu ca esti bine!” „Tu femeie sunt chiar aici la drum, kk-m-as pe el de baraj, ce p****-masii l-au pus la dracu in praznic, nu mai stiu sa numere!!!! Ca sunt plina de draci baga-mi-as p***!!!” Baietii din fata rad, unul zice, „asaaaa Melaaa!!! Zi-le si pentru noi!” End of call.

Cand sa ajung, damele mele preferate, Rox si Andreea, stau in drum urland ca apucatele. Femei, ce sa-i faci. Haaaaiii Melllaaa!! Galeria lu’Dinamo ar fi fost put to shame :))) Ma bufneste rasul desi eram inca inversunata de numa. Inauntru dau de Bogdan (Cretu) care abandonase din cauza unor dureri la sold. Apar si Maria plus Cosmin. Toata lumea se tranteste pe jos. Andreea e in charge cu hranirea bestiei. Apa, Cola, Cola, Cola :))) Imi face curatenie prin mancarea din rucsac si imi aduce farfurie dupa farfurie, ca la nunta. „Mai vrei ceva? Mai vrei ceva?” Are viteza luminii. Fac refil la apa. Ruxache imi indeasa trei felii de pizza pe gat. Nu mai simt nici gust nici placere. Talpile ma dor. Picioarele sunt foarte bine, Doamne ajuta. Dar cervicala e rupta bine. De abia pot sa intorc capul in orice parte. Apare Adriana (Lupa) care imi imprumuta niste crema incalzitoare. Simt fiecare fibra cand maseaza Rox picioarele. Aflu ca Andreea a facut 3h 16 la semi. Bravoooo fatttaaa!!! Grasooo!!! :))) Ma bucur tare ca s-a dus pe cursa, chiar si asa, impinsa de la spate. Ultimi pupici si imbratisari, Rox ma conduce peste baraj dandu-mi ultimele indicatii. In fata mea, Maria plecase cu un alt baiat, in alergare. Pentru mine de abia acum incepea ultra cu adevarat.

Cand esti mic si bei laptic si o dai in semi :))))

Intru pe forestierul prafuit, singura. E caldut si bine, si foarte liniste. Doar vantul prin copaci si profit sa ma linistesc dupa agitatia primilor km. Mi-am luat betele in primire, in rest, aveam sa ma schimb la Valea Stanii unde ma urmau fetele. Urc o vreme usor fara sa ma agit, intru intr-o stare de calm necaracteristica mie. Cand intru pe plat incep sa alerg usor pe bucati scurte, insa imi dau seama repede ca nu prea ma intereseaza sa alerg. Mi se schimbase total mood-ul de dinainte de baraj. Eram fascinata, entuziasmata si un pic tematoare, toate la un loc. Stam cu ochii pe ceas incercand sa duc un mars in forta, interesata mai mult sa vad, sa absorb totul in jurul meu, sa ma pregatesc pentru noapte. Mi se repetase de N ori ca trebuie sa ma agat de careva pe seara. Nu era nimeni. Ma prind doi baieti din urma. Mergem toti povestind cam o ora, cat pe ce sa calc pe un sarpe. Mi-l arata unul din ei. „Ai pus piciorul fix langa el.” Sa mor de inima. Urasc serpii. Il vad cum se incolaceste si dispare in frunzis. Yuuuccckkk, pana mea, scarbos!!! Later dam de Dumi care nu era in apele lui si avea ganduri de abandon. Dam de niste stani, cam ramanem fara apa. 14km pe un forestier, nu neaparat plat sau alergabil in totalitate – pentru mine cel putin. O sun pe Ruxache sa incerc sa aflu detalii despre fantani. Dam si de fantana intr-un picior, plina de broaste. Next. Unul din baieti ramane sa manance, Dumi ramane si el in urma, pe celalalt il pierd cat vorbesc cu Roxana. Gasesc apa, ma adap, fac refil. In sfarsit nevoia de un susu dupa o tona de lichide consumate pe drum. Cand intru pe urcare spre Varful lui Crai, incepe sa apuna soarele.

Cand incepi sa ai emotii cu adevarat

Nu va pot descrie senzatia. Am scos telefonul si am facut singura poza de pe traseu. Daca 105km erau the next level pentru picioare, noaptea era the next level of scarry pentru cap si mi s-a strans inima nitel. Am pus geaca pe mine si i-am dat mai departe singura. M-am uitat la drumul ala serpuit spre Crai si am zis sa o fac pe Ruxache mandra. Am bagat direct un vertical si am taiat toate curbele pana n-a mai fost nimic de taiat. Apoi cu spor si drag drept in sus la masina baietilor de la CP 11. 13h 53 si Victor Iliescu ma felicita impreuna cu colegul lui. „Mela esti foarte bine, cred ca esti a 5-a fata si ai un timp bun.” Who cares anymore. Dezvolt o pasiune subita pentru castraveciorii aia sarati, am raschetat toata farfuria. Am servit si cainele din dotare dar nu a vrut sa manance desi baietii s-au plans ca a furat tot ce era de furat :)) Victor imi scoate frontala si ma sfatuieste sa pun pantalonii la Valea Stanii ca va fi cald mai jos. Plec, tot singura. Intuneric. Dau drumul la frontala si alerg valea si parte din plat, in speranta ca totusi mai gasesc pe cineva in fata. Cand intru pe fals ma uit inapoi si vad lumini in departare. Lumini care insa nu ma prind deloc din urma.

De acolo totul a fost drum la lumina lampii. Fara peisaj, fara stele, doar vant pe ici pe colo, camp uneori din ce puteam distinge, cu vacile ai caror ochi rosii licareau cand ma uitam spre ele. Din cand in cand benzile de marcaj reflectau lumina si credeam ca poate sunt alergatori si fugeam sa ii prind, cand colo, nimic. Ajung doi baieti dar plec mai departe. Incepe sa bata vantul mai tare si sa picure. In scurt timp incepe sa toarne, cu vant din fata si imi intra toata sarea de pe piele in ochi si mi-e greu sa vad pe unde merg. Apa imi spala crema anti-frecus dintre picioare, ma irit si ustura. Tot astept sa intru in vreo padure ceva sa ma pot ferii putin de ploaie sa bag pantalonii, dar padurea aia nu mai vine. Decid sa ma opresc in drum si imi fac curaj sa dau geaca jos sa scot pantalonii din rucsac. Ma rog sa aiba fermoar jos ca nu ii verificasem, pentru ca io adidasii nu ii scoteam din picioare nici sa ma bati la ce basici simteam ca sunt acolo. Aveau! Doamne multumescu-ti! Radu, you the best! Reusesc cu mainile butuc sa ii pun pe mine cu tot pamantul aferent luat de pe adidasi, dar ce mai conta. Sunt safe. Plec mai departe. Ma prinde din urma Cosmin cu baiatul pe care il lasasem mancand. Alunga niste caini de la o stana si pleaca mai departe alergand. Am cantarit repede situatia si mi-am dat seama ca cel mai probabil nu as fi reusit sa ma tin de ei prea mult asa ca i-am lasat sa se duca dupa ce i-am urmarit indeaproape o perioada. Lasasem manusile la Rox sa mi le aduca la Valea Stanii. Deci, ia de aici frig. La Tabla Butii doi voluntari super de treaba stau in ploaie cu mancarea frumos aranjata in portbagaj si se roaga de mine sa mananc ceva. Apare un domn mai in varsta, cam dezbracat si ud fleasca. Voluntarii insista. De bunatatea lor, beau jumate de pahar de cola si restul il ia domnul respectiv care imi spune ca se va schimba curand ca are haine uscate la el. Se opreste la un punct de voluntari cu foc de tabara chiar inainte de coborarea spre Valea Stanii si raman iar singura.

Namol pe toata coborarea. Baltile alea uriase care ziua se vedeau verzi de la matasea broastei, acum aratau a un maro bolnav cu rame mari si grase innecate prin namol. Nici un sunet decat ploaia, copacii si ochii de pisica plasati strategic pe copaci, mai departe si mai departe. Ma plictisisem deja de moarte. Ma gandeam sa ma opresc aici. De plictiseala, ca in afara de cervicala care ma chinuia, n-aveam nimic si eram de un calm tulburator de irealist. Dar zic, du-te in pana mea la finish oricum ar fi, ca daca nu mai faci altul, macar pe asta sa il ai terminat. Sau du-te pentru ca te asteapta toti oamenii aia si stii ca nimic nu va mai conta cand o sa fii in varful dealului aluia si o sa ii auzi. Nimic.

Cu gandurile astea ajung la baza. Haaaaiiii Meeelllaaa! Tu esti? Da’ cine dracu’ altcineva sa fie, mustacesc cu voce tare, incantata in sinea mea ca in sfarsit mai dau si eu de un suflet de om. Rox si Andreea sunt infofolite bine. Sunt deja de cateva ore bune pe drum stand dupa fundul meu. Prima intrebare, spusa cu juma de gura, ca parca nu eram nici eu convinsa, dar am zis sa incerc: „pot sa abandonez si io aici?” Numa ce ma luase Rox in brate, ca ma si lasa de zici ca brusc prinsesem raie si ma ia de mana tarandu-ma dupa ea vehement. „Abandonezi un kkt!!!! Cum p*** mea sa abandonezi! Esti pe 5 si ai venit super bine. Ce balmajesti aiurea! Hai sa te schimbi!” 15h 32 min, Valea Stanii.

Valea Stanii cu echipa mea de top!

Stau ca o papusa mecanica cat fetele astea scot hainele de pe mine. Am o rana pe spate de la rucsac si cateva vanatai. „Daca imi zici ca nu fac 23 – 25 de ore pana la finish plec”, zic. Altfel n-are rost. Sunt plictisita de moarte si n-am chef sa mai stau degeaba pe traseu, ca io n-am treaba cu loc si timp si kkturi. Rox se uita la mine. Nu fii nebuna, cum sa faci atat?! Te doare ceva nasol rau? Nu, decat cervicala. Atunci du-te. In cel mai rau caz sari de 21 de ore daca e vremea foarte naspa sus. Bun, plec. Ma opresc voluntarii. Stiti nu e bine ca ati venit singura pana aici si nu ar fi cazul sa va dam drumul iar singura mai ales pe bucata asta. Ca ursu, ca vremea, ca urcarea. Ma tin acolo vreo 10 – 15 minute. Apare si Marmota care incepe sa imi prezinte meniul zilei de ziceai ca suntem la Hilton. Pai na, ma apuc si mananc :))

In sfarsit apar 4 bucati, una si una printre care si Cristian. Plec cu ei, insa la jumatatea pantei, pe care o duc neasteptat de bine la cat de horror e (am inteles de ce nu trebuia sa ma uit in sus. Literalmente pe ultimii 2km te apuca disperarea ca nu se mai termina!) ii las in urma. Ies la suprafata si in somoioagele alea de iarba, boscheti si brazi nu mai reusesc sa disting poteca oricum inexistenta dar vad o frontala printr-un copac. „Urmareste vocea mea” se aude. Am urmarit-o intr-un vertical fortos timp in care imi plezneste o basica pe degetul mic. Ma ustura in suflet dar trag si in sfarsit ajung in fata unui salvamontist si a lui Octavian (Ivanov). CP 13, La Rascruce, 18h 05.

Tavi ma conduce cateva sute de metrii ca un gentleman – multumesc mult Tavi inca odata! – imi ureaza succes si incep sirul urcarilor scurte dar usor naspa spre statia meteo. In 40 minute ajung la urmatorul voluntar, chircit pe stanci. Ma felicita si ma roaga sa fiu atenta la coordonatele date de el. „Ai incredere in mine si dupa 6m, chiar acolo, sa faci dreapta, chiar daca tu stiai ca trebuie sa fie stanga. Este foarte bine marcat. Mergi 1,8km pana la colegul meu intr-un cort luminat si el te va indruma de acolo.” Repet de vreo doua ori daca sigur dreapta. Poate nu auzisem bine, batea un vant ceva de speriat, nu iti auzeai nici gandurile in cap. Urmaresc licuricii prin ceata care fugea disperata pe la picioarele mele. Intr-o usoara curba nu mai vad nici unul. Ma panichez si nu stiu ce sa fac. Nu vedeam nimic, doar cam la 2m de picioare, lumina de la frontala devenise lapte in ceata deasa. Fluier si fluier, nu te putea auzi nimeni. Inapoi nu ma duc, imi zic. Continui prudenta sa nu ma zboare vantul in boscheti si reusesc sa vad urmatorul licurici. Cortul ala parca nu mai aparea. Intr-un final l-am gasit. Am crezut ca se duce ca Dorthy in tornada baiatul ala cand a desfacut fermoarul. La stanga de aici si la vale.

Cand raspunzi la oameni dupa doua zile

Ca deh, m-am trezit de fapt abia pe luni....

I-am multumit si am inceput coborarea spre luminile orasului. Incepusem sa ma agit, gata ai scapat. De unde naiba. Mergeam incet, puteam sa disting poteca dar nu si gaurile din ea. Aproape ca mi-am lasat gleznele de vreo 3-4 ori pe acolo. Nu recunosteam bucata aia. Am inceput sa urc. Am zis nu e bine, trebuia doar sa cobor. Dar nu, marcajele continuau. Incep sa cobor iar, mi se face frig de la vant si de la faptul ca nu pot sa alerg pentru ca orbecai. O sun pe Roxana panicata ca poate totusi am gresit traseul. Saraca. Nu aude mare lucru din toate p***le pe care le arunc cu inversunare. Inteleg ceva cum ca trebuie sa fiu tare ca sigur fac o ora pe coborare. IMI BAG PL, IO NU VREAU SA MAI STAU AICI O ORA, FAC DRACU PNEUMONIE! Nu se mai auzea nimic. Am simtit-o frustrata ca nu putem comunica. Am auzit mesajele intrand dar nu mai aveam maini sa scot telefonul sa vad acelasi sfat. Rezista o ora.

Cand nimic nu mai conteaza si brusc revii la normal ca dupa furtuna

Imi trag doua palme mentale, imi amintesc ca am nurofen raceala si gripa in camera si ii dau in continuare, asa incet, cu pietrele rostogolindu-se dupa mine. Parca se mai insenineaza. Incep sa aud trambite si risc un pic de viteza, cu ochii infipti in pamant. Cand ies din padure campul era marcat pe ambele parti cu licurici de ziceai ca aterizez pe Otopeni. Va spun, intr-un fel, finish-ul pentru mine a fost la Silva. Toata mana aia de oameni strigandu-ma pe nume de ziceai ca ne stim de-o viata. M-au inconjurat imediat, mi-au umplut sufletul cu caldura dupa frigul indurat pana atunci. „Ai venit singura?!” Da, zic. Restul baietilor cred ca erau raciti. Se rade. Se glumeste. Le multumesc din suflet si plec. Striga pe urma mea „Bravooo Mela, hai ca esti pe 5!!!” Fir-ar el sa fie de 5 daca nu m-a bantuit cifra asta tot drumu’ ca deja ma lua rasul.

Multumesc Andreea Toader pentru cuvintele frumoase! Ati fost ca o cana de vin fiert :)))

Stiu bucata de la Silva catre Cheia pe de rost. Stiam ce radacini zac pe forestier. Alerg prin padure pana ajung acolo, apoi cobor la relanti si incerc sa mai dau putin pe plat insa orice piatra in basica aia sparta ma lovea in suflet. O sun pe Rox sa ii spun ca am ajuns la DN. Inca putin.

Din intuneric apare mama, fantomatic, cu bratele deschise, plangand. In urma ei cu frontala Edi (Harjoi). Sunt acasa ma gandesc. Facem drumul la pas, ca si cum nu trecusera 100 si ceva de km. Murise si ceasul Roxanei pe care il luasem la schimb la Valea Stanii. Nu mai conta nimic. In varf de deal imi amintesc senzatia pe care o avusesem venind de la Nicos cu o seara inainte. Uite asa va arata totul cand vii tu. Cateva pete luminate pe asfalt si la finish niste oameni care freamata. Freamata pentru tine fata draga. Misca-te!

Bunaciunea mea la primul maraton, loc 1 categorie!!!!

Am inceput sa alerg, probabil mai prost decat imi imaginez, insa simteam ca zbor. Am imbratisat atatia oameni, am primit poze si filmulete de la atatia alergatori prezenti pe margine si voluntari de pe traseu, ca trei zile mai tarziu, sunt in continuare umila in fata a ce a insemnat acest ultra pentru mine, nu ca traseu, diferenta de nivel sau timp, ci ca atitudine, prieteni, forta si anduranta la capsor. A fost tot ce mi-am dorit sa fie si n-as schimba nimic, decat poate cele 37 de minute de la finish, sa fi fost 20h in cap sa nu mai stea oamenii astia dupa mine atat. In rest, a fost – perfect!

Credits

Roxana si Andreea – acum ca sunt mai treaza ma simt ca si cum am inregistrat cursa si reiau filmul cap coada. Realizez mai mult decat atunci cat a contat prezenta voastra cand mi-a fost mai dureros si lehamite. O vad si acum pe Andreea indesata in haina aia albastra de ploaie, ii sticleau ochisorii in cap. Iar tu Rox, nu mai zic. Erai manager de Pit Stop. Mai aveai un pic si bagai cheia de descarcerare in adidasi sa indrepti planetarele ca sa imi dai vant mai departe.

Aviatiei Run Team – Daduta, din intunericul diminetii pana in intunericul noptii, ai fost prezenta alaturi de mine. Singurul zambet apropiat la startul celei mai exciting curse ale mele. Iar voi toti, ati fost motivul meu principal de finish pe ultimii km. Daca era dupa mine ramaneam la niste carnati de bere la Valea Stanii numa de plictiseala.

Mama – m-a imbratisat odata cu lacrimi in ochi cu o seara inainte. Dupa care a fugit dupa mine si m-a mai imbratisat odata. Nu am vazut-o niciodata atat de emotionata si speriata. Pentru ea, cursa mea a fost mai grea decat pentru mine, traind-o de pe margine, stiind ca sunt genul care ma pot arunca in cap, chiar si responsabil – daca exista asa ceva :) Felicitari pentru omul care esti, pentru sufletul de mama si alergatoarea fenomen in care ai crescut in ultimii ani!

Radu – neeaaahhh :))) te-am strans nitel de gat cu geaca sa te tin la poze dar la Vo2Max-ul tau ai facut fata cu brio. Ba chiar s-a vazut un zambet fortat pe sub mustata. Nush ce cautai la ora aia treaz, dar ti-ai cautat-o cu lumanarea. Multumesc ca mi-ai motivat fundul mare si gras, asa cum (nu) stii tu mai bine. Love was my religion cu tine weekendul asta.

SGistii - Marian (Vasile) si Petre, pentru sfaturi, motivatie si buna dispozitie. Maybe I am hooked :))) Dar nu e timpul pierdut niciodata atata timp cat va am aproape sa ma bateti la cap!

Daniela (Ene) - fara de care Tziparii ar fi fost extrem de nabadaiosi. Multumesc pentru rabdare, anduranta la nebunia mea si zambetul care alina orice durere cand intru in cabinet. 

CiucasX3 Team – o echipa de suflet pentru mine la fel ca si concursul pe care il organizati. Multa munca si dedicare, multe zambete, grija si sfaturi bune. Bravo mai! Felicitari inca odata pentru tot efortul depus, voua si minunatilor vostri voluntari care au fost pansament pe rana exact cand ne trebuia mai tare.

Felicitari tuturor participantilor pentru dorinta de a pleca de la start, motivatia de a duce bine o cursa si placerea de a crea amintiri care sper sa ii readuca la Ciucas si la anul, indiferent de traseul ales.

Ca nota de subsol - mai multa grija la ambalaje. Eu si Cosmin am adunat ceva dupa Pasul Bratocea. Si poate mai multa empatie fata de cei „cazuti” la datorie. Cu sau fara experienta, „taiati” din prea mult sau prea putin, in momentul cand cuiva ii este rau, ajutati-i. Lectia a fost deja predata daca ii gasiti in genunchi. Invatamintele vin dupa, insa la momentul respectiv, trebuiesc ajutati, cu grija si intelegere. Va spun asta, pentru ca unul dintre motivele care inca ma atrag cand vine vorba de alergare, este ca oamenii par sa isi regaseasca umanitatea cand trag cot la cot cu ceilalti si impart, fizic si mental, aceleasi greutati. Let’s keep it that way!

Va pup, va multumesc pentru cuvintele frumoase si incurajari, si mai ales pentru increderea acordata ca voi duce aceasta cursa pana la capat asa cum imi place sa o fac de fiecare data.

Cu zambetul pe buze.

Mela