Povesti de "atlet"

5 august 2015

Entezita: Inflamatie a insertiilor osoase ale tendoanelor, ligamentelor sau aponevrozelor, adesea de natura traumatica. Se constata indeosebi la sportivi sau la profesiile care impun efort fizic si este localizata in zonele de insertie ce corespund muschilor solicitati.

Asa a zis omul ieri la Spitalul de Ortopedie. Si il cred pe cuvant ca ma doare fesa dreapta de 3 saptamani. I-am zis Dl. Doctor, m-am saturat sa pull the Michael Jackson stunt a.k.a. sa stau cu mana intre picioare macar de 50 de ori pe zi.

“Pai haideti sa vedem ce doare.” Misca omul piciorul in toarte partile din toate incheieturile. “Va doare? “Nu.” “Va doare?” “Nu.” Perspicace fata! “Sa stiti ca pe mine chiar ma doare, ca de asta am venit, dar nu ma doare acum.” Ca sa nu ii zic omului „cand ma atingeti dumneavoastra”. Sunt naspa. Doctorul este unul dintre putinii care mi-a placut foarte mult. Chirurg ortoped cu specializare pe traumatologie. Exact ce imi trebuie mie ca eu ma pricep sa imi traumatizez corpul. Zice, „Da. Nu e grav...” si continua el in ce nu pot sa traduc pentru ca vorbea doar in muschi si oase, o discutie unilaterala sustinuta si inteleasa doar de el. La fata tampa afisata constant timp de doua minute omul a reactionat natural tarand scheletul din coltul cabinetului catre moi. Arata cu degetul partea de jos a bazinului si zice „Aici.” Asa. „Aici se prinde muschiul care va doare. Este muschi de profunzime care traverseaza fesa. Va doare tot timpul pentru ca il folositi la mers. Vestea proasta este ca nici o crema anti-inflamatoare nu ajunge la el.” Ma uit la fundul scheletului. Fratica ce noroc pe tine ca nu ai buci! N-are ce muschi sa te doara! „Deci unde va doare exact?” In capsorul meu ma gandesc ca e stupid sa fac spagatul la ortoped ca la ginecolog sa ii arat exact locul unde ma doare, dar de aia m-am imbract in pantaloni, ce naiba! „Da, vorbim de o entezita.” Ah, ma gandesc. Iar incepe. Dar se opreste si zambeste candid adresandu-se inteligentei mele medicale tumefiate. „Nu avem ce sa ii facem decat sa asteptam sa treaca de la sine. Sunt chirurg. Imi place sa dau solutii la omeni. Sa ii operez daca pot, dar in situatii din astea n-avem ce sa facem. Repaus si fizioterapie.”

„Da. Suna bine, e logic. Dar impractic.” Zambesc amintindu-mi de o conversatie similara la Floreasca in 2011 cand mi-am rupt glezna. A treia oara. Atunci trebuia sa dansez. Acum trebuie sa alerg. Scopul clar scuza mijloacele. „Stiti, eu plec in concediu si o sa merg foarte mult. Si treaba asta nici de mers nu ma lasa. Fara sa mai spun ca trebuie sa ma antrenez pentru stafeta.” Astept. El zambeste. „Deci? Cum facem? Nu pareti foarte socat de planul meu complet in dezacord cu al dumneavoastra.” Zambeste in continuare si da din cap. „Sunt chirug traumatolog. Jumatate din pacientii mei merg mereu contra vantului nu conteaza cat de tare le spun eu ca bate.” Frumos. Imi place. Ma bucur ca vorbim aceeasi limba. Imi prescrie alte anti-inflamatoare si un spray care „raceste zona dureroasa.” „Sa stiti, si imi scuzati limbajul, ca asta ar fi prima oara cand imi criogenez fundul, ca sa zic asa. In rest le-am incercat pe toate.” Rezidentul (am uiatat sa va zic ca era un rezident cu el) rade scurt, profesional. „Nu m-am dat cu crema anticelulitica pe fesa asta cat m-am dat cu Voltaren si Sindolor, deci sper sa mearga. Ah da. Si stiti, pe 10 octombrie as vrea sa ma duc la alergare montana.” Nimic nu il uimeste pe omul asta. „Pai mergeti.” Sunt „suspecta” cum zice bunica-mea. Cum de ma lasa asa usor. Doar ce mi-a zis ca am un muschi in bucusoara care face nazuri si o sa ma doara. „La deal o sa fie bine. La vale... O sa muscati tarana.” Ma las pe spate in scaun. Am fost suspecta for a good reason. Mda. „Haideti sa vedem cum stam cand va intorceti din concediu si vedem atunci cum facem cu muntele. Sa trecem noi de dealurile astea prima oara." Emotionant de pozitiv.

Plec usurata cu aceeasi durere intre picioare. Seara m-am dat cu spray-ul miracol. Ma uit dupa aia pe eticheta si zice ca nu am voie sa expun partile tratate la soare nici doua saptamani dupa utilizare. L-am aruncat in sertar. This ass is going into the sunshine in vreo 3 saptamani, deci fuck off criogenare!

Deci na. Good luck cu alergarea si remember: pain is a normal process in getting better. Atata timp cat intelegem ca al nostru corp doreste sa stea confortabil pe treaba lui, nu evoluam in sport. Nu conteaza ce sport. Dati-i vreo 6 luni sa faca ca toti dracii dupa care isi da seama ca nu are cu cine si o sa vi se alature in cursa spre mai bine!

Va pup! Eu si entezita mea!

 

Cu Entezita in floare. Am pornit de la 6 benzi ca sa ajung gradual la nici una. In vreo 8 luni.

Asta a fost postarea mea pe FB acum un an jumate. Era la cam 3 luni jumate dupa ce m-am apucat de alergat. Cred ca m-am ales cu tendinita asta de la bucatile facute dupa capul meu la Dinamo. Pe vremea aia eram setata sa trec de 56 minute pe 10k. Cu cat eram mai frustrata cu atat nu imi iesea. Mai mult de 56 minute sigur. Mai putin, niciodata.

Am stat atunci 2 saptamani pe bara cu anti-inflamatoare si more frustrare. Am plecat in concediu o luna. Singura si prima oara cand am stat o luna in concediu. In State. Toata luna am alergat doar 5k, max 8k spre sfarsitul lunii. O caldura infernala pentru septembrie si un nivel de umiditate fantastic si nu eram obisnuita sa alerg intr-o sauna de genul ala. La mijlocul lunii m-am inscris la un concurs local de fund raising unde am reusit sa scot PB la vremea respectiva de 24”16’ pe 5k. M-am prins eu ca alergarile constante pe aceeasi distanta duc la succes haha. Nu radeti. Omul invata cat traieste.

HM OMV Petrom mai 2015. Cand m-am taiat la final din cauza HR. Benzi.

Ciucas 2016. Benzi

VLC Ciunget. Benzi.

Maraton, octombrie 2015. Benzi.

Baneasa Spring 2015. Benzi.

PB pe 5k in Philadelphia, septembrie 2015.

Stafeta octombrie 2015. Cu Super Echipa si Bunaciunea.

Am facut atletism indoor vreo doi ani pe la 16 ani. Viteza. Eram buna, buna rau. Uram sa alerg distante lungi pe vremea aia. M-am lasat inainte de bac si cu facultatea nu mi-a mai stat mintea la asa ceva. Anul trecut cand am fost la testul de efort mi s-a spus acelasi lucru. Distante scurte si viteza ca la pulsul asta rupi. Rupi pe dracu’. Va zic eu. Nu este usor sa cresti viteza. Nici macar pe aceeasi 10k pe care ii alerg Doamne iarta-ma de aproape 2 ani. Alergand doar km mai multi sau doar aia 10k la nesfarsit nu se intampla mare chestie.

Cozia 2016. Greu frate la deal. Daca imi ziceai atunci ca o sa fac sprint-uri pe panta, n-as fi avut forta nici sa rad la tine.

Da, am reusit in octombrie 2015 la stafeta sa scot 54”12’. Aia a fost tot. Acum am ambitii in cap construite mai mult pe increderea in mine a unui om - un om care a ales sa ma ajute (!heart!) sa fac un antrenament cu cap ca sa nu mai trezesc mortii fesieri la viata haha. El crede ca pot sa o fac – sa alerg astia 10k intr-un timp care chiar si acum mi se pare un mic erotism. Acum si eu incep sa cred ca, eventually, o sa il scot. O certititudine exista: muncesc pentru treaba asta si nu imi e usor. Sunt la birou ceva ore bune, alerg tarziu cand poate capul meu e vraiste, cand poate m-am chinuit sa imi amintesc sa mananc pe la 5:30 sau 6:00 ca sa am timp sa diger inainte de alergarea de la 7:30. Cand mananc pranzul oricand intre 1:00 – 3:00PM in functie de cum scap. Cand aproape trebuie sa imi leg de mana sticla de apa sa ma fac sa o beau ca sete iarna nu prea imi e sincer. Bag ceai mai mult. Dar trebuie si trebuie si atunci ma fortez. Si mai ales cand ajung acasa la 9:00PM si nu stiu ce sa fac mai intai. Sa mananc sa nu se faca prea tarziu. Si ce naiba sa mai mananci la ora aia, da’ nici nemancata nu pot sa stau. Sau sa fac recuperare, sa ma tarasc pe roller, sa fac un masaj la gambe si sa ud genunchii cu un Voltaren.

NOTA: As vrea daca se poate un roller pe care sa ma dau fara sa trebuiasca sa ma sustin in mani haha. NU MAI AM FORTA. 

Ah, si undeva in toate astea trebuie sa intre si un dus. Si planurile pentru a doua zi. Si ceva citit, si niste traduceri sau alte hobby-uri. Si somn, ar fi bine. Si viata, asa in general, sti ce zic? Unde dracu’. Nici de matza nu mai am timp. Mananc la TV cu el in brate ca sa nu creada ca l-am abandonat cu totul.

Acum intrebarea vine de la multi, da’ de ce te chinui? Pe ploaie, vant, frig zapada, ai sau n-ai chef, te duci de nebuna. Aud asta cel mai des. Explicatiile sunt 2 si sunt simple.

1. Asta vreau si asta am ales, nu ma obliga nimeni. Si cand zic un lucru, il fac. Da, e greu dar stiam in ce ma bag. Bine… aproape haha. Dar se vad rezultatele si asta ma motiveaza pe mai departe. Si cel mai important, imi place si de la saptamana la saptamana imi dau seama ca ce luni credeam ca e imposibil sa fac, duminica e facut si e facut cum trebuie. 

2. Va spuneam ca un om crede ca eu pot sa fac asta. Si am inceput antrenamentul bazandu-ma mai mult pe increderea lui in mine decat pe propria incredere. Mi-a zis ca nu e bine asa. Dar asa au stat lucrurile. Asa cum imi spunea si Micki azi la kineto, la varsta mea, aia nu foarte inaintata, e greu sa mai faci anumite treburi fara sa te doara ceva. Nu zice nimeni ca suntem batrani la 34 sau peste oameni buni, dar iti trebuie un anume mod de viata, o investitie financiara si ceva noroc sa poti sa mai faci performanta intr-un sport pe care nu il practici de mult si pentru care organismul trebuie sa dea mult peste norma. Si prin peformanta ma refer la scopul fiecaruia de a se auto-depasi la un nivel mai sus decat speram. Si, pentru ca de fapt asta e idea de baza, mai trebuie sa ai si un om care stie ce face si ce vorbeste care sa te indrume. Acum dupa aproape 2 luni am invatat si eu sa am mai multa incredere in mine, desi credeti-ma, plec cu emotii la unele antrenamente mai grele, ca poate nu imi ies. Si cand imi ies sunt ca aia mici, zici ca ma duc cu carnetul la mama sa ii arat ca am luat 10 haha. Se obisnuieste el saracu’. Nu stiu cat sau ce intelege din comportamentul asta sau crede ca sunt alintata ori posibil ca am luat-o razna, dar cand ma duc si ii zic “ai vazut ce am facut eu acolo!!!!” eu chiar sunt fericita. Si asta conteaza.

 

Dupa una dintre cele mai grele alergari de anul asta. Pante la -10 grade, vant si zapada proaspata. A fost singura data cand mi-a trecut prin cap sa renunt. Literalmente, sa ma duc acasa. Si atat. Vorbeam singura pe panta aia. "Hai! Hai! Hai!"

22.02.2017

Azi am fost la kineto pentru ca ma doare ceva la degetul mare de la piciorul stang. Pe acolo in zona unde se fac monturi. Stiti ca monturile sunt ereditare si mama le are. Dar nu inseamna ca musai trebuie sa le fac si eu. Am ajuns la medic dupa regula de aur, daca dupa 2 saptamani nu trece, du-l la doctor. I-am dat gheata, masaj, voltaren si nu m-a lasat. Nu doare excesiv dar e acolo. Si din putin se face mult si poate ma trezesc cu vreo fractura de stres sau fascita plantara si sa vezi atunci distractie. La radiografie, toate oasele au iesit la numar, pareau intregi si la locul lor. Bine asta e piciorul stang, la dreptul e alta poveste haha (cred ca mi s-a micsorat ala putin ca pantofii mai vechi imi scapa intr-una dar pe stangul stau la fel). S-a decis ca e un tendon care si-a luat un pic vacanta ca e prea stresat de la atata calcat in picioare. Adevarul e ca niciodata nu m-am antrenat atat de mult. Nu am alergat vreodata pe zapada atata timp. Am deja facuti aproape jumate din totalul kilometrilor din 2016 in nici doua luni. Daca o tin tot asa, in doua saptamani fac jumate. Shit. Acum ca o scriu devine chiar prea clar haha. 

Revenind, la deget n-am ce sa ii fac mare lucru. O sa incerc sa ii dau cald in loc de rece si sa ii povestesc despre bucuria alergarii ca sa ii treaca. Ce bullcaca vorbesc aici haha Bucurie my ass. Alergarea e frumoasa, pe bune, dar poate fi si dureroasa si frustranta si eliberatoare si stresanta. Conteaza sa avem motivatie in ceea ce facem. La mine de acolo survine placerea. Sunt unul din acei alergatori care nu alearga “cu sufletul”. Mai mult cu mintea. Mereu trebuie sa existe un challenge, un next step. Ce o sa fac cand termin cu provocarile? Gasesc altele. Nu cred ca voi duce lipsa vreodata. Uite acum vreau si eu sa ajung sa scriu pe Strava “easy run” si sub sa apara 15k in avg pace de 4:30 haha. Intre timp, alerg cu sufletul cand sunt obosita, n-am target, am nevoie sa macin niste nervi sau e luna plina. Sunt mai rare astea, dar sunt la fel de benefice ca momentele de “fu*** ca mi-au iesit si intervalele astea sa le ia dracu’!”

Ca sa tragem linie, concluzia zilei este ca daca nu te doare intre picioare si degetul mare, nu esti atlet haha. Atat va zic. Cei cu dureri de gambe, genunchi etc sunteti boring. Commun. Va sugerez o entezita localizata inghinal si macar degetul mic. Sa stiti ca m-a durut si ala la un moment dat, dar a fost mai barbat decat ala mare si i-a trecut intr-o zi. In continuare insa amorteste inghinalul, pe ici pe colo, mai ales la long run. Asta e. Fiecare cu ce are intre picioare ca tot se luasera baietii la maraton de mine ca n-am de ce sa ma plang in regiunea aia. Eh…

De durut o sa ne tot doara. Daca nu ne doare ceva stricat in cursul vietii sau cu ce am venit la pachet din nastere (gen rinichii mei amandoi pe stanga), o sa ne doara ce stricam acum. E greu sa renunti. Cum sa iau pauza o saptamana? Dar cand ajungi sa stai cu lunile pe bara cum e? N-are rost sa va spun eu despre adidasi, recuperare, vitamine etc. Sunt demoni cu care ma lupt si eu. As vrea sa spun ca ma duc la masaj in fiecare saptamana, ca fac recuperare dupa fiecare alergare, ca imi iau vitaminele la timp, ca fac indeajuns cross-training sa mai ajut si spatele si umerii. Dar nu imi iese. Sunt zile cand dupa un tempo ma tarasc la bucatarie si ma zgaiesc intens la frigider si incerc sa cumunic cu salata dinauntru: "toaca-te singura!!!" 

Hai ca se poate. We're in this together. Sa ne traiasca prietenii si co-echipierii de alergare care indulcesc vantul, ploaia, zapada si intunericul. Va pup!

Roxi, Mari, Alina

Virgil a.k.a Ursul de Fier 

P.S.: E CALD AFARA. Doamne ajuta!