Povesti de "atlet"
5 august 2015
Entezita:
Inflamatie a insertiilor osoase ale tendoanelor, ligamentelor sau
aponevrozelor, adesea de natura traumatica. Se constata indeosebi la sportivi
sau la profesiile care impun efort fizic si este localizata in zonele de
insertie ce corespund muschilor solicitati.
Asa a zis omul
ieri la Spitalul de Ortopedie. Si il cred pe cuvant ca ma doare fesa dreapta de
3 saptamani. I-am zis Dl. Doctor, m-am saturat sa pull the Michael Jackson
stunt a.k.a. sa stau cu mana intre picioare macar de 50 de ori pe zi.
“Pai haideti sa
vedem ce doare.” Misca omul piciorul in toarte partile din toate incheieturile.
“Va doare? “Nu.” “Va doare?” “Nu.” Perspicace fata! “Sa stiti ca pe mine chiar
ma doare, ca de asta am venit, dar nu ma doare acum.” Ca sa nu ii zic omului
„cand ma atingeti dumneavoastra”. Sunt naspa. Doctorul este unul dintre putinii
care mi-a placut foarte mult. Chirurg ortoped cu specializare pe traumatologie.
Exact ce imi trebuie mie ca eu ma pricep sa imi traumatizez corpul. Zice, „Da.
Nu e grav...” si continua el in ce nu pot sa traduc pentru ca vorbea doar in
muschi si oase, o discutie unilaterala sustinuta si inteleasa doar de el. La
fata tampa afisata constant timp de doua minute omul a reactionat natural
tarand scheletul din coltul cabinetului catre moi. Arata cu degetul partea de
jos a bazinului si zice „Aici.” Asa. „Aici se prinde muschiul care va doare.
Este muschi de profunzime care traverseaza fesa. Va doare tot timpul pentru ca
il folositi la mers. Vestea proasta este ca nici o crema anti-inflamatoare nu
ajunge la el.” Ma uit la fundul scheletului. Fratica ce noroc pe tine ca nu ai
buci! N-are ce muschi sa te doara! „Deci unde va doare exact?” In capsorul meu
ma gandesc ca e stupid sa fac spagatul la ortoped ca la ginecolog sa ii arat
exact locul unde ma doare, dar de aia m-am imbract in pantaloni, ce naiba! „Da,
vorbim de o entezita.” Ah, ma gandesc. Iar incepe. Dar se opreste si zambeste
candid adresandu-se inteligentei mele medicale tumefiate. „Nu avem ce sa ii
facem decat sa asteptam sa treaca de la sine. Sunt chirurg. Imi place sa dau
solutii la omeni. Sa ii operez daca pot, dar in situatii din astea n-avem ce sa
facem. Repaus si fizioterapie.”
„Da. Suna bine,
e logic. Dar impractic.” Zambesc amintindu-mi de o conversatie similara la
Floreasca in 2011 cand mi-am rupt glezna. A treia oara. Atunci trebuia sa
dansez. Acum trebuie sa alerg. Scopul clar scuza mijloacele. „Stiti, eu plec in
concediu si o sa merg foarte mult. Si treaba asta nici de mers nu ma lasa. Fara
sa mai spun ca trebuie sa ma antrenez pentru stafeta.” Astept. El zambeste.
„Deci? Cum facem? Nu pareti foarte socat de planul meu complet in dezacord cu
al dumneavoastra.” Zambeste in continuare si da din cap. „Sunt chirug
traumatolog. Jumatate din pacientii mei merg mereu contra vantului nu conteaza
cat de tare le spun eu ca bate.” Frumos. Imi place. Ma bucur ca vorbim aceeasi
limba. Imi prescrie alte anti-inflamatoare si un spray care „raceste zona
dureroasa.” „Sa stiti, si imi scuzati limbajul, ca asta ar fi prima oara cand
imi criogenez fundul, ca sa zic asa. In rest le-am incercat pe toate.”
Rezidentul (am uiatat sa va zic ca era un rezident cu el) rade scurt,
profesional. „Nu m-am dat cu crema anticelulitica pe fesa asta cat m-am dat cu
Voltaren si Sindolor, deci sper sa mearga. Ah da. Si stiti, pe 10 octombrie as
vrea sa ma duc la alergare montana.” Nimic nu il uimeste pe omul asta. „Pai
mergeti.” Sunt „suspecta” cum zice bunica-mea. Cum de ma lasa asa usor. Doar ce
mi-a zis ca am un muschi in bucusoara care face nazuri si o sa ma doara. „La
deal o sa fie bine. La vale... O sa muscati tarana.” Ma las pe spate in scaun.
Am fost suspecta for a good reason. Mda. „Haideti sa vedem cum stam cand va
intorceti din concediu si vedem atunci cum facem cu muntele. Sa trecem noi de
dealurile astea prima oara." Emotionant de pozitiv.
Plec usurata cu
aceeasi durere intre picioare. Seara m-am dat cu spray-ul miracol. Ma uit dupa
aia pe eticheta si zice ca nu am voie sa expun partile tratate la soare nici
doua saptamani dupa utilizare. L-am aruncat in sertar. This ass is going into
the sunshine in vreo 3 saptamani, deci fuck off criogenare!
Deci na. Good
luck cu alergarea si remember: pain is a normal process in getting better.
Atata timp cat intelegem ca al nostru corp doreste sa stea confortabil pe
treaba lui, nu evoluam in sport. Nu conteaza ce sport. Dati-i vreo 6 luni sa
faca ca toti dracii dupa care isi da seama ca nu are cu cine si o sa vi se
alature in cursa spre mai bine!
Va pup! Eu si
entezita mea!
Asta
a fost postarea mea pe FB acum un an jumate. Era la cam 3 luni jumate dupa ce m-am
apucat de alergat. Cred ca m-am ales cu tendinita asta de la bucatile facute
dupa capul meu la Dinamo. Pe vremea aia eram setata sa trec de 56 minute pe 10k.
Cu cat eram mai frustrata cu atat nu imi iesea. Mai mult de 56 minute sigur.
Mai putin, niciodata.
Am
stat atunci 2 saptamani pe bara cu anti-inflamatoare si more frustrare. Am
plecat in concediu o luna. Singura si prima oara cand am stat o luna in
concediu. In State. Toata luna am alergat doar 5k, max 8k spre sfarsitul lunii.
O caldura infernala pentru septembrie si un nivel de umiditate fantastic
si nu eram obisnuita sa alerg intr-o sauna de genul ala. La mijlocul lunii m-am
inscris la un concurs local de fund raising unde am reusit sa scot PB la vremea
respectiva de 24”16’ pe 5k. M-am prins eu ca alergarile constante pe aceeasi
distanta duc la succes haha. Nu radeti. Omul invata cat traieste.
![]() |
HM OMV Petrom mai 2015. Cand m-am taiat la final din cauza HR. Benzi. |
![]() |
Ciucas 2016. Benzi |
![]() |
VLC Ciunget. Benzi. |
![]() |
Maraton, octombrie 2015. Benzi. |
![]() |
Baneasa Spring 2015. Benzi. |
![]() |
PB pe 5k in Philadelphia, septembrie 2015. |
Am
facut atletism indoor vreo doi ani pe la 16 ani. Viteza. Eram buna, buna rau.
Uram sa alerg distante lungi pe vremea aia. M-am lasat inainte de bac si cu
facultatea nu mi-a mai stat mintea la asa ceva. Anul trecut cand am fost la
testul de efort mi s-a spus acelasi lucru. Distante scurte si viteza ca la
pulsul asta rupi. Rupi pe dracu’. Va zic eu. Nu este usor sa cresti viteza. Nici macar pe aceeasi 10k pe care ii
alerg Doamne iarta-ma de aproape 2 ani. Alergand doar km mai multi sau doar aia
10k la nesfarsit nu se intampla mare chestie.
![]() |
Cozia 2016. Greu frate la deal. Daca imi ziceai atunci ca o sa fac sprint-uri pe panta, n-as fi avut forta nici sa rad la tine. |
Da,
am reusit in octombrie 2015 la stafeta sa scot 54”12’. Aia a fost tot. Acum am
ambitii in cap construite mai mult pe increderea in mine a unui om - un om care a ales sa ma ajute (!heart!) sa fac un antrenament cu cap ca sa nu mai trezesc mortii fesieri la viata haha. El crede ca pot sa o fac – sa alerg astia 10k intr-un timp care chiar si
acum mi se pare un mic erotism. Acum si eu incep sa cred ca, eventually, o sa il scot. O
certititudine exista: muncesc pentru treaba asta si nu imi e usor.
Sunt la birou ceva ore bune, alerg tarziu cand poate capul meu e vraiste, cand
poate m-am chinuit sa imi amintesc sa mananc pe la 5:30 sau 6:00 ca sa am timp
sa diger inainte de alergarea de la 7:30. Cand mananc pranzul oricand intre 1:00 –
3:00PM in functie de cum scap. Cand aproape trebuie sa imi leg de mana sticla
de apa sa ma fac sa o beau ca sete iarna nu prea imi e sincer. Bag ceai mai
mult. Dar trebuie si trebuie si atunci ma fortez. Si mai ales cand ajung acasa
la 9:00PM si nu stiu ce sa fac mai intai. Sa mananc sa nu se faca prea
tarziu. Si ce naiba sa mai mananci la ora aia, da’ nici nemancata nu pot sa
stau. Sau sa fac recuperare, sa ma tarasc pe roller, sa fac un masaj la gambe si sa ud genunchii cu un Voltaren.
NOTA:
As vrea daca se poate un roller pe care sa ma dau fara sa trebuiasca sa ma
sustin in mani haha. NU MAI AM FORTA.
Ah, si undeva in toate astea
trebuie sa intre si un dus. Si planurile pentru a doua zi. Si ceva citit, si
niste traduceri sau alte hobby-uri. Si somn, ar fi bine. Si viata, asa in
general, sti ce zic? Unde dracu’. Nici de matza nu mai am timp. Mananc la TV cu
el in brate ca sa nu creada ca l-am abandonat cu totul.
Acum
intrebarea vine de la multi, da’ de ce te chinui? Pe ploaie, vant, frig zapada,
ai sau n-ai chef, te duci de nebuna. Aud asta cel mai des. Explicatiile sunt 2
si sunt simple.
1.
Asta vreau si asta am ales, nu ma obliga nimeni. Si cand zic un lucru, il fac. Da,
e greu dar stiam in ce ma bag. Bine… aproape haha. Dar se vad rezultatele si
asta ma motiveaza pe mai departe. Si cel mai important, imi place si de la saptamana la saptamana imi dau seama ca ce luni
credeam ca e imposibil sa fac, duminica e facut si e facut cum trebuie.
2.
Va spuneam ca un om crede ca eu pot sa fac asta. Si am inceput antrenamentul
bazandu-ma mai mult pe increderea lui in mine decat pe propria incredere. Mi-a
zis ca nu e bine asa. Dar asa au stat lucrurile. Asa cum imi spunea si Micki
azi la kineto, la varsta mea, aia nu foarte inaintata, e greu sa mai faci
anumite treburi fara sa te doara ceva. Nu zice nimeni ca suntem batrani la 34 sau peste oameni buni, dar iti trebuie un anume mod de viata, o investitie financiara si ceva
noroc sa poti sa mai faci performanta intr-un sport pe care nu il practici de
mult si pentru care organismul trebuie sa dea mult peste norma. Si prin
peformanta ma refer la scopul fiecaruia de a se auto-depasi la un nivel mai sus
decat speram. Si, pentru ca de fapt asta e idea de baza, mai trebuie sa ai si
un om care stie ce face si ce vorbeste care sa te indrume. Acum dupa aproape 2
luni am invatat si eu sa am mai multa incredere in mine, desi credeti-ma, plec
cu emotii la unele antrenamente mai grele, ca poate nu imi ies. Si cand imi
ies sunt ca aia mici, zici ca ma duc cu carnetul la mama sa ii arat ca am luat
10 haha. Se obisnuieste el saracu’. Nu stiu cat sau ce intelege din comportamentul
asta sau crede ca sunt alintata ori posibil ca am luat-o razna, dar cand ma duc si ii zic “ai
vazut ce am facut eu acolo!!!!” eu chiar sunt fericita. Si asta conteaza.
22.02.2017
Azi am fost la
kineto pentru ca ma doare ceva la degetul mare de la piciorul stang. Pe acolo
in zona unde se fac monturi. Stiti ca monturile sunt ereditare si mama le are.
Dar nu inseamna ca musai trebuie sa le fac si eu. Am ajuns la medic dupa regula
de aur, daca dupa 2 saptamani nu trece, du-l la doctor. I-am dat gheata, masaj,
voltaren si nu m-a lasat. Nu doare excesiv dar e acolo. Si din putin se face
mult si poate ma trezesc cu vreo fractura de stres sau fascita plantara si sa vezi
atunci distractie. La radiografie, toate oasele au iesit la numar, pareau intregi
si la locul lor. Bine asta e piciorul stang, la dreptul e alta poveste haha (cred
ca mi s-a micsorat ala putin ca pantofii mai vechi imi scapa intr-una dar pe
stangul stau la fel). S-a decis ca e un tendon care si-a luat un pic vacanta ca
e prea stresat de la atata calcat in picioare. Adevarul e ca niciodata nu m-am antrenat atat de mult. Nu am alergat vreodata pe zapada atata timp. Am deja facuti aproape jumate din totalul kilometrilor din 2016 in nici doua luni. Daca o tin tot asa, in doua saptamani fac jumate. Shit. Acum ca o scriu devine chiar prea clar haha.
Revenind, la deget n-am ce sa ii
fac mare lucru. O sa incerc sa ii dau cald in loc de rece si sa ii povestesc
despre bucuria alergarii ca sa ii treaca. Ce bullcaca vorbesc aici haha Bucurie
my ass. Alergarea e frumoasa, pe bune, dar poate fi si dureroasa si frustranta
si eliberatoare si stresanta. Conteaza sa avem motivatie in ceea ce facem. La
mine de acolo survine placerea. Sunt unul din acei alergatori care nu alearga “cu
sufletul”. Mai mult cu mintea. Mereu trebuie sa existe un challenge, un next
step. Ce o sa fac cand termin cu provocarile? Gasesc altele. Nu cred ca voi
duce lipsa vreodata. Uite acum vreau si eu sa ajung sa scriu pe Strava “easy
run” si sub sa apara 15k in avg pace de 4:30 haha. Intre timp, alerg cu
sufletul cand sunt obosita, n-am target, am nevoie sa macin niste nervi sau e
luna plina. Sunt mai rare astea, dar sunt la fel de benefice ca momentele de “fu***
ca mi-au iesit si intervalele astea sa le ia dracu’!”
Ca
sa tragem linie, concluzia zilei este ca daca nu te doare intre picioare si
degetul mare, nu esti atlet haha. Atat va zic. Cei cu dureri de gambe,
genunchi etc sunteti boring. Commun. Va sugerez o entezita localizata inghinal
si macar degetul mic. Sa stiti ca m-a durut si ala la un moment dat, dar a fost
mai barbat decat ala mare si i-a trecut intr-o zi. In continuare insa amorteste
inghinalul, pe ici pe colo, mai ales la long run. Asta e. Fiecare cu ce are
intre picioare ca tot se luasera baietii la maraton de mine ca n-am de ce sa ma
plang in regiunea aia. Eh…
De durut o sa ne tot doara. Daca nu ne doare ceva stricat in cursul vietii sau cu ce am venit la pachet din nastere (gen rinichii mei amandoi pe stanga), o sa ne doara ce stricam acum. E greu sa renunti. Cum sa iau pauza o saptamana? Dar cand ajungi sa stai cu lunile pe bara cum e? N-are rost sa va spun eu despre adidasi, recuperare, vitamine etc. Sunt demoni cu care ma lupt si eu. As vrea sa spun ca ma duc la masaj in fiecare saptamana, ca fac recuperare dupa fiecare alergare, ca imi iau vitaminele la timp, ca fac indeajuns cross-training sa mai ajut si spatele si umerii. Dar nu imi iese. Sunt zile cand dupa un tempo ma tarasc la bucatarie si ma zgaiesc intens la frigider si incerc sa cumunic cu salata dinauntru: "toaca-te singura!!!"
Hai ca se poate. We're in this together. Sa ne traiasca prietenii si co-echipierii de alergare care indulcesc vantul, ploaia, zapada si intunericul. Va pup!
![]() |
Roxi, Mari, Alina |
![]() |
Virgil a.k.a Ursul de Fier |
P.S.:
E CALD AFARA. Doamne ajuta!
Comments
Post a Comment