French Kissing si PBul

Hello dragilor!

Nota: sa stiti ca am inceput sa scriu treaba asta imediat dupa Baneasa dar evident o termin la o luna dupa haha. Asa ca ignorati blah blah-ul de la inceput ca era valabil pentru atunci. In rest, facts are facts! Enjoy si va pup!

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Hai ca atata am tarat-o cu postarea asta e ceva incredibil. Dar numai pentru ca am avut o saptamana plina in more ways than one. Cam putin somn si totusi multa energie. Sefu’ zice ca de la luna plina. I-am zis eu ceva de bine la Luna plina si acum astept weekendul sa ma unwind putin si sa recuperez somnul.

Ca sa ne intelegem, nu ma plang niciodata daca nu dorm pentru cauze… bune. Haha.

Acestea fiind spuse, sa intram in paine. We’ll keep it simple ca memoria mea nu mai e ce a fost odata si cand se mai adauga si adrenalina si fericirea sunt aproape pe blank haha. Ajunge sa conteze doar trairea si sentimentul de dupa. After all, it’s all that matters.

Sambata am fost dupa kituri si am ajuns sa petrecem ca fetele toata ziua la mall, ca de ce nu! Ne-am intalnit, ca de fiecare data cu multi prieteni alergatori, am stat la taclale, la un ceai, la probat de toale. Am mai bagat si un Chinese si uite asa a trecut ziua.

Duminica la 7 am dat trezirea. Echipamentul tot pregatit, telefoane, incarcatoare, ceasuri as usual. Pentru ca sunt un copil mare am jumulit tot kitul bucata cu bucata cu o seara inainte sa probez hanoracul sa vad toate pliantele, sa mai arunc un ochi pe regulament asa ca numarul meu, printre altele sta frumos cocotat pe stiva de echipare.

Mama insa, om linistit, s-a uitat in plasa cu kitul si l-a lasat in pace. Na, toate bune si frumoase pana sa mancam cand se hotaraste si ea sa scoata numarul sa il puna langa echipament. Ia numarul de unde nu e. Si totusi era vreo 7:30 dimineata, nu era nimeni fully awake la ora aia. Nici nu mancasem. Tot dadeam search in cap unde ar putea fi si dadea eroare. La mall, la masa… l-oi fi scos eu din greseala. A cazut in masina. Mai da’ unde naiba poate sa dispara ditai numarul? Ca doar nu am mers cu plasa invers si era acolo da-l incolo de numar!!!

Mama saraca, se necajeste evident. A venit de la Valcea sa alerge la cursa asta. In plus, pentru amandoua insemna ceva deosebit dupa evenimentul din septembrie. Am decis ca e mai bine sa luam taurul de coarne si sa infruntam acelasi circuit ca sa rescriem amintirile de la Baneasa pentru ca e o alergare asa frumoasa, una din preferatele mele. Si uite ca iar se iveste ceva. Fara sa vrei iti trece prin cap ca e un semn sa stai pe treaba ta si sa nu te mai duci ca oricum nu poti alerga fara numar. Ma ridic, caut in gunoi. Il scot pe tot afara. Poate l-oi fi aruncat eu din greseala cu hartiile mele. Scotocesc fiecare hartiuta intre cojile de portocale ramase de seara trecuta. Ce mai viata de poet, cum ar zice Virgil haha. Nimic!

Dar n-aveam de gand sa renunt. We got this far! La nici 8AM sun la Baneasa. Imi raspunde o domnisoara foarte draguta pe care o bag in ceata instant cu problema mea. Imi spune, “revin, ca m-ai incuiat la faza asta.” Cred si eu. Intre timp ne apucam de micul dejun, sumbre si tacute. Mai dar trebuie sa existe o solutie totusi, ma gandesc eu, in timp ce balotez niste cereale. Una peste alta, ma bag la spalat the pearly whites, cand apare mama val vartiej scuturand punga de la kit, surescitata. “Uite-l ma, mama, ma! Era in punga! Se lipise de margine!” Ma uitam la ea si nu imi venea sa cred. Nu imi venea sa cred ca era in nenorocirea aia de punga, in care numai ce cautasem inainte, pe care o impaturise si nu il simtise ca e acolo. Nu mai conta. L-am gasit. Sun iar la Baneasa, unde saracii oameni se dadusera peste cap sa imi rezolve problema pana una alta. Spune-le ca following an act of God, am gasit numarul. Trebuie totusi sa le spun si unde era ca sa para cat mai cretina povestea sa fie credibla. Stiti ca adevarul e cea mai tare minciuna nu?

Ne echipam, Mihai ne preia de la locatie si purcedem cu incredere catre Baneasa. Ajungem indeajuns de devreme cat sa stea mama la o coada luuuunnggaaa la toaleta, in timp ce eu am umblat haihui sa reintregesc echipa. Pe rand au venit toti, ne-am aliniat la o poza de familie. La intoarcere, nu o mai gaseam pe mama. Ca orice sportiv care se respecta ea deja era la incalzire, numai noi stam de pozat haha. Dau hanoracul jos de pe mine, las ghiozdanul la vestiar, pup lumea, le urez success ca fiecare pleca pe alt val sa spun asa, si plec cu mama la o tura mica sa dezmortim picioarele.

Ce vreme dom’le! Acum ca ma uit afara, nu stiu cum naiba a fost soarele ala duminica si acum avem treaba asta indescifrabila. Vine si randul nostru la start. Am, si nu am emotii. Si daca le-am avut, nu stiam de unde vin mai exact. O parte veneau de la mama. O vedeam ca este relativ agitata. Stiam ca ii sta gandul la cazatura aia, ca ii era teama sa nu se repete. Nu era singura. Cealalta bucata era din ce imi propusesem. Sa o tin in avg pace de 5:45.

Sa ne intelegem. Din motive necunoscute mie, brusc am inceput sa alerg mult mai bine. Nu glumesc, nu stiu de ce; ca in prima luna dupa maraton vreo 3 saptamani am asteptat sa se linisteasca genunchii cu oboseala. Dupa aia, ia de aici viteza. Asa, de niciunde. Poate ajuta si vremea rece ca sta pulsul mai pe treaba lui. Poate ma ajuta antrenamentele cu Liga mare martea (multu mult baieti! in cazul in care nu v-o spun prea des…) Ideea e ca ceva se intampla. M-am dus la vreo trei antrenamente in Baneasa, inclusiv pe namoalele alea intr-un weekend si cu toata daruirea mea, desi am vrut sa ma tin de grupul de 5:30, nu am reusit. Dar am scos un 5:42 pe 10k. Am zis eu in capul meu, mai bine de atat, cam greu. Mai slab de atat, cu siguranta haha. Asa am ajuns eu la concluzia ca un 5:45 pe 21k ar fi sustenabil. Dar stiti cum e cu calculul de acasa si pretul de la piata?

Plecam. Ca orice “iepure bezmetic” (v-o zic si pe asta imediat!) partea de asfalt o fac in 5:22, ca de ce nu haha. In padure se ingroasa gluma, lume mai multa, depasirile facute cu cap si la risc. Merg inainte, cu mama imediat in spate si anunt constant ca la meteo, ce urmeaza. “Radacina! Ciot! Sus! Dreapta! Culoar! Multumesc!” Semnalizez din maini directia de depasire si locatiile cu probleme. Alergatorii din jur cumva cred ca vorbesc cu ei. Oops. Ne cerem scuze pentru confuzarea multimii. Cat despre treaba cu “iepurele bezmetic”. In primavara la ridicarea kiturilor mi-am ales ca mesaj pentru poza “caprioara impiedicata”. Si impiedicata am fost haha. Am luat o cazatura frumoasa ca de mult n-am mai luat contact cu solul. Acum am fost atenta ce aleg. Si a functionat. Va zic eu, baietii astia scriu mesajele astea cu ceva karma lipita de ele haha. Si le poti activa daca nu esti atent!

Pentru aproape 10km am tinut-o bine, stam chiar in 5:40. Ma gandeam ca sigur o sa platesc pe undeva viteza asta mai mare dar am continuat incercand sa nu sar calul mai mult decat trebuie. In prima jumatate mereu sunt mai zmeu haha. Aia ultimii 3km sunt toata moartea mea. Lumea se rareste si incep sa imi iau ca puncte de reper cativa baieti care alearga constant in fata mea. Depasim un numar relativ maricel de oameni pe parcurs. Oameni care ne luasera mai la inceput. Unul din baietii de reper avea jampiere galben neon. N-aveam cum sa il ratez nici macar in padurea aia intr-o singura nuanta!

Paranteza de memories: la unul din punctele de hidratare, cred ca 7km, ala pe la care am trecut de doua ori la dus si intors, dam de Doru. In iarna lui 2015 cand am alergat prima data Baneasa, Doru a voluntariat la km 10. Era al doilea semi al meu pe vremea aia. In mijlocul padurii, pe un frig mult mai teapan ca acum, aud pe cineva ca ma striga. Pe nume. “hai Mela hai!!!!” Cine dracu’ ma cunoaste ma pe mine in mijlocul la nicaieri! Cand colo, peste vreo doua ramuri il vad pe Doru singur cuc in mijlocul potecii agitandu-se tot. Doamne, ca a fost ca  gura de aer proaspat, dar altfel decat ala de padure haha. Am fugit direct la el si l-am luat in brate! Dorulet!!!  Ras, incurajat, plecat. Acum, in iarna lui 2016, cu un pumn plin de caise confiate si glucoza, il vad iar cu bicileta langa el, in drum. Mai sa nu il recunosc de la casca aia de protectie. Acelasi scenariu! Comentarii, ras, incurajat, plecat. Genul asta de intalniri sunt mai bune decat izotonicul cateodata. Mai trebuie si spiritul hranit nu doar picioarele.

Revenind. Da, treaba asta monocromatica se pare ca a dat de furca la multi participanti. Cine s-ar fi gandit ca pe o vreme asa frumoasa, cu soare la mijloc de decembrie, o sa se intample atatea nefacute? Am inteles ca doua fete au ajuns cu gleznele luxate la finish, una a avut probleme la genunchi chiar eu am trecut pe langa ea dupa km 14. Colegea si prietena mea Esme a cazut si si-a luxat umarul. Vanatai si zgarieturi cat cuprinde. Din cauza soarelui totul era o mare de umbre, nu mai distingeai ce e sol, radacina sau frunza. Pe ici pe colo saracii organizatori mai dadusera cu spray roz pe cate un ciot sau o radacina mai evidenta. Dar n-ai cum sa colorezi toata padurea. Aproape de al doilea punct de hidratare am dat de un copac din ala vechi si de nadejde cu o serie de radacini una dupa alta si desi am topait militareste printre ele, pana la urma tot am raschetat una cu dreptul si m-am dus in cap ca uliul. Nu stiu cum si prin ce miracol am reusit sa ma redresez la secunda inainte de a face un French kissing pasional cu scoarta. Lasam ceva piele in urma daca ma luam la tranta cu copacelul ala. Mama draga dea ea, in spatele meu, cu ochii pe uliul in picaj, a ratat si ea o radacina, la acelasi copac (un fel de Vaduva Neagra copacul asta. Pe care il prindea, imediat il rata!) si se duce buf! Pe burta!

Pai sa va explic. Numai ce  revenisem in pozitie bipeda si cand am auzit bufnitura mai ca nu imi venea sa ma intorc. Mi-a inghetat sangele in vine ca a mai scos si un tipat scurt de sperietura. Dar m-am intors, ce era sa fac. Mama se ridica repede, scutura praful de pe pantaloni si zice “haide”. Am plecat nauca, inca in ceata amintirilor de la cazatura din septembrie care renascuse brusc in ochii mei. Fara sa vreau am accelerat sa recuperez si nu mi-am dat seama ca am lasat-o pe mama in urma. La km 14 ma opresc sa beau un pahar de izotonic si imi dau seama ca nu e. O astept. Ajunge aproape imediat toata rosie la fata. Sunt ingrijorata. Daca i-a crescut tensinea? Ai zice ca pentru noi, reptilienii cu tensiunea mica, este loc sa creasca. Nu este fratilor. Daca trece de 10 decoleaza capul de pe umeri! (ca sa intelegeti despre ce vorbesc, in aprilie am alergat cu ea la Uniqua, am baut un nes de dimineata amandoua, am facut 10k pe caldura in cam 56 min deci n-am stat de povesti pe drum, si imediat la sosire ne-am luat tensiunea. Mama 9.3 si eu 9.7. Deci, despre ce vorbim?! Haha). Nota: era de fapt rosie pentru ca fara sa stiu, intre timp mai cazuse odata. Dar evident facea fata situatiei cu brio. Am aflat eu insa toate astea la finish. Atunci eram prea ocupata sa imi behai ochii din cap din cauza tusei ramasa in urma unei raceli crunte cu 2 saptamani inainte. Cred ca am respirat prin urechi tot concursul ca altfel nu imi explic.

Ma intreaba in ce pace vreau sa alerg si ii spun ca trebuie sa trag sa revin la 5:45. Da din cap a negare. O indemn sa bea ceva si sa manance. Dupa care plec si o las in urma. Cu strangere de inima, recunosc. Incredibil dar adevarat, reusesc sa ajung iar la 5:45 si raman pe pozitii. Este o domnisoara imbracata in ceva roz in fata mea. Incerc sa o depasesc. Suntem intr-o zona in care depasirea e cam tricky daca nu te lasa omul din fata sa treci. Atentionez si incerc o miscare. Nu ma baga in seama si accelereaza. Cam pentru 2m in fata. Stau si ma gandesc, de ce? Daca accelerai si te duceai, intelegeam, dar doar ca sa nu ma lasi sa trec, I don’t get it. Stau o perioada in spatele ei, dupa care ma enervez nitel si o intrec. Alerg asa o perioada bunicica de timp. Constant.

La cam 1.5km de finish ma prinde din urma alergand in forta. Sta undeva la nici 5m in fata mea. Nu ma chinui sa o prind din urma. Nu asta era scopul zilei. Ajungem la finish una dupa alta. Dupa ce se opreste o vad cum schioapata catre corturi ajutata de o prietena. Iar stau sa ma gandesc. Poate gresesc. Daca ar fi concursul vietii mele, sau, daca as fi printre primii 3, hai primii 10, as intelege sa ii dai la gioale gleznei aleia pana ii sar tendoanele ca macar faci o treaba. Dar ca sa iti faci ambitii, sa iesi 200 din 500, ceva de genul, de ce? Ma gandesc ca mai vrei sa alergi dupa aia, daca nu in concurs macar sa mai scoti o sarma dupa revelion!

Anyway. Inainte cu ceva vreme sa intru in linie dreapta catre finish ma uit la ceas. Eram undeva la 1h 51 sau 52 minute. Imi zic, nu ajungi. Nu ajungi in 2h la finish. Intrasem pe asfalt. Ia nu te mai uita tu la ceas, da-l in ma-sa, si alearga. Oricum n-ai fost niciodata buna la matematica si o sa iti dea cu virgula. Baga! Si am bagat. Ce-am mai avut prin rezervor. Vad finsh-ul, ma uit la ceas in idea sa pun degetul pe butonul care trebuie sa il opresc la timp. Si vad 2h! Da, pentru unii 2h e nimic. Sau e mult. Pentru mine a fost un prag pe care musai trebuia sa il trec. Se vede dupa fata mea in poza de finish ce reactie de copil premiat am avut haha. Entuziasm la cote maxime!!!!!!!!

Iau medalia si astept sa imi trag sufletul cateva secunde sa ma intorc dupa mama. Intre timp ii vad pe Virgil si Oana R. Sar peste o banca direct pe Virgil tipand “2 ore! 2 ore!!!!!” haha. Iepure bezmetic till the end! Zic, ma duc dupa mama. Trec pe langa poarta de sosire dau de Radu. Ranjetul in continuare de la un obraz la altul, il lovesc si pe el cu fericirea mea de 2h. “Ti-am spus eu! Nu m-ai crezut!” Facem cativa pasi impreuna timp in care mormai exaltata niste lucruri fara rost. Ma impinge inainte si zice “pune ceva pe tine ca ingheti si baga 2km recuperare daca vrei sa mai mergi maine!” Da. De unde 2km? Ca in afara de fericire nu mai aveam altceva la resursele de energie. Il las si fug inapoi pe traseu dupa mama. La aproape 5 minute de la sosirea mea, Bunaciunea trece finish-ul, atenta si fericita.

Nu va pot spune cat de mandra sunt de ea!!!! Nu prea a avut timp de antrenamente. Nu are nici macar adidasi de trail, a facut fata traseului care ii crease niste probleme cu cateva luni inainte si a scos si un timp absolut admirabil. Anul asta ma astept sa o vad crescand intr-o mare aventuriera, cand se va duce singura la concursuri si se va distra si va cunoaste oameni noi si isi va demonstra de fiecare data si inca odata ca e un om cu potential major si are ambitia necesara sa faca fata oricarei situatii. O face in fiecare zi, nu inteleg de ce nu ar face-o si la alergat!

Odata reintoarse, regasim echipa. Toata lumea cu mancarea la purtator. Dada draga de ea, luase contact cu solul intr-un stil deosebit si isi julise putin fruntea. Din experienta stiam unde e ambulanta si am indemnat-o sa mearga sa ii curete cineva fruntea ca pana acasa merge un rivanol. N-a intrat nimic in mine. Doar 2 iaurturi si multe zambete si poze.

A inceput cum a inceput si s-a terminat cum s-a terminat ziua de 11 decembrie 2016. Pentru mine a fost o zi excelenta pentru ca m-am simtit bine. Am alergat bine. Am avut oameni de bine langa mine. Bine! Bine! Bine! Daca toate ar fi asa… ce plictisitor ar fi probabil haha.

Sa mai profit odata si sa va multumesc, gasca, AWC Run Team pentru ca sunteti asa plini de entuziasm si luptatori. Fiecare, dar absolut fiecare dintre voi ati luptat in ziua aia, daca nu pentru timp, atunci pentru voi si ati reusit. Am ramas cu ceva bataturi, zgarieturi si lovituri dar si cu multe povesti de “razboi” frumoase. Va pup, sunteti remarcabili!

Si inca un multumesc pentru Alex (si felicitari pentru iepureala aia de timp pe care l-ai scos. Iti zic cupa aia e inutila. Nu poti bea nimic ca lumea din ea haha) Asa. Iti multumesc pentru ca m-ai prins in filmare la finish. Stiu ca te-am vazut dar eram asa beata ca nu m-am prins ca esti tu. Asta e. M-am prins dupa!

Si Radu. Ca s-a aratat entuziasmat. M-a mai si felicitat. Da, sa stiti ca e mare chestie. De obicei doar mi-o iau. Bine, a durat maxim un minut, dar venind de la el, se pune a fi cam 5 haha asa ca “hearts and kudos”.

Dragi organizatori, bravo!

Ne vedem in primavara!

Mela out